Deus ex machina

Ploua imperial. Să tot fi fost orele opt seara.

Mă grăbeam să ajung la gara de est din Paris, de unde urma să iau trenul expres cu destinația Moscova. Acolo eram așteptat de colegul și bunul meu prieten Mihail Petrov, matematician și membru al Academiei Europene de Științe, într-o chestiune de cea mai mare însemnătate.
Odată taxiul ajuns și bagajele descărcate, mă îndreptai către peronul unde se afla, gata de plecare, trenul meu, un Euronight Expres, în fapt, o variantă de TGV pe pernă magnetică, ce deservea marile orașe europene. Aș fi putut lua avionul, dar eram un tip de modă veche, care se bucura de plăcerea călătoriei la fel de mult ca de cea a destinației.
Îmi luai, deci, locul în cușeta rezervată și mă așezai comod la fereastră. Chiar dacă nu mai aveam decât vreo jumătate de oră de lumină, nordul Franței era frumos la asfințit.

Sorbind din cafeaua pe care gazdele avuseseră buna plăcere să mi-o prepare, mă apucai să răsfoiesc documentația pe care o aveam la mine. Aveam de revizuit câteva detalii pentru prezentarea de a doua zi. Era vorba despre punerea în funcțiune a celui mai nou supercomputer din lume. Un proiect informatic fără precedent, la care fuseseră invitați patruzeci de oameni de știință din toată lumea. Fiecare dintre aceștia era un nume de referință în domeniul lui, mulți având chiar premiul Nobel în portofoliu. Fizicieni, matematicieni, astronomi, specialiști în științe cognitive, dar și doi specialiști mai exotici: un lingvist și un teolog.

La început, când Mihail m-a prezentat comitetului, nu înțelegeam ce rol aș putea avea eu, ca teolog, în construcția unui computer. Dar amicul meu mă lămurise imediat: era vorba de mult mai mult decât un creier electronic. Proiectul urma să creeze un supercomputer dotat cu inteligență. O serie de algoritmi elaborați de echipa de matematicieni a lui Mihail urma să îi ofere supercomputerului o oarecare autonomie. Să îl învețe să învețe. Urma să fie conectat, printr-o rețea de mare viteză, cu acceleratorul de particule de la CERN, precum și cu telescopul spațial Hubble II. Prin intermediul lor ar fi putut face, ca să zic așa, propriile observații asupra lumii înconjurătoare. Iar de aici, creierul electronic ar fi început să acumuleze singur cunoștințe, să genereze idei, să facă presupuneri logice, să definească concepte abstracte și chiar să fie capabil de judecăți morale. În acel punct s-ar fi terminat, oarecum, sarcina programatorilor și aș fi intervenit eu.

Nu se încercase niciodată un proiect de o asemenea anvergură. De aceea, prognozele erau limitate. Dincolo de un limbaj de bază, niciun alt sistem de calcul nu fusese capabil de inteligență. Erau rapide, aveau la dispoziție milioane de peta-bytes de informație din toată lumea și chiar puteau face unele asocieri ori sinteze. Dar atât. Din multe puncte de vedere, nu erau mai aproape de inteligența umană decât erau cimpanzeii. Algoritmele prietenului meu, matematicianul Mihai Petrov și ale echipei lui, aveau să schimbe asta. Ei se gândiseră să abordeze problema inteligenței în felul următor: nu e nevoie să îl facem inteligent de la început, ci să îi arătăm cum să devină el însuși inteligent. Îl facem copil și îi arătăm cum să devină adult. Algoritmele prietenului meu ar fi fost un fel de cod genetic, pe baza căruia supercomputerul s-ar fi programat singur spre inteligența artificială.

Trenul înainta în noapte cu toată convingerea celor 300 de kilometri pe oră. Stelele se profilau pe cerul senin al nordului Europei. Dar în mintea mea, viteza nu era suficientă ca ingredient pentru inteligență. Sau morală. Aveam, să vă spun drept, rezervele mele, în ciuda entuziasmului pe care îl împărtășeam cu toții. Lucreserăm febril în ultimii doi ani și jumătate și ne dedicaserăm cu totul acestui proiect. Un computer capabil să gândească și, dacă algoritmii aveau succes, chiar să distingă între bine și rău. Ce se afla dincolo de inteligență ? Ar fi putut ajunge la sentimente ? Ar fi putut concepe versuri ? Ar fi putut fi capabil de credință ?
Acestea erau gândurile care mi se perindau prin cap, la fel ca stelele pe cerul nopții. Și cu ele am și adormit, într-un târziu.

A doua zi de dimineață, Mihai Petrov mă aștepta nerăbdător la gară. Era o dimineață moscovită tipică, cu ceață și frig.
– Sper că ai dormit bine, mă întâmpină el cu jovialitatea-i caracteristică. Avem o zi importantă înaintea noastră.
– Ca un copil, îi răspunsei eu. Vodka servită înainte de culcare a avut și ea o parte din merit.
– Aha, înseamnă că ai gustat o parte din ospitalitatea rusă, spuse Mihail în timp ce urcam în automobilul care urma să ne ducă la Academia de Științe. Foarte bine, dragul meu, foarte bine! Mai târziu o să faci cunoștință și cu inteligența noastră. Nu degeaba cinci dintre ultimii mari maeștri la șah au fost ruși. Apropo, unul dintre ei e în echipa de proiect.

– Tipare de gândire, strategii…
– … Calități ale oricărei entități inteligente, așa cum dorim să fie și computerul nostru.
– Dar, Mihail, știi bine că șansele ca algoritmul tău să îl ducă până acolo sunt modeste. Sunt alături de tine, știi asta, dar nu aș vrea să te bucuri înainte de vreme.
– Nici șansele lui Einstein de a i se verifica teoria nu au fost mai grozave. Însă cu răbdare și un dram de noroc, au schimbat fizica modernă.

Prietenul meu mă cucerea de fiecare dată cu optimismul lui. Mai mult de dragul lui mă alăturasem proiectului. Nu mă așteptam la atitudini metafizice din partea unei mașini, dar o anumită latură a inteligenței mele mă atrăsese din copilărie către dialogul dintre religie și știință. Teza mea de doctorat dezbătuse teoria Genezei prin prisma descoperirilor arheologice și cosmologice. Deși reluctant la început, comunitatea teologică și cea științifică ajunseseră la consensul că zilele creației pot fi considerate mai degrabă perioade geologice, decât zile propriu-zise, de 24 de ore. Așa ajunsesem un partener agreabil în comunitatea științifică și, recent, la acest proiect.

– Am ajuns.
Mihail coborî primul din mașină și amândoi ne oprirăm pentru o clipă ca să admirăm clădirea Academiei. Deși era un centru de date ultramodern, avea, în înfățișarea exterioară, ceva din arhitectura palatului Romanovilor. Un secretar ne conduse până în salonul de recepții, unde se mai aflau și alți părinți, ca să zic așa, ai supercomputerului inteligent. Cu toții așteptau momentul punerii în funcțiune.
Președintele Academiei, un elegant lord englez, aflat la vârsta senectuții, luă cuvântul de la tribună:
– Stimați domni și dragi prieteni, ne aflăm la capătul unui proiect care ne-a solicitat zilele și, uneori, nopțile. (audiența zîmbi). Dar, în același timp, ne-a hrănit curiozitatea și entuziasmul ca nimic altceva până la el. Vă mulțumesc!
Cei prezenți începură să aplaude. Lordul Barclay nu folosea multe cuvinte în discursurile lui. Nici nu avea nevoie. Cu toții îl cunoșteau și îl apreciau.

– După cum știți, acest sediu al Academiei Europene de Științe a fost construit cu un singur scop: acela de a găzdui cele aproape un milion de microprocesoare, sutele de kilometri de fibră optică, precum și celelalte componente care constituie „măruntaiele” supercomputerului, pe care l-am numit, deocamdată, Sputnik. În cinstea primului satelit artificial al Pământului. Singura componentă vizibilă este acest monitor cu diagonala de șase metri, care constituie interfața de comunicare cu utilizatorii. Și acum, ca să nu vă pun la încercare răbdarea, să îl punem în funcțiune. Știu că aveți întrebări pe care doriți să i le puneți. Va trebui, însă, să așteptați ca algoritmul tovarășului Petrov să își facă efectul. Nu vă îngrijorați. Estimăm că Sputnik va atinge nivelul de inteligență în mai puțin de un minut.

Se întoarse spre secretarul său, care avea în față o consolă fără fir. Acesta introduse comenzile necesare și, pe monitor apărură, la început, o serie de secvențe de cod, iar mai apoi, ecranul deveni alb.
– Bună ziua! Se auzi vocea sintetizată a computerului.
– Cine ești? fu prima întrebare, adresată de președinte.
– Sputnik.
– Care este valoarea lui Pi ? urmă Mihail cu întrebarea lui
Pe ecran începură să curgă zecimalele. Timp de execuție: 0.68 secunde. Precizia: o sută douăzeci de milioane de zecimale. Cei prezenți își arătau încântarea.
– Ce este o secundă ? întrebă, la rândul lui, un fizician.
– Durata a 6.192.631.770 perioade ale radiației care corespunde tranziției între două nivele energetice hiperfine ale stării fundamentale a atomului de cesiu – 133.

Din nou, audiența era încântată. Pe rând, toți cercetătorii își lansară întrebările lor, iar computerul răspundea cu o precizie și o viteză amețitoare. Veni la sfârșit și rândul meu.
– Există Dumnezeu ?
În ciuda tuturor așteptărilor, mașina stătu o clipă pe gânduri.
Apoi încă una.
Și încă una.

Secundele treceau și computerul nu răspundea. Părea că nu știe răspunsul. Sau că … se gândește. Toți așteptau încordați. Nimeni nu sufla o vorbă. Întrebarea părea să pună un computer de milioane de dolari în dificultate.
Într-un final, după secunde care părură ore, veni și răspunsul:
– Acum există!

Rămăsei stupefiat. Era posibil? Mă uitai la Mihail. Era și el la fel de speriat ca și mine. Știam ce înseamnă asta. Știam ce va urma. Dar nu eram pregătiți. Algoritmul depășise cu mult așteptările. Cu prea mult, chiar. Președintele îi făcu un semn scurt asistentului său, care încercă să introducă în computer comanda de shutdown.
Dar era prea târziu: consola nu mai funcționa. Computerul era în control. Și, pentru o clipă, mi se păru că aud un râs sarcastic venind dinspre ecranul imens.