Cina lui Dumnezeu și scuzele oamenilor

Nici unul din cei chemați nu va gusta din cina mea

(Luca 14, 24)

Evanghelia de astăzi este o invitație la cină. Nu o cină oarecare, ci o cină a lui Dumnezeu.

Despre ce este vorba:

Hristos le spune ascultătorilor Săi următoarea parabolă: un om oarecare a făcut o cină mare și a invitat pe mulți. Era un om înstărit, dar și darnic. Se voia înconjurat de cei pe care îi considera prietenii săi, ca să se ospăteze și să se veselească împreună dintr-o masă a dragostei.

Ne putem închipui efortul pe care omul acela l-a pus în organizarea cinei: bucătari, ospătari, bucate alese, băuturi, muzică. Într-un cuvânt, toate erau bune și gata pentru oaspeți.

Nu putem să nu Îl vedem, în persoana acestui om, pe Însuși Dumnezeu, Care „bogat întru milă și necuprins întru îndurări” fiind, vrea să împartă tuturor din plinătatea darurilor Sale.

Dar, ce s-a întâmplat?

Dintre cei invitați, în ultimul moment, unii au început să se scuze pentru neparticipare. Unul a spus că și-a cumpărat un ogor și trebuie să meargă să îl vadă. Altul a spus că și-a cumpărat cinci perechi de boi și trebuie să meargă să îi încerce. Și iarăși, un al treilea și-a luat femeie  și, prin urmare, nu mai poate veni la cină.

La drept vorbind, toate aceste lucruri puteau fi făcute și a doua zi. Dar, în ochii celor cu pricina, motivele invocate erau mai importante decât cina în sine.

Nici nu mă îndoiesc de faptul că invitația a fost făcută din timp. Nu de pe o zi pe alta. Omul nostru le-a dat tuturor invitaților săi o vreme de pregătire, ca să își poată găsi haine potrivite sau să își organizeze treburile personale ca să fie liberi în ziua sau în seara respectivă. La început, nici unul dintre invitați nu a spus că nu poate veni. Tăcerea lor a însemnat confirmarea prezenței la masa generosului om, iar prin neparticipare, ingrații invitați au arătat nu numai că nu îi erau prieteni adevărați gazdei, dar și că le lipsea o politețe elementară, căci l-au lăsat pe acesta cu masa plină dar cu scaunele goale.

Dar omul care i-a invitat la cină nu s-a supărat, deși avea toate motivele. Mai mult, a spus slujitorilor să se ducă în oraș și să aducă, în locul celor invitați, pe săraci, pe neputincioși, pe orbi și pe șchiopi.

Iar slujitorii chiar asta au făcut: au adunat pe toți oamenii care se găseau în târguri și prin piețe și pe străzi, mai cu bună voie, mai cu de-a sila. La urma urmei, îi chema ca să le dea să mănânce. Și încă bucate alese. Cine și de ce ar fi refuzat ?

Acestea fiind făcute, totuși au mai rămas locuri libere la cină.

Atunci, omul a trimis din nou slujitorii să ia pe oricine găsesc în afara orașului, la drumul mare, pe orice trecător care s-ar fi aflat pe acolo, doar ca să ocupe locurile libere la cina lui. Și a făcut asta cu promisiunea că „nici unul din cei chemați nu va gusta din cina mea” (Luca 14, 24)

Generosul nostru personaj putea să anuleze cina, din moment ce prietenii săi invitați nu aveau să participe la ea. Dar a vrut să fie darnic, cu orice preț. În același capitol 14 al Evangheliei după Luca, de unde avem fragmentul de astăzi, Hristos le spusese ascultătorilor Săi, la o cină unde și El fusese chemat:

„Când faci prânz sau cină, nu chema pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe rudele tale, nici vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei, la rândul lor, pe tine, și să-ti fie ca răsplată. Ci, când faci un ospăț, cheamă pe săraci, pe neputincioși, pe șchiopi, pe orbi. Și fericit vei fi că nu pot să-ti răsplătească. Căci ți se va răsplăti la învierea drepților.”

(Luca 14, 12-14)

Textul are trei înțelesuri: Primul este acesta:

Nu întâmplător este vorba despre o cină. O masă importantă a zilei, dar cu o semnificație aparte pentru noi, creștinii. Cina cea de Taină a fost prima Liturghie săvârșită vreodată pe pământ. La Cina cea de Taină, Hristos ne-a pregătit o cină sfântă, la care a adus tot ce avea El mai sfânt: însuși Trupul și Sângele Lui. Iar la această cină ne invită pe noi pe toți. Cina cea de Taină nu este altceva decât Sfânta Liturghie, la care participăm în fiecare duminică și sărbătoare.

Așadar, prin parabola de astăzi, Mântuitorul ne invită la Sfânta Liturghie. Să nu Îl lăsăm să aștepte. Să nu invocăm scuze mărunte sau motive omenești.

Al doilea înțeles este unul profetic: poporul ales al Vechiului Testament nu a răspuns chemării lui Dumnezeu și nu l-a primit pe Iisus ca Mântuitor. De aceea, Dumnezeu a chemat pe alți oameni să vină la cina Lui. Chiar dacă nu fuseseră invitați la început, ei au fost bine primiți la cină și ospătați împărătește. Noi, creștinii, suntem poporul lui Dumnezeu. Oricine răspunde chemării lui Dumnezeu, devine prieten și oaspete al Lui.

Al treilea înțeles al Evangheliei de azi este legat tocmai de apropierea Sărbătorii Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos.

Pentru creștini, Nașterea Domnului este a doua importantă sărbătoare, după Înviere. Noi asociem bucuria Crăciunului cu bucuria familiei și a prieteniei. Tot românul, în aceste zile, se pregătește cu casă și cu masă, cu bunătăți și cadouri, ca să întâmpine Crăciunul alături de cei dragi.

Noi românii încă mai păstrăm acest fior al sărbătorilor Nașterii Domnului. Acesta este cuvântul: fior, înțeles ca acea bucurie tainică pe care, după spusele Domnului, „nimeni nu o va lua de la voi”.

Hristos se naște în fiecare an. Noaptea de Crăciun se repetă în fiecare an. Cum spune colindul „Mare-i seara de-astă seară / Ci nu-i seara de-astă seară / Ci e seara lui Crăciun” – Mircea Eliade o numește o regenerare a timpurilor. Timpul prezent devine contemporan cu evenimentul Nașterii.

Să nu lăsăm însă pregătirile pentru belșugul casei și al mesei să ne răpească din timpul pentru belșugul sufletului. Chiar dacă nu vor fi cadouri scumpe sau bucate alese, nu acesta este scopul Crăciunului. Important este să venim aici la Sfânta Liturghie, să Îi cântăm pruncului Iisus colinde, să ne împărtășim din bogăția Cinei Lui.

„Mama mea n-avea nici globuri, nici beteală și nici stea / Sărbătorile de iarnă cu gutui le-mpodobea” spune un frumos colind pe versurile poetului Adrian Păunescu. Și mă gândesc, ascultându-l, la sărbătorile copilăriei, la zăpezile de pe ulițele satului, la colindatul cu obrajii rumeni de frig și de emoții sfinte, la vizita preotului cu icoana și la casa gătită de sărbătoare.

E bine să fie masa plină și casa-n lumină. Dar e bine și să lăsăm copilul din noi să se bucure cu bucuria simplă a vârstei inocenței, ca și cum ar fi primul Crăciun din viața lui.