Publicat în revista SOLIA a Episcopiei Ortodoxe Române din America, nr. 1-3 / 2023
Sylvain Tesson este un scriitor și aventurier francez care, în anul 2010, a ales să viețuiască pentru șase luni într-o cabană din Siberia, departe de freamătul civilizației. Și-a ținut cu regularitate un jurnal, pe care l-a publicat mai târziu în cartea Consolările pădurii – singur într-o cabană din taigaua siberiană. Nu este o carte de meditații religioase, dar este la fel de inspirantă ca viața unui explorator polar sau a unui pustnic din alte vremuri.
Când mergea cu microbuzul unui localnic pe gheața groasă a lacului Baikal pentru a-și lua în primire cabana, se gândește:
Să mergi cu mașina pe un lac este un sacrilegiu. Doar zeii și păienjenii merg pe apă. De trei ori în viața mea am avut senzația că încalc un tabu. Primul a fost când am contemplat fundul sec al cândva-măritei Mări Aral, golită de om. Al doilea a fost când am citit jurnalul intim al unei femei. Al treilea este când merg cu mașina peste gheața lacului Baikal.
Țin un jurnal ca să previn uitarea, ca pe un adaos al memoriei. Fără o cronică a faptelor cuiva, ce rost ar avea viața ? Orele se scurg și fiecare zi se pierde într-o triumf al nimicniciei. Jurnalul personal: o operațiune de comando împotriva absurdului.
Arhivez orele ce trec. Ținerea unui jurnal face viața rodnică. Întâlnirea zilnică cu pagina albă te forțează să dai mai multă atenție zilei – să asculți mai atent, să gândești mai clar, să vezi mai intens. Ar fi trist să nu ai nimic de scris seara în caiet. Scrierea zilnică e ca o cină cu logodnica: ca să știi ce o să îi spui seara, cel mai bine e să te gândești la asta toată ziua.
Când zice că un jurnal face viața rodnică, el folosește cuvântul fruitful (nu el, pentru că e francez, ci traducătorul). Fruitful e cuvântul din Geneză, cu îndemnul lui Dumnezeu dat oamenilor: Creșteți (be fruitful) și vă înmulțiți (multiply). Și văd că, în românește, „creșteți” nu acoperă complet îndemnul Dumnului. Nu ne îndeamnă doar să creștem în înălțime sau să avansăm în ani. Ci să fim rodnici, să aducem roade. Altfel, nu ne-am deosebi prea mult de animale, căci și ele cresc și se înmulțesc. E vorba de o creștere spirituală, care, odată „coaptă”, dăruiește și altora fructele ei.
Spune cum, pentru a rezista solitudinii, ai nevoie de un anumit ritm cotidian, de o rutină bine pusă la punct și respectată. El citea mult, pescuia, spărgea lemne, scria. Își împărțise ziua în două: o parte pentru spirit, alta pentru trup și nevoile materiale.
Avea deja antrenamentul fizic și mental necesar. Cu ceva timp în urmă, traversase Eurasia de la nord la sud. Nu era un amator care, într-o zi, s-a dus într-o cabană și i-a fost bine. Era un călit, obișnuit și cu iernile, dar și cu propria companie.
Una din momentele plăcute are șederii la lac a fost când un vânător i-a dăruit doi căței de cinci luni, care i-au devenit buni companioni.
Scrie, la un moment dat, pe un trunchi de mesteacăn, cu un marker: Mesteacăne, îți încredințez mesajul meu: spune-i cerului că-l salut.
Exprimă un gând personal despre atitudinea față de evenimente a diferitelor religii. E o părere a lui, cu care nu sunt neapărat de acord, dar îmi place pentru că a folosit-o în ceva atât de simplu ca privitul unei ninsori.
„În seara asta, ninsoarea cade încă. Privind-o, budistul spune: Să nu așteptăm nici o schimbare.
Creștinul: Mâine va fi mai bine.
Păgânul: Ce înseamnă toate astea ?
Stoicul: Vom vedea ce va urma.
Nihilistul : Las-o să îngroape totul.
Iar eu spun : Trebuie să tai niște lemne, până nu se înzăpezește stiva. Apoi mai bag un buștean în sobă și mă duc la culcare.”
O fereastră spre lac și o masă la fereastră. O cană de ceai și un caiet de scris. Privești pe fereastră și nu te gândești la nimic. Lași peisajul să intre și inspirația să iasă. O fereastră e mai transparentă decât un televizor.
Și-a făcut proviziile la un magazin din Irkutsk. Aveau nu mai puțin de cincisprezece feluri de ketchup. Un belșug al vieții de oraș pe care l-a găsit opulent. „E genul de lucruri care mă îndeamnă să mă retrag din lume.”
Mișa, soferul, vorbea puțin și rar, ca un adevărat mujic rus. Câte un cuvânt ici și colo. În primele trei ore de condus, s-a uitat o dată la vremea de afară și a zis: „E mohorât”. Apoi, alte ore de tăcere. Serghei și Natașa aveau grijă de una din stațiile meteo din zonă. Erau „la fel de frumoși ca niște zei greci, doar cu mai multe haine”. Iubirea lor era „o insulă în iarna siberiană”. Yura, pescarul, nu mai pusese piciorul în oraș de cincisprezece ani.
Cabana, izba, avea puțin peste zece metri pătrați și era făcută din topor. Și la propriu și la figurat. Privind-o, el spune: „Romanii au construit pentru secole. Rusul vrea doar să treacă iarna.” O fereastră mare dădea spre lac. Masa ocupa toată lățimea ferestrei, în tradiția rusească.
Solitudinea este recucerirea micilor bucurii ale zilei, ca privitul peisajului, al unei păsări sau al unui lac, fie el și înghețat ca o stâncă. Testul solitudinii îți arată dacă ai cu adfevărat o viață interioară.
Privind pădurea albă care îmbrăca munți, își spune: „Cum pot oamenii să adore fantezii abstracte mai mult decât decât frumușețea cristalelor de nea ?”
Soba e sufletul cabanei, un mic zeu căruia îi jertfești lemne.
Nu a vânat. A trăit din mâncarea adusă cu el, suplimentată cu pește prins din lac.
Drumețiile păreau să încetinească trecerea timpului. Viața redusă la esențial, la viteză mică. Ceai cu pădurarul Anton, o tablă de șah, din când în când un lemn băgat în sobă. Asta este viața pentru mine. Tot ce a trebuit să fac a fost să cer de la nemișcare ceea ce călătoriile nu mi-au mai adus: liniște. Frigul, liniștea și solitudinea sunt condiții care, mâine, vor fi mai valoroase decât aurul.”
A încercat o existență de sihastru. Închis în chilia lui, sihastrul privește anotimpurile în dansul eternei reîntoarceri. Se gândea chiar să scrie o carte în stilul lui Marcel Proust, numită, antinomic, În pierderea timpului căutat.
Cabana – tărâm al simplificării. La umbra pinilor din pădure, viața e redusă la gesturile vitale și timpul astfel economisit de la treburile zilnice e cheltuit pe odihnă, contemplare și mici plăceri. Lista de lucuri pe care trebuie să le faci se reduce: citit, cărat apă din lac, tăiat lemne, scris, făcut ceai. „Asemenea lucruri devin liturghii. ” Multe meditații se nasc în aburul ceaiului.
Nu putem să creștem ca număr la nesfârșit într-o lume cu resurse tot mai limitate. Putem să încetinim ritmul, să ne simplificăm existența, să ne mulțumim cu puțin. Dacă nu, crizele economice de mâine ne vor forța ele însele la asta. Măcar azi putem alege de bună voie. Dar cum să convingi pe oameni de virtutea ascezei ?
Luxul sihastrului este frumusețea contemplației – filocalia – și detașarea de lucruri și de nevoile inutile. „Tehnologia să nu te ia prizonier în cercul ei de foc prin nevoile pe care le creează.”
Și-a luat din oraș și o icoană a Sfîntului Serafim de Sarov, și el trăitor în pădurile siberiene, cu care își împărțea solitudinea și cana de ceai. Spune: „taigaua siberiană îndeamnă la solitudine și meditație, așa cum părinții deșertului se simțeau atrași de pustia Tebaidei. Acolo, caniculară și uscată, aici, înghețată. Nu știu dacă frumusețea orizontului va salva lumea. Dar îmi salvează mie înserarea. Sunt liber să fac orice, într-o lume unde nu e nimic de făcut. Mă uit la Sfîntul Serafim: el Îl avea pe Dumnezeu.”
Creștinii ortodocși cred că Ființa devine prezentă în imagine. Esența divină se coboară în substanța icoanei. Pictura este transfigurată. Și privea din nou la icoana Sfântului Serafim, care a stat cincisprezece ani în taiga, învățând să hrănească urșii și să vorbească cu cerbii.
Mulți oameni vor să schimbe lumea. Eu vreau doar să fac revoluție în mine însumi.
Îl mai vizitau, în răstimpuri, doi vânători: Sasha și Iura. Se încălzeau în cabană, la un gât de vodka și o cană de ceai. Vorbeau puțin. Mai des deschideau gura ca să bea din ceai, decât ca să spună o vorbă. Vorbești mai puțin, trăiești mai mult. Nimeni nu se grăbea. Nimeni nu simțea nevoia să spună ceva, orice, doar ca să facă o conversație. Nu se simțea presiunea socială a orașului.
Un om care stăpânește spațiul e doar puternic. Un om care stăpânește timpul e liber.
Se trezea dimineața, stârnea focul în sobă, punea ibricul de ceai deasupra, apoi se ducea pe lac, unde săpase o copcă din care scotea apă. Apă de băut din cel mai mare lac cu apă dulce al planetei. Copca îngheța noaptea și trebuia cioplită din nou, dimineața. Dar simțea că bea o apă muncită.
Când intra în pădure, simțea aceeași liniște și același calm ca într-o mare catedrală gotică. Puține bucurii o egalează pe aceea a omului care, coborât de pe munte, se întoarce în cofortul cabanei, pune ceaiul pe foc și mâna pe o carte. Cărțile, acești prieteni tăcuți, care nu cer mult și oferă totul.
Și încheie cele șase luni de sihăstrie cu aceste cuvinte: singura țară în care merită să trăiești: momentul prezent.
Nicolae Marinescu 