Îngerași cu adidași

În ziua aceea, domnul M se trezise ca de obicei la ora 7. Se întinse usor, ca după o odihnă bine meritată, își îmbrăcă halatul călduros, își luă în primire papucii și se îndreptă, agale, spre baie. Își mângâie în treacăt barba și, pentru că o găsi oarecum țepoasă, se apucă să își pregătească ustensilele pentru bărbierit, fredonând fals un cântec de demult. În timpul acesta, soția lui se apucase deja, în bucătăria luminoasă și modern mobilată, să pregătească micul dejun. Ouă, șuncă și obișnuita cafea pe care soțul ei o va bea în timp ce va parcurge titlurile din ziar, stăruind cu precădere pe informațile financiare și pe știrile sportive.

Soțul ei o găsi în timp ce turna cafeaua fierbinte în ceștile de porțelan chinezesc. Își încheie și el ultimul nasture de la cămașă și își fixă nodul de la cravată. Se așeză fără grabă și o salută cu un zâmbet sumar.

– Ah, nu, ți-am mai spus, se opri el după prima înghițitură de cafea, ți-am mai spus că nu vreau cu lapte obișnuit, ci cu lapte praf degresat. Chiar e așa de greu ?

– Ei, asta-i, se rățoi la el doamna M, nu e tot lapte ?

– Pentru tine, poate. Știi, eu țin la detalii din astea. Azi am o întâlnire importantă cu un client al firmei și uite, deja, îmi încep ziua supărat. Chiar nu ții la mine?

– Dar tu, cu toate mofturile astea, se cheamă că ții la mine ? E chiar așa de important ce fel de lapte am pus în cafea ? Dacă nu îți place, pune-ți singur. Te-ai făcut un mofturos. Uneori parcă nu mai ești bărbatul cu care m-am căsătorit.

Domnul M se ridică supărat de pe scaunul său, își luă sacoul de pe umeraș și ieși în parcarea din fața casei. Se sui fără chef în automobilul decapotabil de marcă bună și plecă spre servici, sub privirile triste și oarecum goale de sentiment ale soției lui.

– Uită-te la ei, oftă cu supărare dar și cu o undă de tristețe îngerul, în timp ce mașina ajunsese la capătul străzii și intra pe bulevard. Iar s-au certat din nimic. Mă duc să raportez asta în consiliul angelic. Trebuie să facem ceva. Și își luă zborul spre înălțimi, unde ședința de dimineață a întregii obști îngerești stătea să înceapă.

În împărăția Sa de lumină și haruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, Dumnezeu stătea pe tronul slavei. În fața Lui, mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri se găseau adunați, într-o ordine perfectă și își înfățișau rapoartele de activitate. Arhanghelii aveau răspunderi mai mari: protejau câte o țară sau îndeplineau câte o misiune sub acoperire pe undeva într-un capăt de lume. Îngerii păzitori le-au urmat, fiecare lăudându-și sau, după caz, încercând să ceară iertare pentru răutățile ori nevolnicia protejaților lor dintre tagma omenească.

Veni și rândul îngerului familiei M. Acesta făcu cei câțiva pași care îl despărțeau de tronul ceresc al Domnului, își drese glasul și începu:

– Prealuminate, în familia pe care m-ați rânduit să o păzesc încă nu e liniște. Le-am stat alături în cele mai grele clipe, precum și în cele bune. Dar tot nu merge. Uneori – și aici îngerul făcu o pauză, ca și cum urma o concluzie dramatică – uneori, Prealuminate, am sentimentul că ei nu se mai iubesc.

– De ce crezi asta, dragul meu ?

– Stăpâne, tot ce mi-ați rânduit pentru ei am împlinit. I-am ferit de rele, le-am înlesnit unele reușite în viață, pentru că, nu-i așa, la oameni contează și bunăstarea materială, sau măcar stabilitatea. M-am îngrijit, adică, să aibă ce le trebuie. Am avut grijă să fie sănătoși și fără griji. Dar, Înalte, parcă tot nu sunt mulțumiți. De fericire, ce să mai zic, e departe de ei…

– Și atunci, care crezi că e problema ?

– Doamne, lucrează amândoi din zori până în seară, merg uneori și la biserică. Au și timp liber să meargă la clubul de lectură sau într-o excursie la munte. Sunt, cum s-ar zice, pe limbajul pământenilor, o familie reușită. Nu înțeleg ce le lipsește.

– Hmm, încuviință Domnul de la înălțimea amețitoare a tronul Său, poate că tocmai asta e problema lor. Au timp liber.

– Nu înțeleg, Prealuminate, zise îngerul, încurcat.

– O să înțelegi, dragul meu. O să înțelegi. Acum mergi, te rog, și fă-i semn lui Gladiil să intre.

Gladiil era superintendentul – sau pe limbajul nostru, directorul – școlii de ucenici pentru calificarea îngerilor. Cei mai mici dintre ființele îngerești se școleau sub aripile lui protectoare și urmau să devină îngeri păzitori. El, ca și superior, își lua munca foarte în serios. Uneori, dacă ar fi să ascultăm bârfele din comunitatea academică îngerească, prea în serios. Nu zâmbea niciodată, dădea teme grele și pedepse aspre. Dar, la catedră și în administrația școlii, era un dascăl fără cusur. Azi se afla înfățișat în fața Creatorului, „într-o chestiune de cea mai mare însemnătate și care nu suportă amânare”, ca să cităm cu acrivie vorbele lui.

– Prealuminate, începu el, după ce se ridică din reverența solemnă, țin să vă prezint un caz de gravă abatere de la disciplina îngerească, pe care eu unul, vă spun cu mâna pe aripi, nu o mai pot tolera.

– Ce s-a întâmplat, dragul Meu ?
– Aș vrea să vă prezint cazul ucenicului Teodiil. Este un elev care nu face cinste școlii noastre, renumită pentru realizările ei în toată obștea îngerească. Îi face să râdă pe colegii lui, cântă pe nas, se ține de șotii, iar deunăzi, a legat șireturile unui coleg de-al lui, încât acesta era să se împiedice și să cadă.

Dumnezeu zâmbi în colțul gurii.

– Dar voi nu mergeți, voi zburați, nu ? Cum putea să cadă ?
– Nu putea, dar e o chestiune de principiu. Buna cuviință și seriozitatea, în școala mea sunt literă de lege. Iar el, în loc să se poarte ca un înger, se poartă, iertați-mă că v-o spun, ca un … copil.
– Și ce e rău în asta ?
– Îngerii trebuie să fie serioși.
– Dar nu uita, dragul meu, că oamenii pe care îngerii sunt trimiși să îi însoțească în toată călătoria vieții lor, vor fi mai întâi copii și abia apoi oameni mari. Poate că n-ar fi rău ca și îngerașii lor să le semene întrucâtva. Să crească, adică, împreună. Puțină joacă nu face rău nimănui.

Gladiil își plecă privirea în jos. Ca de obicei, Elohim avea dreptate. Dar se gândi la onoarea școlii lui și mai încercă o pledoarie.

– Și cu toate acestea, Doamne, nu trebuie să uităm de disciplină. Altfel, lăsăm loc liber unor abateri și mai mari. Iar eu nu doresc ca acest Teodiil să fie prilej de glume și jocuri. Vă rog respectuos să luați măsuri.

Dumnezeu îi încuviință din cap că poate să se retragă, iar Gladiil își luă zborul, nu înainte de a-i încuviința Creatorului că a doua zi de dimineață, se va prezenta împreună cu șugubățul Teodiil ca să primească sfânta hotărâre a Domnului pentru problema în cauză.

Și așa a fost. Teodiil era un îngeraș mai degrabă mic de statură (doar nu credeați că toți îngerii sunt la fel), cu părul cârlionțat, năsucul în vânt și având pururea un surâs șugubăț pe față, chiar și atunci când se căznea să fie serios. Domnul îl îndrăgea. El, care fusese om pe pământ și se jucase cu copiii de vârsta Lui, știa mai multe despre oameni decât toți îngerii la un loc. Păstra pentru vecie în ființa Lui o dragoste aparte pentru curăția și simplitatea sufletelor de copii. De câte ori nu primise în mâinile lui suflete care trecuseră din viața pământească, fără virtuți, fără realizări, dar în care regăsise puritatea sufletului de copil neîntinată de răutățile locurilor și veacurilor prin care trecuseră! Le mântuise doar pentru atât.

Dar acum, Dumnezeu trebuia să ia o hotărâre. Una care să facă dreptate și superintendentului, dar și penitentului. Îi chemă pe amândoi.
– Dragii mei, iată ce am hotărât. Tu, Teodiil, ca ucenic înger, nu ai respectat regulile de disciplină ale școlii tale. Pentru aceasta, îți voi lua aripile și te voi trimite pe pământ. Nu ca o pedeapsă, ci ca o experiență care îți va fi de folos pentru înalta slujire de înger păzitor. Te vei naște ca orice prunc într-o casă de om, vei crește și vei trăi printre oameni atât cât îți va fi hărăzit. Apoi te vei întoarce și vei reîncepe școala de la care ai plecat acum. Dar mai e ceva: ca om, nu îți vei aminti nimic din viața ta aici, nici de școală, nici de Mine și nici de faptul că ai fost cândva înger. Dar dacă vei trăi o viață curată, Eu te voi aștepta și vei reintra în rândul cetelor cerești.

– Mă supun, Doamne, spuse Teodiil cu glas stins.
– Cât despre tine, Gladiil, ca superintendent al unei școli de îngeri păzitori, ai nevoie să fii puțin mai … uman.
– Nu înțeleg, Doamne.
– Îngerii pe care tu îi formezi vor avea grijă de oameni, nu de alți îngeri. E nevoie, dar, să îi înțeleagă, să gândească puțin ca ei, să nu îi judece prea aspru. Așa că, de acum, poruncesc ca în școala ta să se facă, o dată pe săptămână, o oră de joacă. Poate să fie cu mingea, poate să fie de-a v-ați-ascunselea sau de pictură cu degetele. Te las pe tine să hotărăști. Am nevoie ca îngerii Mei să fie și puțin copii. Și chiar și tu ai putea să te joci împreună cu ei.
– Eu, în adidași?
– O să îți facă bine, ai să vezi.
Gladiil era puțin rănit în orgoliul lui, dar acceptă fără să crâcnească. Își plecă fruntea în fața Atotputernicului și ieși.

Rămași singuri, Dumnezeu îi spuse micului înger, în timp ce acesta se pregătea să plece spre neștiute depărtări terestre:

– O să îmi fie dor de tine, poznașule!

A trecut de atunci aproape un an. Domnul și doamna M deveniseră între timp părinți.
În bucătăria lor, domnul M. își bea liniștit cafeaua fără lapte. Soția lui tocmai ieșea din camera bebelușului, care adormise cu un surâs pe buze.
– Doarme ca un îngeraș. Îmi e așa de drag…
– Da, e îngerașul nostru, îi răspunse el soției, sărutând-o pe frunte.

Din ceruri, Dumnezeu și superintendentul Gladiil priveau mulțumiți. Dacă ar fi știut cei doi soți câtă dreptate aveau…

Eu o cunosc pe Doamna!

Multe lucruri ieșite din comun mi-a fost dat să văd și să aud în preumblările la care m-a obligat slujirea preoțească, iar întâmplarea ce urmează să v-o povestesc este una dintre ele. S-a petrecut acum mulți ani, în parohia mea de pe coasta de est a Statelor Unite, însă atunci, ca și acum, am fost încredințat că a fost una dintre acele momente discrete, dar minunate, când Dumnezeu își atinge degetul de viața noastră și ne-o schimbă cu desăvârșire.

În dimineața aceea, Joshua se deșteptase, ca de fiecare dată, la ora cinci fix. Avea un ceasornic interior care nu dădea niciodată greș, de zece de ani încoace, de când se pensionase din armată. Se îmbrăcă în halatul său de salon și își puse în picioare papucii. Ceilalți nu se treziseră încă. Soția sa și fiul cel mic dormeau încă, așa că bărbatul nici nu îndrăznea să aprindă lumina în drumul său spre baie. Știa foarte bine traseul pe întuneric și pășea pe holuri ca o pisică. Obișnuia să își facă o cafea și să o bea liniștit, lecturând ziarul pe îndelete. Deși în bucătărie avea un filtru de cafea, lui Joshua îi plăcea cafeaua la ibric, cum învățase de la nevastă-sa, româncă de-a noastră de prin părțile Bihorului. Turna lichidul aromat în ceașcă și adulmeca nesățios caimacul, înainte de a duce ceașca la gură. Era micul lui ritual de dimineață.

Se așeză apoi în fotoliul din camera de zi, sub fereastra ce dădea spre stradă. O lampă discretă îl  învăluia doar atât cât să vadă literele din ziar. Era o liniște desăvârșită, ca de început de lume. Se auzea doar pendula leneșă a ceasului din bibliotecă. În momente ca acestea, lui Josh – așa îi spuneau prietenii – i-ar fi plăcut să fie scriitor. Cu două ore petrecute în desăvârșită liniște ar fi putut să creeze câteva pagini interesante în fiecare zi.

Dar Joshua nu era scriitor, așa că se opri din reverie – nu de alta, dar se răcea cafeaua – și se propti pe titlurile de pe prima pagină a ziarului. Aici, o știre despre criza economică din America ultimilor doi ani. Dincolo, un raport științific cu privire la încălzirea globală. Accidente de circulație, ori detalii absolut neinteresante din viața unor vedete.

«Știrile nu se schimbă niciodată prea mult. Aceleași lucruri, întâmplându-se altor oameni. Aș vrea mai degrabă să trăiesc propriile experiențe, decât să citesc ce se întâmplă altora. Sunt propriul meu ziar și radio. Consider că omului nu îi e dat să știe tot ce se întâmplă în lume. Omul deschide televizorul și toți prezentatorii aceia îl bombardează cu știrile locale, naționale și internaționale. La fel și ziarele. Iar bietul de el, cu toate problemele lui, este împovărat cu problemele întregii lumi.»

Așa gândea Joshua în timp ce citea fără interes știrile. Atenția i se opri pe un titlu despre războiul din Orientul Mijlociu. Erau acolo soldați tineri care își pierdeau viața în chinuri groaznice iar armata făcea încă un rând de funeralii cu sicriul acoperit. Îi părea rău de acești băieți, dintre care mulți abia dacă gustaseră din bucuriile vieții. Asta îl făcu să își amintească de propriile lui plantoane fără somn, nopți în tranșee mizerabile, camarazi dispăruți și atacuri prin păduri pe unde nu trecuse toporul de la facerea lumii.

Joshua fusese ofițer de infanterie în războiul din Coreea. Fusese încartiruit undeva la est de Seul vreme de trei ani chinuitori, în care timp văzuse și auzise de toate. Moartea nu îl mai speria, pentru că fusese o prezență zilnică în rândul plutonului său.

Se opri din lectură, își șterse o lacrimă din colțul ochiului și privi pe fereastră.

Așa îl găsi soția lui: cu privirea fixată spre un pom imaginar de pe strada lor.

–        Buna dimineața, Josh. E o dimineață liniștită, nu ?

–        Bună dimineața, draga mea. Liniștită, da. Măcar afară e liniștită.

Soția lui îl cunoștea prea bine. Îl vedea tulburat.

–        Dar înăuntru ?

–        Ei, știi tu. Numai când văd știrile astea despre băieți tineri care și-au găsit sfârșitul prin războaie străine, mă cuprinde cea mai tristă dintre tristeți. Nu e drept, înțelegi? Mă gândesc numai la cărțile pe care nu au mai apucat să le citească, la locurile pe care nu le-au mai văzut, la fetele pe care nu le-au mai iubit…

–        Dar tu ai scăpat cu viață, Josh. Măcar pentru asta ar trebui să fii bucuros.

–        Sunt, Ana. Sunt. Dar uneori nu înțeleg de ce.

–        Ce vrei să spui ?

–        Am fost de atâtea ori pregătit să mor. Făcea parte din viața mea de soldat. Mă resemnasem cu ideea că voi putea muri în ziua următoare, în misiunea următoare. Dar moartea m-a ocolit.

–        Ei bine, dragul meu, poate că asta e o chestiune pe care ai putea să o discuți cu părintele Morar. Știi că l-am invitat pe la noi în dimineața asta ca să ne binecuvânteze casa cu apă sfințită. Așa se face la noi, la ortodocși, la început de an. Și sunt convins că o să îți placă de el. E un om educat și bun la sfat. Doar e ardelean.

–        Bine atunci. Mă duc să mă bărbieresc și apoi pregătesc micul dejun. Și Josh se ridică, tot întrebându-se în sinea lui ce e acela „ardelean”. Trebuie să fie ceva interesant. Doar avea încredere în gusturile soției lui în materie de oameni.

Ana îl privi cum mergea agale spre baie. Erau căsătoriți de mai bine de treizeci de ani, dar tot îi citea uneori pe chip o anumită amărăciune ca o rană veche de război. Se duse și ea la ale sale și o oră mai târziu, toată familia lua micul dejun în bucătăria luminată acum de soarele dimineții printr-o fereastră generoasă. Apoi, copiii au plecat la școală, iar Joshua și soția lui au ieșit pe terasă.

Așa i-am găsit eu pe la prânzișor.

–        Bine v-am găsit dragii mei. O zi minunată, nu-i așa ?

–        Bine ați venit, părinte. O zi numai bună pentru busuioc și apă sfințită. Ne face sufletul ca Iordanul. Poftiți, vă rog, înăuntru.

Am intrat împreună cu gazdele, m-am făcut comod și apoi am început să îmi pregătesc ustensilele pentru ritualul de Bobotează: epitrahilul, crucea, găletușa cu agheasmă și busuiocul. Am început a cânta: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne…”, iar Ana mă seconda cu vocea ei plăcută de alto. Am trecut apoi prin fiecare cameră, stropind pereții cu agheasmă, în timp ce Joshua îmi urmărea fascinat mișcările, de parcă asista la primul spectacol de prestidigitație din viața lui.

După ce am terminat de colindat casa, ne-am oprit în salon, unde Ana ne puse în față câteva prăjituri și ceștile de ceai.

–        Doamna Ana, începui eu, m-ați întrebat zilele trecute despre icoana pe care vrem să o zugrăvim pe catapeteasmă. Este icoana Maicii Domnului numită și Ocrotitoarea. Originalul se află la episcopie. Are pe ea acel  drapel românesc care ocrotește ca un curcubeu episcopia noastră. Întâmplarea face să am la mine o copie mai mică a ei.

Am scos apoi icoana din geantă și i-am întins-o doamnei Ana.

De aici, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.

Din locul unde stătea, Joshua se crispă la față, ochii îi rămaseră fixați pe icoană, respirația i-o luă razna, vocea – deși era limpede că voia să spună ceva – refuza să îl asculte și i se poticni la jumătatea gâtului. La început am crezut că s-a înecat cu prăjitură sau că s-a fript cu ceaiul.

–        Joshua, îl întrebă soția lui, s-a întâmplat ceva ?

Dar el părea că trăise spaima preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care rămăsese mut după întâlnirea cu îngerul în templu.

–        Joshua, dragule, ești bine ?

Joshua, tot cu ochii la icoană și cu vorba în gât.

–        Eu… eu…

–        Da ?

–        Eu… o… cunosc… pe… doamna.

–        Care doamnă ? întrebai eu.

–        Doamna din icoana dumneavoastră. Am mai văzut-o cândva.

M-a prins ca într-un stop-cadru. Nu știam ce să îi spun. Credeam că are un moment de déja-vu tare încurcat.

–        Joshua, încercai eu să precizez, în icoana aceasta este reprezentată Maica Domnului și nu văd cum ai fi putut să o întâlnești, din moment ce ea trăiește în ceruri de aproape două mii de ani.

–        Părinte, în ceruri sau nu, sunt sigur că ea era. Să vedeți cum s-a întâmplat…

Și Joshua începu să povestească:

–        Eram soldat în războiul din Coreea, în vara lui ’53. Plutonul meu a fost atacat prin surprindere. Nici nu a fost o luptă, ci mai mult un măcel. Camarazii mei au murit atunci pe capete. Eu căzusem la pământ și cu ultimele forțe, am văzut un ofițer inamic cum trece pe la fiecare rănit și îi trage un glonț în cap, ca să fie sigur că nu supraviețuiește careva. Îmi vedeam moartea cu ochii. În clipe ca aceea, se zice că timpul trece cu încetinitorul. Mi-am luat rămas bun de la soția și de la copiii mei și așteptam resemnat sfârșitul.

Când a ajuns în dreptul meu, însă, parcă o mantie străvezie m-a acoperit. Ofițerul coreean, deși s-a uitat în direcția mea, părea că nu m-a zărit și a trecut mai departe, plantând câte un glonț în creștetele camarazilor mei. Iar înainte să îmi pierd cunoștința, vă jur că am văzut o femeie frumoasă și elegant îmbrăcată, ca o împărăteasă. Ea m-a acoperit cu acea mantie minunată și invizibilă și mi-a zâmbit complice. Atunci am știut că totul o să fie bine.

S-a lăsat tăcere. Joshua părea că își luase o piatră de pe suflet, nu atât pentru că ne spusese povestea, cât pentru că se lămurise, după atâția ani, cine fusese femeia misterioasă care îi salvase viața pe front. Am mai vorbit apoi de una de alta, iar Josh devenea, sub ochii mei, mai însuflețit, mai voios și chiar mai tânăr.

Cât despre mine, după ce am mai băut un ceai cald de la doamna Ana, am plecat acasă convins încă o dată că Dumnezeu lucrează uneori și prin robul său Nabucodonosor.

Poveste de Crăciun

După ce bău o gură de apă din pahar, lordul Smith își drese glasul și continuă:

– Așadar, domnii mei, opriți-vă pentru o clipă din agitația vieții cotidiene și gândiți-vă la ei, la săracii lumii. Oameni ca și mine, ca și dumneavoastră, care au nevoie de contribuția noastră financiară. Mai ales acum, în prag de Crăciun. Gândiți-vă la copiii care nu au ce să mănânce, sau la părinții care nu au cu ce să își ducă traiul. Ne stă bine, ca niște gentlemani ce suntem, să putem spune că am făcut ceva pentru ei. Și ce lucru mai simplu decât să vă înscrieți într-un fond de ajutorare a săracilor. Îi șade bine oricărui cetățean al orașului nostru, ca, pe lângă clubul de afaceri, cel de golf, sau societatea de cultură, să fie și membru al unui astfel de fond de binefacere.

Iată de ce, în această minunată dimineață de iarnă, vă anunț înființarea Fondului pentru Săracii Lumii, un club select de donatori, în care sunteți invitați să participați. Fiecare donație aduce cu ea o membrie gratuită în clubul de golf, timp de un an…

Lordul Smith se opri puțin. Asistentul său, care se afla în primul rând, părea că zâmbește înfundat.

– Ce s-a întâmplat, John? Discursul meu nu ți se pare câtuși de puțin convingător ?
– Ba da, domnule, chiar foarte convingător, având în vedere că suntem doar noi doi în sală.
– E o repetiție, dragul meu asistent. Dar trebuie să iasă bine.
– Știu, domnule, urmă John, dar mă preocupă un lucru. Ca să convingeți pe cât mai mulți din partenerii dumneavoastră de afaceri să se înscrie în Fond, nu e suficient să fiți convingător în discurs. Trebuie să și credeți în idee.
– Nu înțeleg ce legătură are credința cu convingerea. Acest Fond este și el o oportunitate de afaceri, ca și vernisajul de pictură de ieri, sau ca turneul de cricket de anul trecut. Nu intenționez să investesc o sumă de bani în ceva, dacă nu aș avea un câștig din asta. Privesc această ocazie ca pe un eveniment monden care o să îmi aducă un câștig de imagine și de capital. Sunt businessman, John, nu soră de caritate.
– Și cu săracii ce facem ? întrebă asistentul, mirat.
– Firește că o parte din banii strânși vor ajunge pe ici, pe colo, la câte o casă de copii ori o cantină socială. Așa ca să îmi mai apară și mie fotografia la gazetă. Dar nu-mi pot rupe de la gură. Nu e vina mea că plozii s-au născut săraci sau că părinții lor sunt șomeri. Eu am muncit pentru ceea ce am. Acum, hai să mergem, John. S-a înserat, iar lady o să mă certe că am întârziat din nou la ceaiul de seară. Mai ales că este ajunul Crăciunului.

Lordul Smith își luă pălăria, bastonul și mantia, coborî elegant treptele amvonului și amândoi părăsiră sala. Afară, începuse să ningă ușor. În lumina felinarelor cu petrol reflectate în zăpadă, clădirea Businessclub-ului se profila maiestuoasă pe cerul nopții. Trăsura îl aștepta în stradă. Așa că, după ce își luă rămas bun de la asistentul său, lordul urcă și dădu instrucțiuni vizitiului să îl ducă acasă.

Pe drum, personajul nostru avea obiceiul să privească pe fereastră în noapte. Vedea perechi de îndrăgostiți zgribulindu-se drăgăstos pe sub arcadele muzeului, vreun sărac care cerșea, sau câte un câine mergând plictisit prin zăpadă.

„Uite-te la ei. N-au nici o grijă. Trăiesc doar pentru ziua de azi. Nu le pasă nici de afaceri, nici de viața bună. Ce bine că nu sunt ca unul dintre aceștia.”

Așa gândea lordul Smith, în timp ce trăsura îl purta pe bulevardul parcului, după care coti pe după clădirea amiralității, pentru ca să intre mai apoi pe aleea cu castani, de unde începea drumul către casa lui. Avea poftă de o țigară și de un pahar de whiskey. Le merita. Fusese o zi bună. Discursul se anunța o reușită și avea să îi aducă succes în reuniunea de mâine. Da, avea să închine un pahar cu lady, deîndată ce va fi ajuns acasă. Se întinse comod, cu picioarele pe bancheta din față, contemplându-și succesul iminent.

Nu știm precis câte minute au trecut, dar reveria îi fu întreruptă brusc. Lordul Smith constată cu uimire și cu o oarecare spaimă că nu era singur în trăsură. În fața lui se afla un om care, judecând după hainele ponosite și ghetele cu găuri, părea un om al străzii.

– Cine ești ? Cum ai ajuns aici ? întrebă Smith, în timp ce își revenea din surpriză
– Iertați-mă, nu am vrut să vă sperii, zise intrusul. Vizitiul m-a lăsat să urc.
– Neghiobul acela! Las’ că-i arăt eu. Și ce doriți, mă rog ?
– Ceva de mâncare, sir.
– Ei, asta-i bună ! Te urci în trăsura mea în mijlocul nopții și mai ai și obraznicia să îmi ceri de mâncare. Ce crezi dumneata că sunt eu? Cantină socială? Dă-te jos imediat! Și fii mulțumit că nu chem poliția.
– Domnule, continuă omul, vă rog, nu mă alungați. Am cinci copii acasă, iar soția mea e bolnavă.

Lordul vru să mai spună ceva, dar oaspetele său inoportun continuă:

– Știu cine sunteți. Sunteți Herbert Smith, un prosper om de afaceri. Odinioară, am fost și eu ca dumneavoastră. Am avut o slujbă și o casă. Dar după un accident de muncă, m-au dat afară. S-au descotorosit de mine ca de o șosetă murdară.

Abia acum lordul observă că celuilalt îi lipsea o mână.

– Și mai știu, domnule, că sunteți un om bun.
– Ei, asta-mi place! Dar eu de unde știu ce fel de om ești dumneata? Poate că ești un bețiv și ai inventat toată povestea asta ca să inspiri milă. Sau poate ești un evadat și abia aștepți să-mi scot portmoneul ca să mă ataci. Sau…
– Destul ! făcu cerșetorul. Și așa îmi e rușine că cer de pomană. Nu aș vrea să mai fiu și jignit. O să plec acum. Să mă iertați pentru îndrăzneală. La revedere, domnule Smith.

Se dădu jos din mers, în timp ce Smith își pipăia buzunarul ca să se asigure că nu fusese furat.

– Dacă totuși vă lasă inima, știți unde mă găsiți.
– Bine, bine… mai vedem noi, zise omul nostru și închise portiera trăsurii ca să nu intre frigul.

Ajuns acasă, primul lucru a fost să își admonesteze vizitiul pentru impertinență și, fără să îi mai asculte nedumeririle, urcă în salon, unde lady îl aștepta cu masa. Mâncă fără poftă și își petrecu restul serii mai tăcut decât de obicei. Se tot gândea la neașteptata întâlnire. Ce ar trebui să facă el, un om de afaceri? Să dea din agoniseala lui de-o viață unor neisprăviți? Are și el cheltuielile lui. Nevoile lui. E adevărat, erau tot mai multe în ultima vreme, dar așa e viața.

Din fotoliul așezat lângă fereastră, lordul Smith privea tăcut cum o pereche de rândunici se hârjoneau în zăpadă. Păreau fericite. Nu le trebuia nimic. Se aveau una pe alta. Și, când lady se apropie și îi așeză drăgăstos mâna pe umăr, lordul Smith își aminti cât de fericiți și fără griji fuseseră și ei cu ani în urmă, când nu aveau altă avere decât dragostea lor și un modest apartament la periferia orașului. Fața i se lumină la zâmbetul ei. O mângâie pe creștet și îi spuse cât de mult o iubește.

În seara aceea au adormit îmbrățișați ca doi copii.

A doua zi, de Crăciun, când veni momentul discursului, lordul Smith urcă fără grabă la tribună și îi privi pe oaspeții prezenți la dineul de caritate oferit de Businessclub, al cărui președinte era. Toți erau îmbrăcați elegant, în costume și rochii de seară. Se servea șampanie și se discutau afaceri. O discretă lovitură într-un pahar de cristal dădu de știre că discursul e gata să înceapă. În liniștea creată, președintele vorbi:

– Domnii mei, de ce vă aflați aici ?

Invitații se uitară mirați unii la alții.

– Suntem, e adevărat, la un eveniment monden cu scop caritabil, dar vă întreb: de ce vă aflați aici ? Săracii lumii nu sunt aici. Sunt pe străzi, dormind iarna sub cerul liber și cu stomacul gol. Noi stăm aici și ne gândim la ei în timp ce bem șampanie franțuzească. Îi considerăm pe ei săraci, iar pe noi, bogați. Dar nu asta e ordinea lucrurilor. Un om cu adevărat bogat, domnii mei, nu este acela care are multe. Ci acela care are nevoie de cât mai puține.

Ascultătorii îl priveau unii contrariați, alții intrigați, iar câțiva de-a dreptul scandalizați. Numai John îl aproba cu un surâs complice.

– … iar acum mă scuzați, domnii mei. Mă duc să ajut un om sărac.

Coborî de la amvon și ieși în pripă, sub privirile celor prezenți. Ajuns afară, îi porunci vizitiului să îl ducă pe aleea cu castani, exact în locul unde îl întâlnise pe necunoscutul din ajun.

– Iertați-mă, sir, am tot încercat să vă spun, dar aseară nu am luat pe nimeni. Ați fost singur în trăsură tot drumul.

Lordul Smith se opri și privi soarele amiezii care lumina pieziș, pictând orașul într-o paletă de culori ca de început de lume.

Nu înțelegea nimic din ce se întâmplase. Sau poate înțelegea totul ?

Dracul de la ora cinci

după o istorisire a părintelui Galeriu

E mult timp de atunci.

Eram preot în satul unde Preasfințitul avusese buna plăcere să mă trimită paroh. Oameni cumsecade, cu frica lui Dumnezeu. Nu erau ei prea bogați, dar erau săritori. Ajutau biserica cu ce puteau și pot să spun că mi-au făcut acomodarea ușoară, cum eram eu un preot tânăr, la început de drum. Când am venit în parohie, m-au ajutat cu împodobirea bisericii și cu micile treburi pe la casa parohială. Tanti Sia, vecina, a avut grijă de mine ca de copilul ei și avea mereu grijă să îmi croșeteze câte o pereche de ciorapi groși de iarnă sau să mă întrebe dacă am mâncat din ciorba ei. În post, fasolea și murăturile ei erau ca bucatele îngerești.

Dar nu despre asta este vorba. A fost o întâmplare care ne-a marcat și pe ei și pe mine, într-un fel pe care nu l-am putut uita până azi.

Era într-o duminică și tocmai terminasem liturghia. Fuseseră doar câteva femei, aceleași ca și duminica trecută, cu tanti Elena care avea parastas și cu nea Vasile, dascălul. După ce i-am miruit pe toți și i-am slobozit la ale lor, am mers în odaia de la uliță a casei parohiale și am rămas puțin „de taină” cu nea Vasile.
– Măi nea Vasile, trebuie să îți spun ceva. Mi s-a întâmplat azi noapte și nu știu nici acum dacă a fost vis sau aievea.
– Ce vi s-a întâmplat, părinte ?
– Să vezi. Mă rugam, ca de obicei, înainte de culcare. Stăteam în genunchi, cu cartea pe pat. Eram obosit de la lemnele pe care le-am cărat cu matale deunăzi și cred că mă rezemasem, așa, de pat și mă străduiam să nu adorm, ca să îmi termin rugăciunile. Apoi, ori am ațipit, ori mi s-a părut, dar lumânarea s-a stins și am simțit că mai e cineva cu mine în cameră. Sau ceva. Nu vedeam pe nimeni, dar eram sigur că era chiar necuratul.
– Aoleu, părinte, nu mă speriați cu chestii din astea! a zis gâtuit dascălul.
– Stai să vezi. Nu vedeam pe nimeni, dar îi auzeam răsuflarea și în camera mirosea parcă a stârv. Cam ca la râpa lui Costache, unde aruncă ăștia animalele moarte…
– Și ?
– …și după ce mi-a zis niște vorbe urâte, pe care nu pot să ți le spun acum, mi-a mai zis că sâmbătă, la ora 5, o să vină la noi la biserică.
– Cine, dracul ?
– Da, nea Vasile, chiar el. Dar nu mi-a zis așa, cum vorbești matale cu mine, că n-am auzit cu urechile. Parcă auzeam cu gândul, dar nu era gândul meu, ci unul străin. Știi ce aia telepatie ? Cam așa era.
– Tele-ce?
– Telepatie. Vorbea fără să vorbească și eu îl auzeam fără să îl aud cum te aud pe matale. D-aia cred că poate am ațipit și am visat, că după ce a dispărut duhul ăla, sau ce-o fi fost, m-am trezit din nou cu nasul în cartea de rugăciuni. Lumânarea era aprinsă și în casă nu mai mirosea decât a flori de mușcată.

Nea Vasile căzuse pe gânduri rău de tot. Nu mai scotea un cuvânt. Avea privirea fixată într-un punct imaginar de pe perete. I-am zis să nu ia toată treaba asta prea în serios și l-am îmbiat cu o țuică. A dat-o pe gât dintr-o suflare, așa că i-am mai pus una.
– În primul rând, nea Vasile, dracul nu vine așa, unde vrea el și când vrea el. Numai sfinții au avut ispite din astea. Dar eu nu sunt un sfânt, cum să vină la mine ?
– Părinte, n-oi fi dumneata un sfânt, dar noi așa te vrem, a zis dascălul, aproape șoptit.
– În al doilea rând, dracul e tatăl minciunii și izvorul vicleniei. Chiar dacă îți zice să fii de acord cu el că unu și cu unu fac doi, tu trebuie să îi spui marș de aici, drace, nu o să îmi pun niciodată cuvântul lângă al tău. Nu numai să nu îl crezi, dar nici să nu îl asculți măcar.
– Dar, părinte, nu îți e frică de el?
– Ba cum să nu. Dar mă încred mai mult în mila lui Dumnezeu, că nu o să ne lase în ghiarele lui. Vezi matale, dracul poate să vină oriunde, dacă îl lasă Dumnezeu. Chiar și în biserică. Dar într-un singur loc nu poate să intre: în Sfântul Potir. Acolo e foc și îl arde la tălpi, că e Trupul și Sângele Mîntuitorului, pe care el nu poate să le suporte. Așa că, dacă matale te-ai împărtășit și te știi împăcat cu toată lumea, nu ai de ce să îți fie frică.
– Știu și eu, părinte…
– Stai liniștit. Și, mai ales, nu spune la nimeni, ca să nu se facă tulburare în sat.
I-am mai pus o țuică și am continuat să depănăm de una de alta. Îi plăceau lui nea Vasile istorioarele din Patericul egiptean, cu monahii care își drămuiau pesmeții și se rugau prin peșteri. A plecat spre seară, când se întorceau vitele de la câmp. La plecare, mi-a promis că o să îmi aducă a doua zi niște lapte proaspăt, iar eu l-am rugat încă o dată să nu spună nimănui despre cele auzite.

Săptămâna aceea a trecut ca oricare alta. Fiecare cu treburile lui, ba la moară, ba la câmp. În cazul meu, mai erau și treburi administrative, câte un parastas de șase săptămâni, sau redactarea predicii de duminică. Trece repede ziua la țară, când mintea și brațele sunt ocupate. Uitasem chiar și de pățania din ajun, pentru că mă convinsesem că fusese doar o muștruluială din partea Dumnului fiindcă mă lenevisem la rugăciune. Mi-am însușit-o și am dat apoi totul uitării. Nu trebuie să stai prea mult pe chestii din astea. Mergi înainte, ca plugarul.

Povestea s-ar fi terminat aici, în mod normal. O experiență a unui popă oarecare de la țară.
În sâmbăta cu pricina, însă, nu mică mi-a fost mirarea să văd la vecernie biserica plină de oameni. Mai mulți decât am văzut în viața mea. Nici nu știam că sunt atâția oameni în sat. Părea că veniseră și din satele vecine. Ce să mai, nu puteai să arunci un ac. Și încă nu era ora 5, la care începeam de obicei slujba de seară.
În timp ce mergeam de la ușă spre altar, timpul parcă trecea cu încetinitorul. Figuri îngrijorate mă urmăreau cu privirea. O femeie între două vârste mă privea întrebător. Un tânăr mă urmărea sceptic. Câteva băbuțe șopteau una alteia. Îmi amintesc și azi fiecare expresie de pe fețele lor. Biserica era mică, dar mi s-au părut minute întregi cei câțiva metri până la altar. I-am făcut semn dascălului să intre și el și l-am întrebat:
– Nea Vasile, ce se întâmplă, a murit cineva ?
– Nu, părinte.
Dar privirea din ochii lui spunea mai mult.
– Atunci ? Nu am văzut atâta lume nici la Bobotează. Nu cumva …
Dascălul făcu ochii mari.
– Ai spus cuiva despre ce ți-am zis eu ?
Pentru că se codea, l-am mai întrebat odată.
– Bre, nea Vasile, cui ai mai spus?
– Doar nevesti-mi, părinte, vă jur. Și mi-a promis că nu spune la nimeni.
– Și atunci de unde a aflat toată lumea?
– Păi, a doua zi, a venit soră-sa să cumpere brânză și or fi vorbit între ele. Știți cum sunt femeile, povestesc.
– Și eu ce mă fac acum, cu toată lumea asta care așteaptă să îl vadă pe dracul ?
Nea Vasile zâmbi. Am zâmbit și eu. Era o situație comică și totodată, cât se poate de serioasă. Trebuia rezolvată elegant dar zău că nu aveam nici o idee.

Am ieșit din altar, ca să mă uit la ceasul din biserică. Arăta cinci fix. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau ca pe un acrobat care se pregătește să facă un salt mortal la mare înălțime, fără plasă dedesubt. Cu toții așteptau un deznodământ ca de telenovelă. Am intrat din nou în altar și m-am așezat pe un scaun, cu capul între palme. Îmi era milă de săracul dascăl, care avea o față plouată, de parcă toată isprava asta era din vina lui.
– Nu te mai frământa, nea Vasile, nu e vina matale, deși ai merita vreo sută de mătănii, între noi fie vorba.
– Iertați-mă, părinte.
– Dar dacă stau să mă gândesc bine, asta poate fi ocazia pe care o așteptam.
– Adică?
– Orice preot își dorește să îi aducă pe enoriașii săi la biserică. La fel ca învățătorii care vor să îi aducă pe toți copiii la școală. Uită-te și matale, e biserica plină. Parcă Domnul în persoană i-a trimis aici.
– Dar oamenii ăștia nu au venit să îl vadă pe Domnul, preciză atent nea Vasile. Au venit să îl vadă pe dracul.
– Hmm, vom vedea. O să întorc toată povestea asta în favoarea lor.

Am ieșit din nou din altar. Trecuse de cinci. Tanti Angela așezată într-un colț își făcea vânt cu batista. Tensiunea o copleșise. Un copil plângea înfundat. Prin ușile deschise, în lumina amurgului, se vedeau doi bărbați care își stinseseră țigările și se pregăteau să intre în biserică. Mi-am luat inima în dinți și m-am proptit în fața mulțimii:
– Dragii mei, după cum vedeți, dracul tot neserios a rămas. Nu numai că nu a fost punctual, dar se pare că nu mai vine deloc.
Din biserică s-a auzit un oftat. Unii de ușurare, alții de nemulțumire.
– Dar ştiţi ceva? Dacă tot aţi venit în număr aşa de mare să îl vedeţi pe necuratul, ce-ar fi să veniţi şi mâine la Sfânta Liturghie ca să îl vedeţi pe Dumnezeu ? Şi vă asigur că El se ţine de promisiune. Ştiu asta pentru că mă întâlnesc cu El în fiecare duminică. Ce ziceţi ?
Cei doi fumători au fost primii care au plecat, bombănind. Costel al lui Mitică a zis printre dinți:
– Bine, părinte, vă țineți de șotii din astea ?
Dar nu a mai așteptat răspunsul. A plecat și el după cei doi. Și după el alți câțiva.
– Mie îmi e rușine, părinte, a început un băiat tânăr, cum am venit ca neghiobii să îl vedem pe dracul, iar matale ești aici în fiecare duminică, cu Dumnezeu, în timp ce noi muncim în zi de sărbătoare, de zici că nu ne mai ajungem cu treburile. Să ne fie de învățătură, oameni buni.
– Eu o să vin mâine, a zis o doamnă, profesoară suplinitoare la școala satului. Mi-ați arătat cât de puțină credință avem.
Alți câțiva au încuviințat și, după ce am vorbit puțin cu fiecare, am făcut vecernia împreună și am încheiat ziua aceea furtunoasă.

A doua zi, mi-am pus veșmintele albe de sărbătoare și am săvârșit cea mai frumoasă liturghie din viața mea. Nea Vasile a cântat un Iubi-Te-voi, Doamne, pe glasul al cincilea, ca în tinerețile lui de bariton. Biserica nu era plină, dar o bună parte dintre cei din ajun se întorseseră. Și, după lumina din ochii lor, am știut că vor veni și duminica următoare. Și cealaltă. Și cea de după ea.
Seara, pe când stăteam cu dascălul meu în cerdac și priveam asfințitul, i-am spus:
– Vezi, nea Vasile, cum le rânduiește Dumnezeu pe toate ?

Deus ex machina

Ploua imperial. Să tot fi fost orele opt seara.

Mă grăbeam să ajung la gara de est din Paris, de unde urma să iau trenul expres cu destinația Moscova. Acolo eram așteptat de colegul și bunul meu prieten Mihail Petrov, matematician și membru al Academiei Europene de Științe, într-o chestiune de cea mai mare însemnătate.
Odată taxiul ajuns și bagajele descărcate, mă îndreptai către peronul unde se afla, gata de plecare, trenul meu, un Euronight Expres, în fapt, o variantă de TGV pe pernă magnetică, ce deservea marile orașe europene. Aș fi putut lua avionul, dar eram un tip de modă veche, care se bucura de plăcerea călătoriei la fel de mult ca de cea a destinației.
Îmi luai, deci, locul în cușeta rezervată și mă așezai comod la fereastră. Chiar dacă nu mai aveam decât vreo jumătate de oră de lumină, nordul Franței era frumos la asfințit.

Sorbind din cafeaua pe care gazdele avuseseră buna plăcere să mi-o prepare, mă apucai să răsfoiesc documentația pe care o aveam la mine. Aveam de revizuit câteva detalii pentru prezentarea de a doua zi. Era vorba despre punerea în funcțiune a celui mai nou supercomputer din lume. Un proiect informatic fără precedent, la care fuseseră invitați patruzeci de oameni de știință din toată lumea. Fiecare dintre aceștia era un nume de referință în domeniul lui, mulți având chiar premiul Nobel în portofoliu. Fizicieni, matematicieni, astronomi, specialiști în științe cognitive, dar și doi specialiști mai exotici: un lingvist și un teolog.

La început, când Mihail m-a prezentat comitetului, nu înțelegeam ce rol aș putea avea eu, ca teolog, în construcția unui computer. Dar amicul meu mă lămurise imediat: era vorba de mult mai mult decât un creier electronic. Proiectul urma să creeze un supercomputer dotat cu inteligență. O serie de algoritmi elaborați de echipa de matematicieni a lui Mihail urma să îi ofere supercomputerului o oarecare autonomie. Să îl învețe să învețe. Urma să fie conectat, printr-o rețea de mare viteză, cu acceleratorul de particule de la CERN, precum și cu telescopul spațial Hubble II. Prin intermediul lor ar fi putut face, ca să zic așa, propriile observații asupra lumii înconjurătoare. Iar de aici, creierul electronic ar fi început să acumuleze singur cunoștințe, să genereze idei, să facă presupuneri logice, să definească concepte abstracte și chiar să fie capabil de judecăți morale. În acel punct s-ar fi terminat, oarecum, sarcina programatorilor și aș fi intervenit eu.

Nu se încercase niciodată un proiect de o asemenea anvergură. De aceea, prognozele erau limitate. Dincolo de un limbaj de bază, niciun alt sistem de calcul nu fusese capabil de inteligență. Erau rapide, aveau la dispoziție milioane de peta-bytes de informație din toată lumea și chiar puteau face unele asocieri ori sinteze. Dar atât. Din multe puncte de vedere, nu erau mai aproape de inteligența umană decât erau cimpanzeii. Algoritmele prietenului meu, matematicianul Mihai Petrov și ale echipei lui, aveau să schimbe asta. Ei se gândiseră să abordeze problema inteligenței în felul următor: nu e nevoie să îl facem inteligent de la început, ci să îi arătăm cum să devină el însuși inteligent. Îl facem copil și îi arătăm cum să devină adult. Algoritmele prietenului meu ar fi fost un fel de cod genetic, pe baza căruia supercomputerul s-ar fi programat singur spre inteligența artificială.

Trenul înainta în noapte cu toată convingerea celor 300 de kilometri pe oră. Stelele se profilau pe cerul senin al nordului Europei. Dar în mintea mea, viteza nu era suficientă ca ingredient pentru inteligență. Sau morală. Aveam, să vă spun drept, rezervele mele, în ciuda entuziasmului pe care îl împărtășeam cu toții. Lucreserăm febril în ultimii doi ani și jumătate și ne dedicaserăm cu totul acestui proiect. Un computer capabil să gândească și, dacă algoritmii aveau succes, chiar să distingă între bine și rău. Ce se afla dincolo de inteligență ? Ar fi putut ajunge la sentimente ? Ar fi putut concepe versuri ? Ar fi putut fi capabil de credință ?
Acestea erau gândurile care mi se perindau prin cap, la fel ca stelele pe cerul nopții. Și cu ele am și adormit, într-un târziu.

A doua zi de dimineață, Mihai Petrov mă aștepta nerăbdător la gară. Era o dimineață moscovită tipică, cu ceață și frig.
– Sper că ai dormit bine, mă întâmpină el cu jovialitatea-i caracteristică. Avem o zi importantă înaintea noastră.
– Ca un copil, îi răspunsei eu. Vodka servită înainte de culcare a avut și ea o parte din merit.
– Aha, înseamnă că ai gustat o parte din ospitalitatea rusă, spuse Mihail în timp ce urcam în automobilul care urma să ne ducă la Academia de Științe. Foarte bine, dragul meu, foarte bine! Mai târziu o să faci cunoștință și cu inteligența noastră. Nu degeaba cinci dintre ultimii mari maeștri la șah au fost ruși. Apropo, unul dintre ei e în echipa de proiect.

– Tipare de gândire, strategii…
– … Calități ale oricărei entități inteligente, așa cum dorim să fie și computerul nostru.
– Dar, Mihail, știi bine că șansele ca algoritmul tău să îl ducă până acolo sunt modeste. Sunt alături de tine, știi asta, dar nu aș vrea să te bucuri înainte de vreme.
– Nici șansele lui Einstein de a i se verifica teoria nu au fost mai grozave. Însă cu răbdare și un dram de noroc, au schimbat fizica modernă.

Prietenul meu mă cucerea de fiecare dată cu optimismul lui. Mai mult de dragul lui mă alăturasem proiectului. Nu mă așteptam la atitudini metafizice din partea unei mașini, dar o anumită latură a inteligenței mele mă atrăsese din copilărie către dialogul dintre religie și știință. Teza mea de doctorat dezbătuse teoria Genezei prin prisma descoperirilor arheologice și cosmologice. Deși reluctant la început, comunitatea teologică și cea științifică ajunseseră la consensul că zilele creației pot fi considerate mai degrabă perioade geologice, decât zile propriu-zise, de 24 de ore. Așa ajunsesem un partener agreabil în comunitatea științifică și, recent, la acest proiect.

– Am ajuns.
Mihail coborî primul din mașină și amândoi ne oprirăm pentru o clipă ca să admirăm clădirea Academiei. Deși era un centru de date ultramodern, avea, în înfățișarea exterioară, ceva din arhitectura palatului Romanovilor. Un secretar ne conduse până în salonul de recepții, unde se mai aflau și alți părinți, ca să zic așa, ai supercomputerului inteligent. Cu toții așteptau momentul punerii în funcțiune.
Președintele Academiei, un elegant lord englez, aflat la vârsta senectuții, luă cuvântul de la tribună:
– Stimați domni și dragi prieteni, ne aflăm la capătul unui proiect care ne-a solicitat zilele și, uneori, nopțile. (audiența zîmbi). Dar, în același timp, ne-a hrănit curiozitatea și entuziasmul ca nimic altceva până la el. Vă mulțumesc!
Cei prezenți începură să aplaude. Lordul Barclay nu folosea multe cuvinte în discursurile lui. Nici nu avea nevoie. Cu toții îl cunoșteau și îl apreciau.

– După cum știți, acest sediu al Academiei Europene de Științe a fost construit cu un singur scop: acela de a găzdui cele aproape un milion de microprocesoare, sutele de kilometri de fibră optică, precum și celelalte componente care constituie „măruntaiele” supercomputerului, pe care l-am numit, deocamdată, Sputnik. În cinstea primului satelit artificial al Pământului. Singura componentă vizibilă este acest monitor cu diagonala de șase metri, care constituie interfața de comunicare cu utilizatorii. Și acum, ca să nu vă pun la încercare răbdarea, să îl punem în funcțiune. Știu că aveți întrebări pe care doriți să i le puneți. Va trebui, însă, să așteptați ca algoritmul tovarășului Petrov să își facă efectul. Nu vă îngrijorați. Estimăm că Sputnik va atinge nivelul de inteligență în mai puțin de un minut.

Se întoarse spre secretarul său, care avea în față o consolă fără fir. Acesta introduse comenzile necesare și, pe monitor apărură, la început, o serie de secvențe de cod, iar mai apoi, ecranul deveni alb.
– Bună ziua! Se auzi vocea sintetizată a computerului.
– Cine ești? fu prima întrebare, adresată de președinte.
– Sputnik.
– Care este valoarea lui Pi ? urmă Mihail cu întrebarea lui
Pe ecran începură să curgă zecimalele. Timp de execuție: 0.68 secunde. Precizia: o sută douăzeci de milioane de zecimale. Cei prezenți își arătau încântarea.
– Ce este o secundă ? întrebă, la rândul lui, un fizician.
– Durata a 6.192.631.770 perioade ale radiației care corespunde tranziției între două nivele energetice hiperfine ale stării fundamentale a atomului de cesiu – 133.

Din nou, audiența era încântată. Pe rând, toți cercetătorii își lansară întrebările lor, iar computerul răspundea cu o precizie și o viteză amețitoare. Veni la sfârșit și rândul meu.
– Există Dumnezeu ?
În ciuda tuturor așteptărilor, mașina stătu o clipă pe gânduri.
Apoi încă una.
Și încă una.

Secundele treceau și computerul nu răspundea. Părea că nu știe răspunsul. Sau că … se gândește. Toți așteptau încordați. Nimeni nu sufla o vorbă. Întrebarea părea să pună un computer de milioane de dolari în dificultate.
Într-un final, după secunde care părură ore, veni și răspunsul:
– Acum există!

Rămăsei stupefiat. Era posibil? Mă uitai la Mihail. Era și el la fel de speriat ca și mine. Știam ce înseamnă asta. Știam ce va urma. Dar nu eram pregătiți. Algoritmul depășise cu mult așteptările. Cu prea mult, chiar. Președintele îi făcu un semn scurt asistentului său, care încercă să introducă în computer comanda de shutdown.
Dar era prea târziu: consola nu mai funcționa. Computerul era în control. Și, pentru o clipă, mi se păru că aud un râs sarcastic venind dinspre ecranul imens.

Condamnatul

Publicată în revista Helis, Slobozia, ianuarie 2014, pag.15

Abia trăgându-și pașii pe nisipul fierbinte, Adam simțea cum cerul gurii i se usucă tot mai mult. Mergea de câteva ceasuri în speranța că va găsi apă. Putea fi și o băltoacă infectă sau o adăpătoare de animale, nu conta. Orice, numai să își potolească setea. Slabe șanse, pentru că nu plouase deloc de când se afla aici, iar o adăpătoare nu avea cum să găsească, din moment ce nu existau animale. Cerul era, ce-i drept, senin. Prea senin. Nici măcar un nor, care să-i umbrească spinarea pârjolită. Așa că Adam căzu în genunchi a deznădejde și urlă cât putu el de tare.

Sentința venise ca un ciocan: condamnare pe viață. Urma să fie exilat pe această insulă pustie și să își rumege amărăciunea pentru tot restul zilelor. Degeaba a strigat el și i-a implorat pe zei să îl ierte. Fusese o hotărâre definitivă. Nici lacrimile lui și nici promisiunile că va fi mai bun de atunci înainte nu au avut nici un ecou. Așa că nu i-a mai rămas decât să se împace cu ideea că asta îi va fi soarta.

S-a gândit, pe când era dus către locul de surghiun,  că o insulă pustie nu putea fi chiar atât de rea. Ar fi fost singur, da, dar era mai bine decât moartea. Dar nu fusese așa: insula era cu adevărat pustie. Nu numai lipsită de oameni, dar lipsită de orice. Nici măcar un pom, sau un izvor, ceva. Pustie ca un început de lume.

Așa gândea acum Adam, scurmând nisipul cu degetele lui, din care începuse să dea sângele. Erau deja două zile fără apă. Încet, tot săpând, părea că nisipul devine mai umed. Prinse curaj și nu se lăsă până nu dădu de un strat de nisip suficient de umed încât putu să-și înmoaie mâneca și să sugă apoi din ea. Nu era apă de izvor, dar nu își permitea să fie pretențios tocmai acum. Și așa își petrecu toată după-amiaza. Și a doua zi. Și încă vreo câteva.

Într-o dimineață, un zgomot îl făcu să se ridice brusc în capul oaselor. Un fâlfâit de aripi. Un fâlfâit de aripi? Acolo? Credea că setea îi joacă feste. Dar aripi erau. O pasăre zbura pe deasupra, în cercuri. Și, gândindu-se că așteaptă să moară, ca să îi mănânce hoitul, puse mâna pe o piatră și o alungă. Pasărea se scutură și o luă la sănătoasa, scăpând ceva din gheare . Adam se repezi și văzu pe nisip o sămânță. O luă numaidecât și puse într-o groapă unde nisipul era umed. Poate asta era șansa lui.

A stat acolo zile și nopți, acoperind cu propriul lui trup firul verde care răsărise, dându-i din apa și, uneori, din sângele lui. Iar firul a devenit, timid, o tulpină, apoi un arbust și, mai apoi, un arbore în toată regula, cu crengi, frunze și tot ce trebuie. Iar Adam, pentru prima oară, a putut să stea la umbră. Și să mănânce fructele ce creșteau în pom. Pomul său.

Dar norocul lui nu s-a oprit aici. Căci într-o zi cerul a început să se umple de nori. Și apoi a plouat. Torențial. Imperial. Iar Adam a dansat ca nebunul în ploaie. Să se fi răzgândit zeii și să îi îndulcească șederea, sau chiar să îl elibereze? Nu îndrăznea să viseze la asta. Trebuia să se ocupe cu ce face aici și acum. Avea umbră și avea apă. Iar la umbra copacului, apa se adunase într-un mic lac. Nu dispăruse ca în restul deșertului.

Curând, de nicăieri, au început să apară păsări care se adăpau din lac. De data asta, nu le-a mai gonit.
– Lasă-le, măcar fac și ele zgomot, că m-am săturat de liniște.

Și avusese dreptate: păsările îi țineau de urât și chiar începuse să înțeleagă ce spuneau. Unele și-au făcut cuib între crengile copacului iar uneori mai scăpau câte o sămânță din cioc, pe care Adam o planta conștiincios în pământ. Da, în pământ, căci după atâta timp și ploi, nisipul devenise humă în toată regula.

Și alți copaci au răsărit. Și mai multe păsări au apărut și s-au înmulțit. Și lacul său mișuna de acum cu pești, pe care el îi mânca. Nu mai era ca la început. Acum nu se mai zbătea pentru viața lui. Acum avea tot ce-i trebuia. Sau, aproape. Dar nu știa ce.

Până într-o dimineață, când, trezindu-se, văzu alături o … făptură umană. Ca el. O femeie, judecând după anumite detalii anatomice. Dar de unde a apărut?
– Din coasta ta, zicea ea. Zeii te-au anesteziat, adică ți-au dat un fel de somn și m-au făcut pe mine din tine. Ca să nu mai fii singur. Că toate păsările au câte o pereche, numai tu, nu.
– Foarte bine, te vei numi Eva.

Mai târziu, prin domeniul mișunând de vietăți al celor doi, a început să treacă un râu. Râul se vărsa într-un lac. Pădurea le dăduse lemn pentru a-și construi o casă. O casă numai a lor. Și au crescut orătănii pe lângă casă. Iar Eva plantase o grădiniță cu flori colorate. Din deșertul de odinioară nu mai rămăsese decât o bucățică, pe care Adam o împrejmuise cu gard, ca să-i fie de amintire. În rest, totul era pământ bun, cu iarbă, pomi și izvoare. Iar copiii lor se jucau mereu, dimineața, în iarbă. Ce bine era.

Și așa au trecut ani. Sau secole. Sau eoni.  Iar zeii s-au întors. Adam i-a întâmpinat pe pajiștea din fața casei, la umbra unui pom și i-a servit cu suc de fructe. Ce vânt îi aducea pe aici? A fost grațiat. Adică era liber? Da.

Era liber să se întoarcă la viața lui dinainte. La viața liberă din care căzuse când fusese condamnat.

Dar Adam a refuzat. Să se întoarcă la viața lui dinainte, chiar și liberă, ar fi însemnat să părăsească tot ce agonisise aici. Să renunțe la plăcerile lui zilnice, la pomii și florile plantate cu atâta trudă, și asta doar ca să se întoarcă într-o lume pe care, oricum, nu și-o mai amintea.

– Nu, mulțumesc, le-a zis el zeilor. Am aici tot ce-mi trebuie.
Așa că zeii au plecat. Și nu s-au mai întors niciodată.

Puterea sfârşitului

Moto: Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel bine mirositor  şi ziua morţii decât  ziua naşterii. (Ecleziastul VII, 1)

După ce ţinu câtva timp ochii închişi, tânărul desfăcu foaia de pergament şi începu să citească: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea…”

Fraza îi fu curmată aici, căci gardianul intră în celulă, însoţit de călău şi de un alt soldat şi îi zise:

– Hai, fă-ţi rugăciunea şi să mergem !

– Frate, zise el celuilalt condamnat, chiar dacă nu ne-am împăcat unul cu altul în aceste câteva zile, îţi urez totuşi „Domnul să fie cu tine  !”.  Şi, (întinzându-i pergamentul), te rog, primeşte asta din partea mea şi aşeaz-o în inima ta ! Sunt gata ! zise soldatului şi toţi patru părăsiră încăperea.

O linişte de mormânt se aştemu. Cel ce rămăsese, un bărbat cu o barbă neagră ca tăciunele şi o privire nu prea „prietenoasă”, dar pe care se puteau citi totuşi teama şi remuşcările, nu mai auzea decât propriile gânduri.

„Un nebun!” îşi zise.

„Un nebun de legat! Auzi: Dumnezeu! Ce le mai trece prin cap şi fanaticilor ăstora care se cred cărturari şi învăţaţi ! Cepe degerate ! Asta sunt ! Nişte nimicuri !   Şi   dacă-i   arunci   în   temniţă   pentru blasfemie   se  cred  martiri !  Ăsta-şi  mai  zicea   şi apostol! Îi urăsc, cu Dumnezeul lor cu tot!”

Apoi, după ce privi aproape fără respiraţie hârtia aceea galbenă  facută  sul,  oftă adânc:  „Dar…potopul, seceta din Egipt, Sodoma, Gomora, toate astea…Ah, ce se întâmplă cu mine? ”

Desfăşură pergamentul şi citi : „De aceea, cei răi nu pot ţine capul sus in ziua judecăţii”

Afară se auzi fălfăitul unor aripi, care-I făcură să tresară şi să întoarcă privirea spre ferestruică. Era un porumbel. Alb.

– Pleacă de-aici ! zise, aruncând cu o mână de paie spre pasărea care se oprise pentru a se odihni pentru o clipă. Dar porumbelului parcă nu-i păsa. Ba chiar mai mult: îl fixa cu ochişorii lui mici, de copil. Era prea mult : deţinutul căzu pe patul de lemn acoperit cu făn, îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă amarnic.

A doua zi de dimineaţă, fu trezit de un glas gros şi poruncitor care-i zise:

– Hei, scoală ! …Ţi-a venit rândul să mori !

Atunci, când încă nu trecuse bine pragul spre realitate, chipul  centurionului  i se  păru  mai fioros decât tot ce văzuse in viaţa lui, chiar decât figura crispată a călătorului ucis, zbătându-se în spasmele morţii.  Ochii  soldatului,  adânciţi  în  orbite,  obosiţi după o noapte de veghe şi încruntaţi de vorbele sentenţioase,  îi dădeau acestuia    un  aer sumbru, grotesc.

Nici nu ştiu cum coborî scările din turn până la  ieşire.  Era  parcă  sub  hipnoză.  Abia  după  ce ajunseră şi lumina îi izbi faţa îşi dădu seama unde se afla şi că avea pe umeri o bârnă groasă iar în spate un soldat care îl îndemna cu suliţa să înainteze. Împins astfel, se alătură unui şir de oameni care se îndreptau spre un deal din apropiere. Văzu cu mirare că nu era singurul condamnat: în faţa lui mai erau alţi doi bărbaţi cu aceleaşi bâme pe umeri. Câteva femei boceau încet şi murmurau nişte cuvinte neînţelese, dintre care nu înţelese decât unul singur: „Doamne”.

Simţi atunci un fior în tot trupul şi privi înfricoşat câmpia ce se deschidea  lângă cetate. I se păru mai întinsă ca oricând. Aşa de întinsă…

Ajuns pe deal, fu legat, la fel ca ceilalţi, de un stâlp dinainte aşezat acolo şi, după ce funii groase fixară bârna pe stâlp, simţi o durere cumplită în mâna dreaptă, apoi în cea stângă, apoi în picioare: cuie groase de lemn îi străpunseseră palmele şi gleznele. Sângele îi curgea din răni şi aproape îşi pierdu cunoştinţa. Auzi totuşi cum soldaţii îşi băteau joc de omul din mijloc, care avea deasupra capului o tăbliţă de lemn. Îl recunoscu imediat. Pentru prima oară în viaţa lui, îşi ascultă conştiinţa şi se mustră pentru tot ceea ce făcuse mârşav vreodată. Apoi, cu inima plină de o nădejde nouă, îi zise:

– Doamne, adu-Ţi  aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta !

Iar omul îi răspunse:

– Adevărat îţi spun, că astăzi vei fi cu Mine în Rai !