În ziua aceea, domnul M se trezi ca de obicei la ora 7. Se întinse usor, ca după o odihnă bine meritată, își îmbrăcă halatul călduros, își luă în primire papucii și se îndreptă, agale, spre baie. Își mângâie în treacăt barba și, pentru că o găsi oarecum țepoasă, se apucă să își pregătească ustensilele pentru bărbierit, fredonând fals un cântec de demult. În timpul acesta, soția lui se apucase deja, în bucătăria luminoasă și modern mobilată, să pregătească micul dejun. Ouă, șuncă și obișnuita cafea pe care soțul ei o va bea în timp ce va parcurge titlurile din ziar, stăruind cu precădere pe informațile financiare și pe știrile sportive.
Soțul ei o găsi în timp ce turna cafeaua fierbinte în ceștile de porțelan chinezesc. Își încheie și el ultimul nasture de la cămașă și își fixă nodul de la cravată. Se așeză fără grabă și o salută cu un zâmbet sumar.
– Ah, nu, ți-am mai spus, se opri el după prima înghițitură de cafea, ți-am mai spus că nu vreau cu lapte obișnuit, ci cu lapte praf degresat. Chiar e așa de greu ?
– Ei, asta-i, se rățoi la el doamna M, nu e tot lapte ?
– Pentru tine, poate. Știi, eu țin la detalii din astea. Azi am o întâlnire importantă cu un client al firmei și uite, deja, îmi încep ziua supărat. Chiar nu ții la mine?
– Dar tu, cu toate mofturile astea, se cheamă că ții la mine ? E chiar așa de important ce fel de lapte am pus în cafea ? Dacă nu îți place, pune-ți singur. Te-ai făcut un mofturos. Uneori parcă nu mai ești bărbatul cu care m-am căsătorit.
Domnul M se ridică supărat de pe scaunul său, își luă sacoul de pe umeraș și ieși în parcarea din fața casei. Se sui fără chef în automobilul decapotabil de marcă bună și plecă spre servici, sub privirile triste și oarecum goale de sentiment ale soției lui.
– Uită-te la ei, oftă cu supărare dar și cu o undă de tristețe îngerul, în timp ce mașina ajunsese la capătul străzii și intra pe bulevard. Iar s-au certat din nimic. Mă duc să raportez asta în consiliul angelic. Trebuie să facem ceva. Și își luă zborul spre înălțimi, unde ședința de dimineață a întregii obști îngerești stătea să înceapă.
În împărăția Sa de lumină și haruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, Dumnezeu stătea pe tronul slavei. În fața Lui, mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri se găseau adunați, într-o ordine perfectă și își înfățișau rapoartele de activitate. Arhanghelii aveau răspunderi mai mari: protejau câte o țară sau îndeplineau câte o misiune sub acoperire pe undeva într-un capăt de lume. Îngerii păzitori le-au urmat, fiecare lăudându-și sau, după caz, încercând să ceară iertare pentru răutățile ori nevolnicia protejaților lor din tagma omenească.
Veni și rândul îngerului familiei M. Acesta făcu cei câțiva pași care îl despărțeau de tronul ceresc al Domnului, își drese glasul și începu:
– Prealuminate, în familia pe care m-ați rânduit să o păzesc încă nu e liniște. Le-am stat alături în cele mai grele clipe, precum și în cele bune. Dar tot nu merge. Uneori – și aici îngerul făcu o pauză, ca și cum urma o concluzie dramatică – uneori, Prealuminate, am sentimentul că ei nu se mai iubesc.
– De ce crezi asta, dragul meu ?
– Stăpâne, tot ce mi-ați rânduit pentru ei am împlinit. I-am ferit de rele, le-am înlesnit unele reușite în viață, pentru că, nu-i așa, la oameni contează și bunăstarea materială, sau măcar stabilitatea. M-am îngrijit, adică, să aibă ce le trebuie. Am avut grijă să fie sănătoși și fără griji. Dar, Înalte, parcă tot nu sunt mulțumiți. De fericire, ce să mai zic, e departe de ei…
– Și atunci, care crezi că e problema ?
– Doamne, lucrează amândoi din zori până în seară, merg uneori și la biserică. Au și timp liber să meargă la clubul de lectură sau într-o excursie la munte. Sunt, cum s-ar zice, pe limbajul pământenilor, o familie reușită. Nu înțeleg ce le lipsește.
– Hmm, încuviință Domnul de la înălțimea amețitoare a tronul Său, poate că tocmai asta e problema lor. Au timp liber.
– Nu înțeleg, Prealuminate, zise îngerul, încurcat.
– O să înțelegi, dragul meu. O să înțelegi. Acum mergi, te rog, și fă-i semn lui Gladiil să intre.
Gladiil era superintendentul – sau pe limbajul nostru, directorul – școlii de ucenici pentru calificarea îngerilor. Cei mai mici dintre ființele îngerești se școleau sub aripile lui protectoare și urmau să devină îngeri păzitori. El, ca și superior, își lua munca foarte în serios. Uneori, dacă ar fi să ascultăm bârfele din comunitatea academică îngerească, prea în serios. Nu zâmbea niciodată, dădea teme grele și pedepse aspre. Dar, la catedră și în administrația școlii, era un dascăl fără cusur. Azi se afla înfățișat în fața Creatorului, „într-o chestiune de cea mai mare însemnătate și care nu suportă amânare”, ca să cităm cu acrivie vorbele lui.
– Prealuminate, începu el, după ce se ridică din reverența solemnă, țin să vă prezint un caz de gravă abatere de la disciplina îngerească, pe care eu unul, vă spun cu mâna pe aripi, nu o mai pot tolera.
– Ce s-a întâmplat, dragul Meu ?
– Aș vrea să vă prezint cazul ucenicului Teodiil. Este un elev care nu face cinste școlii noastre, renumită pentru realizările ei în toată obștea îngerească. Îi face să râdă pe colegii lui, cântă pe nas, se ține de șotii, iar deunăzi, a legat șireturile unui coleg de-al lui, încât acesta era să se împiedice și să cadă.
Dumnezeu zâmbi în colțul gurii.
– Dar voi nu mergeți, voi zburați, nu ? Cum putea să cadă ?
– Nu putea, dar e o chestiune de principiu. Buna cuviință și seriozitatea, în școala mea sunt literă de lege. Iar el, în loc să se poarte ca un înger, se poartă, iertați-mă că v-o spun, ca un … copil.
– Și ce e rău în asta ?
– Îngerii trebuie să fie serioși.
– Dar nu uita, dragul meu, că oamenii pe care îngerii sunt trimiși să îi însoțească în toată călătoria vieții lor, vor fi mai întâi copii și abia apoi oameni mari. Poate că n-ar fi rău ca și îngerașii lor să le semene întrucâtva. Să crească, adică, împreună. Puțină joacă nu face rău nimănui.
Gladiil își plecă privirea în jos. Ca de obicei, Elohim avea dreptate. Dar se gândi la onoarea școlii lui și mai încercă o pledoarie.
– Și cu toate acestea, Doamne, nu trebuie să uităm de disciplină. Altfel, lăsăm loc liber unor abateri și mai mari. Iar eu nu doresc ca acest Teodiil să fie prilej de glume și jocuri. Vă rog respectuos să luați măsuri.
Dumnezeu îi încuviință din cap că poate să se retragă, iar Gladiil își luă zborul, nu înainte de a-i încuviința Creatorului că a doua zi de dimineață, se va prezenta împreună cu șugubățul Teodiil ca să primească sfânta hotărâre a Domnului pentru problema în cauză.
Și așa a fost. Teodiil era un îngeraș mai degrabă mic de statură (doar nu credeați că toți îngerii sunt la fel), cu părul cârlionțat, năsucul în vânt și având pururea un surâs șugubăț pe față, chiar și atunci când se căznea să fie serios. Domnul îl îndrăgea. El, care fusese om pe pământ și se jucase cu copiii de vârsta Lui, știa mai multe despre oameni decât toți îngerii la un loc. Păstra pentru vecie în ființa Lui o dragoste aparte pentru curăția și simplitatea sufletelor de copii. De câte ori nu primise în mâinile lui suflete care trecuseră din viața pământească, fără virtuți, fără realizări, dar în care regăsise puritatea sufletului de copil neîntinată de răutățile locurilor și veacurilor prin care trecuseră! Le mântuise doar pentru atât.
Dar acum, Dumnezeu trebuia să ia o hotărâre. Una care să facă dreptate și superintendentului, dar și penitentului. Îi chemă pe amândoi.
– Dragii mei, iată ce am hotărât. Tu, Teodiil, ca ucenic înger, nu ai respectat regulile de disciplină ale școlii tale. Pentru aceasta, îți voi lua aripile și te voi trimite pe pământ. Nu ca o pedeapsă, ci ca o experiență care îți va fi de folos pentru înalta slujire de înger păzitor. Te vei naște ca orice prunc într-o casă de om, vei crește și vei trăi printre oameni atât cât îți va fi hărăzit. Apoi te vei întoarce și vei reîncepe școala de la care ai plecat acum. Dar mai e ceva: ca om, nu îți vei aminti nimic din viața ta aici, nici de școală, nici de Mine și nici de faptul că ai fost cândva înger. Dar dacă vei trăi o viață curată, Eu te voi aștepta și vei reintra în rândul cetelor cerești.
– Mă supun, Doamne, spuse Teodiil cu glas stins.
– Cât despre tine, Gladiil, ca superintendent al unei școli de îngeri păzitori, ai nevoie să fii puțin mai … uman.
– Nu înțeleg, Doamne.
– Îngerii pe care tu îi formezi vor avea grijă de oameni, nu de alți îngeri. E nevoie, dar, să îi înțeleagă, să gândească puțin ca ei, să nu îi judece prea aspru. Așa că, de acum, poruncesc ca în școala ta să se facă, o dată pe săptămână, o oră de joacă. Poate să fie cu mingea, poate să fie de-a v-ați-ascunselea sau de pictură cu degetele. Te las pe tine să hotărăști. Am nevoie ca îngerii Mei să fie și puțin copii. Și chiar și tu ai putea să te joci împreună cu ei.
– Eu, în adidași?
– O să îți facă bine, ai să vezi.
Gladiil era puțin rănit în orgoliul lui, dar acceptă fără să crâcnească. Își plecă fruntea în fața Atotputernicului și ieși.
Rămași singuri, Dumnezeu îi spuse micului înger, în timp ce acesta se pregătea să plece spre neștiute depărtări terestre:
– O să îmi fie dor de tine, poznașule!
A trecut de atunci aproape un an. Domnul și doamna M deveniseră între timp părinți.
În bucătăria lor, domnul M. își bea liniștit cafeaua fără lapte. Soția lui tocmai ieșea din camera bebelușului, care adormise cu un surâs pe buze.
– Doarme ca un îngeraș. Îmi e așa de drag…
– Da, e îngerașul nostru, îi răspunse el soției, sărutând-o pe frunte.
Din ceruri, Dumnezeu și superintendentul Gladiil priveau mulțumiți. Dacă ar fi știut cei doi soți câtă dreptate aveau…
Nicolae Marinescu 