Fata cu părul verde sau despre judecarea aproapelui

Am văzut-o întâmplător. Sau așa am crezut atunci. Mă aflam oprit la o intersecție, iar ea a traversat prin fața mea. Nu ni s-au întâlnit privirile, dar i-am remarcat părul vopsit într-o paletă de culori demnă de Aivazovski: verde ca semaforul pe care trecea, cu puțin albastru și chiar o șuviță neagră.

Și mi-am spus în sinea mea: uite, fata asta pare neserioasă. Chiar ușuratică. Cu înfățișarea și hainele astea (avea pantalonii rupți la genunchi și un cercel în nas) nu are cum să fie ceva de capul ei. Nu are cum să fie un copil bun, ori, dacă, prin absurd, e căsătorită, nu are cum să fie o mamă bună. Și i-am făcut astfel un portret-robot deloc măgulitor în cele câteva secunde cât a durat trecerea ei. Apoi fiecare ne-am văzut de viața și drumurile lui.

Dar aproape imediat după aceea am început să mă întreb: cine sunt eu ca să judec pe fata asta după aparențe ? Nu am văzut-o decât în treacăt și știu deja totul despre ea ? E măcar posibil ? Judec o persoană pe care nu o cunosc, pe baza unor schițe sumare de portret adunate în câteva secunde. Poate că nu e deloc ceea ce pare pe dinafară. Poate că e un om bun și, pur și simplu, așa se poartă ea.

E ușor să judeci pe cineva. Și, cu cât ai mai puține informații adevărate pe care să te bazezi, cu atât ai tendința să completezi aceste informații cu imaginația ta bogată de judecător al aproapelui. Uneori, nici ceea ce crezi că știi despre cineva nu se dovedește adevărat ci au fost auzite de la altcineva care și el și-a imaginat, la rândul lui, că știe.

Fariseul din Evanghelie l-a văzut pe bietul vameș la ușa bisericii și a spus în sinea lui: acest om este un vameș, deci, prin natura meseriei lui, un om corupt, care înșeală și fură. Credea că știe adâncurile ființei vameșului doar prin ceea ce vedea în înfățișerea lui. Dar, numai Dumnezeu cunoaște sufletele oamenilor, cu toate cutloanele lor. Noi doar ne dăm cu părerea.

Nu orice cerșetor este Domnul deghizat, spunea Steinhardt. Tot la fel cum nu orice domn elegant, îmbrăcat la patru ace și conducând o mașină bună, este, automat, un iubitor de argint sau un zgârcit. Unii poate că sunt, dar cunoaștem noi cu adevărat diferența doar pentru că le-am aruncat, într-o zi, o privire ?

De câte ori nu ni s-a părut că un om sever este un om rău ? Gândiți-vă numai la unii dintre foștii profesori și veți înțelege. Însă, mai ales pe aceștia i-am apreciat mai tîrziu, pentru că, datorită severității lor, am ajuns noi oameni mai buni.

Da, aparențele înșeală. Și, dacă judeci pe un om după aparențe, te înșeli, la rândul tău. Ba chiar mai mult: nu ar trebui să judeci nici dacă ai la îndemână un dosar voluminos despre el. Chiar și atunci vor fi detalii care îți scapă.

Să judeci pe altul este o manifestare dublă a mândriei. Întâi, pentru că avem impresia că știm cum este omul de lângă noi doar văzându-l, iar al doilea, când credem că avem dreptul să îl judecăm, că îl putem pune în categoria drepților sau a păcătoșilor doar pe baza a ceea ce am văzut la el într-o privire sumară.

Un părinte din Pateric își veghea ucenicul pe patul de moarte. Acesta, deși trăise cam dezordonat, nu prea acultase slujbele, nu prea postise, totuși, era senin în ultimele lui clipe de viață. Avva l-a întrebat cum de moare senin, deși nu avusese o viață virtuoasă. Ucenicul i-a răspuns: adevărat, nu am făcut fapte vrednice de chemarea mea călugărească: nu am postit, nu m-am rugat, nu am avut credință înflăcărată. Mor, însă, împăcat pentru că, în toată viața mea, nu am judecat niciodată pe nimeni.

Îmi amintesc de un coleg de liceu care era rocker. Asculta muzică heavy-metal, avea blugii tăiați, părul lung și se zice că purta la gât o cruce făcută din două oase de pui. Colegii râdeau de el, nu îl luau în serios și îl vedeau un ratat în viață, un eșuat într-o baltă de anonimat și mizerie. După liceu, însă, băiatul a făcut două facultăți, a mai și lucrat în timpul studiilor, pentru că părinții lui nu prea aveau bani și, mai târziu, l-am întâlnit contabil la o firmă din București. Cu familie și viață în regulă. Îi plăcea mult să citească și nu îi judeca pe cei care râseseră de el cu ani înainte, ci îi părea sincer rău de unii dintre ei care eșuaseră prin slujbe prost plătite sau căsnicii destrămate. Vezi, îmi zicea el, ascultam muzica aia și mă purtam cu franjuri la blugi doar așa, dintr-un teribilism al vârstei. Dar acasă, pe lângă Van Haalen, ascultam și concertele brandemburgice și îl citeam pe Kant. Dar nu simțeam nevoia să mă laud cu asta.

Și am înțeles atunci că noi l-am judecat din ce-am văzut. Dar el fusese mai mult decât ce văzusem noi. Și i-am mulțumit pentru acea scurtă lecție de smerenie, care nu a durat decât zece minute dar a făcut cât un întreg manual de morală.

Un lucru e adevărat: să judeci pe cineva e o tentație dulce. Pentru că nu mai ai alte obligații ulterioare față de el. Îl pui în cutia cu oameni răi și gata, ai terminat cu el. Dacă, însă, i-ai recunoaște unele merite, ai fi obligat, moralmente, să le imiți, să înveți de la el. Să îi recunoști valoarea și să îi urmezi faptele bune. Ori asta ne atinge uneori orgoliul. Vanity, definitely my favourite sin, spune diavolul prin gura lui Al Pacino în cunoscutul film.

Un mare om de cultură spunea cândva: eu nu judec oamenii, eu judec faptele lor. Dar, poate cineva să separe, în mod abstract, faptele, de săvârșitorul lor ? Sau poate cineva să sancționeze faptele cuiva, fără să atingă, în mod implicit, pe omul care le-a făcut ? Un om nu e doar suma faptelor pe care le-a făcut, ci și a faptelor pe care și-a dorit să le facă și nu a avut ocazia, sau a celor de care e capabil. Adevăratele porniri ale sufletului omenesc numai Dumnezeu le cunoaște, iar dacă avem impresia că putem să judecăm pe cineva, facem ca Lucifer, care a crezut că poate să fie ca Dumnezeu.

Am întâlnit oameni pe care, la prima vedere, nu dădeai doi bani. Prima impresie a fost ori negativă, ori m-a lăsat indiferent. Dar, oare de câte ori, această primă impresie nu s-a dovedit eronată ? Unul se îmbrăca de la second hand, dar era un vestit profesor de matematică, premiat și publicat. Altul era cam slobod la gură, dar s-a dovedit a fi un poet iscusit. Un altul, profesor de nu știu ce la un liceu tehnologic, mi-a părut la început un ilustru anonim, dar, cunoscându-l, am desoperit în el un avid colecționar de muzică de toate genurile și un om cu gusturi rafinate și tocmai de aceea, modest. Am devenit și am rămas prieteni.

Dacă judeci pe oameni, nu mai ai timp să îi iubești, spunea Maica Tereza din Delhi. Și nu cred că e nevoie să amintesc ce loc ocupă porunca iubirii în viața unui creștin.

Un om bun vede binele din aproapele său. Un om rău îi vede pe toți ceilalți răi. Pentru că se vede pe sine însuși, ca într-o oglindă. Un om bun nu vede în celălalt doar răul pe care, poate, l-a făcut, ci și binele de care e capabil. Episcopul Bienvenu, din cartea Mizerabilii a lui Victor Hugo, a văzut scânteia de bunătate potențială în tâlharul Jean Valjean și l-a tratat cu omenie. Bunătatea lui l-a făcut pe fostul răufăcător să se schimbe în bine. A aprins ceva în el. O scânteie a binelui care l-a mistuit pe dinăuntru o vreme și l-a făcut mai bun.

Mai avem uneori tendința (sau, spunem noi, ispita) de a trece cu vederea amintirile faptelor bune pe care le avem despre cineva și a pune în față o singură greșeală pe care a făcut-o și pe care o considerăm de neiertat. Spunem: băiat bun, dar să vezi ce măgărie mi-a făcut. Și, dintr-o lovitură, fostul prieten ne devine antipatic. Poate el să se spele cu șapte ape, pe asta nu i-o iert. Patericul însă, ne sfătuiește cu blândețe să facem exact pe dos: ucenicul care greșise față de părintele lui și nu îndrăznea, de rușine, nici să îi ceară iertare. Dar avva l-a mângâiat zicându-i: dragul meu, tu în toate zilele ai fost cu mine, m-ai ascultat și mai ajutat. Crezi că o să mă supăr acum pentru o singură greșeală pe care ai făcut-o ?

Numai diavolul este rău absolut. Oamenii, nu. Ei se pot schimba. E adevărat, nimeni nu vrea să fie victima unui om rău, iar faptele rele se pedepsesc, căci altfel răul ar da naștere la anarhie. Dar să nu judecăm pe nimeni înainte de a-și fi încheiat viața, așa cum spun părinții. Am putea avea surprize.

Așa că, ori de cîte ori vom vedea o fată cu părul verde la semafor, să ne oprim. Nu doar din condus, ci și din tentația de a o judeca. Și vă asigur că vom merge fiecare mai liniștit la casa sa.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s