– Hai, ești gata ? Uite, eu mi-am împachetat deja cele două aparate de fotografiat, obiectivul standard, cel de portret, blițul şi chiar un teleobiectiv. Iar baterii am în fiecare buzunar. Şi tot am fost gata înaintea ta ! Pe când tu nu ai de luat decât un pix şi un carnet de note ! Bravos !
– Și un reportofon, mi-am corectat eu colegul nerăbdător. Nu se ştie niciodată.
– Adică tu crezi sincer că bătrânul o să îți acorde pur şi simplu un interviu ? Vorbim de un pustnic, Nicule, nu de un consilier local în prag de alegeri.
– Ai dreptate, Manu. Călugării sunt, prin natura firii, dar şi a vocației lor, oameni scumpi la vorbă. Iar pustnicii, cu atât mai mult. Dar vreau să fiu pregătit pentru orice ne-ar spune.
– Eu merg, ştii bine, doar pentru că te trimite zăbăucul ăla de redactor șef și, pentru asta, ai nevoie de un fotoreporter. Altfel, nu m-ar fi interesat un subiect ca ăsta decât pe post de somnifer.
Am zâmbit amândoi. Emanuel, Manu cum îi ziceau prietenii, mă amuza de fiecare dată cu simţul lui practic, cerebral, dus uneori până la scepticism. Iar eu, ca teolog, eram deseori de părere contrară, aşa că ne găseam mai mereu în câte o dispută amicală de idei. Asta cimentase în timp prietenia noastră şi lucram bine împreună. Îl admiram pentru umorul lui hâtru şi pentru ochiul fotografic agil, care ştia să vadă un subiect bun de presă acolo unde alţii vedeau doar banalitatea cotidiană.
În ziua aceea urma să mergem pe drumuri de munte, în codrii Moldovei, ca să facem un reportaj despre un sihastru despre care auzisem că se nevoieşte undeva prin părţile locului. Ideea fusese a mea, pornită dintr-o sumă de informaţii sumare primite de la un coleg de la Facultatea de Teologie. Îl propusesem redactorului şef de la revista la care colaboram de puţină vreme, iar acesta îl primise cu entuziasm.
– Ok, studentule, hai să ne grăbim. Se face seară şi e drumul lung, m-a luat Manu pe sus. Dacă nu ai fi fost la cursuri azi, am fi putut pleca de dimineaţă, dar asta e. Ajungem noi.
– Sunt gata!
Am coborât amândoi scările şi ne-am urcat în maşina lui, o Dacie break veche, cu o tablă care fusese cândva albă, dar care făcuse multe expediţii jurnalistice prin toate colţurile ţării. Manu era mândru de ea şi îi spunea, cu alint, Bălana.
Aveam de mers vreo şase ore, până la Târgu Neamţ, de unde, după o noapte la un hotel din localitate, urma să plecăm în căutarea propriu-zisă a sihastrului. Pe drum, mă gândeam ce aş putea să îl întreb, ce sfaturi să îi cer pentru cititori. Ştiam, din alte mănăstiri, că monahii vorbesc puţin şi rar. Învăţasem să citesc nu atât din vorbirea lor, dar mai ales din gesturile, din privirile, din purtarea lor. Din tăcerea lor. Mă ghidam după sfatul unui monah din Pateric: „Dacă nu înveţi nimic din tăcerea mea, nu vei învăţa nici din vorbele mele”.
Se făcea încet seară. Bălana gonea conştiincioasă pe şosea, iar mie îmi goneau prin cap întrebările. Dacă nu îl găsim ? Dacă nu vrea să ne primească ? Dacă şi dacă…
La un moment dat, şi ca prietenul meu să nu adoarmă la volan, am spart tăcerea:
– Manu, am zis, ce crezi tu despre sihaştri ?
– Sincer ? Mi se pare că sunt nişte oameni de un curaj frate cu nechibzuinţa. Să locuieşti singur în pădure, într-o colibă, fără ţipenie de om şi înconjurat de fiare sălbatice, nu înţeleg cum e poosibil.
– Orice pustnic face asta cu acordul stareţului său şi numai după ce a petrecut nişte ani în mănăstire. Nu pleacă aşa, de nebun. Are antrenament spiritual suficient.
– Şi cum rezistă de unul singur în pădure ? Mai ales iarna, cred că îi este tare greu !
– Problema nu este iarna şi nici animalele. Cel mai greu, mi-au spus nişte părinţi, este să îşi păstreze un ritm zilnic foarte riguros. Rugăciune de noapte, tăiat de lemne, ordine şi curăţenie în biserică, odihnă , primit eventuali oaspeţi, gătit mâncare, şi iar rugăciune. Am auzit că unora le-a spus duhovnicul să se roage cu voce tare sau chiar să vorbească singuri, ca să nu îşi piardă glasul.
– E posibil ?
– Se vede treaba că da. În singurătatea şi austeritatea lor, rezistă doar printr-un program de muncă şi rugăciune în care nu există timp de pierdut. Altfel, s-ar plictisi. Iar, în pădure, drumul de la plictiseală la nebunie e surprinzător de scurt.
– Am auzit asta de la alpinişti, îşi aminti Manu. Trebuie să îşi ţină tot timpul mintea ocupată cu ceva. Dar alpiniştii ajung, la un moment dat, pe vârf, apoi coboară şi se duc la casele lor, unde mănâncă ciorbă cu nevasta şi copiii. Nu fac asta toată viaţa. Oare cum crezi că arată pustnicul nostru ? Eu zic că ori e sfânt, ori nu e în toate minţile. Cale de mijloc nu există.
– Nu ştiu, Manu. Chiar nu ştiu…
Mi-am afundat din nou ochii şi gândurile în noaptea care se lăsase peste dealurile Moldovei şi am lăsat o veche melodie de la radio să vorbească în locul nostru.
A doua zi, odihniți și gata pentru expediția spirituală în căutare de sfinți ai pădurilor, am luat-o la drum. Bălana ne-a dus voinică pe drumuri de munte, care mai de care mai puțin bătute și prin codri pe unde părea că n-a intrat joagărul de la facerea lumii. Purtam cu noi o hartă improvizată de un bătrân de la Ocolul Silvic, care copilărise prin părțile acelea. El ne-a mai spus că, după ce drumul de asfalt se termină, începe cel pietruit. Când se termină și acela, rămâne doar un drum forestier, care e bun numai când nu plouă, așa că să avem grijă și cauciuc de rezervă. Când și drumul forestier pare că se înfundă, vom da de o cale ferată și, la întretăierea lor, îl vom găsi pe moș Costache, pădurar pensionar, care locuiește într-o veche cabană, un canton abandonat de mult. El ne-ar putea îndruma spre pustnicul pe care îl căutăm, dacă într-adevăr există unul.
Și iată-ne pe drumul forestier. Singura indicație că era vorba de un drum, era lipsa copacilor. În rest, același pământ reavăn ca și în pădure, care nu plăcea cauciucurilor tocite ale Daciei noastre. Ultimul camion de lemne părea că trecuse pe aici în epoca fanariotă. Plouase în ajun, așa că, din când în când, făceam cu rândul la împins mașina și cuceream eroic fiecare sută de metri.
Așa ne-a găsit prânzul. Pe mine, plin de noroi, iar pe Manu, de înjurături. Am hotărât să luăm o pauză.
– Nu mai putem merge mai departe, studentule. Asta e. Trebuie să facem cale întoarsă, hotărî fotograful meu, în timp ce mușca cu poftă dintr-un sandviș. Dacă ne prinde noaptea pe aici, tu o să le explici lupilor ce căutăm în ograda lor.
– Hai, Manu, trebuie să gândești pozitiv. După spusele bătrânului de la Ocol, nu cred că suntem departe. În cel mai rău caz, înnoptăm la cabana paznicului.
– Ai văzut tu vreun paznic? Ai văzut tu vreo cabană?
– Nu dar…
Mă pregăteam să îi răspund când, dintre copaci, de pe o potecă pe care abia atunci o observasem, apăru un om îmbrăcat vânătorește. Ne-am și speriat. Părea că ieșise din pământ.
– Bună ziua, domnule, am îngăimat eu.
– Bună să vă fie inima, dragilor. Ce vă aduce prin coclaurile astea ?
Manu îl scană de sus până jos fără prea mare interes.
– Bade, noi suntem de la ziar și căutăm un pustnic care am auzit că trăiește prin părțile astea.
– Pustnic ? Hm, făcu bătrânul în barbă, am auzit de mult de un pustnic pe aici. Sunt niște ani. Dar cu ce, mă rog, vreți să îl căutați? Cu mașina asta împotmolită ?
– Ha, ha, șugubăț ești matale, îi zise Manu. Nu vrei mai bine să ne dai o mână de ajutor ? Sau un umăr, un bocanc, ceva…
Abia atunci am văzut că moșul era încălțat cu o pereche de cizme înalte și murdare, rămase parcă de pe vremea când își făcea serviciul militar.
– Ba, cum să nu. Doar nu o să vă las pe mâna lupilor.
Am înghițit în sec.
– Deci chiar sunt lupi pe aici ?
– Cum să nu ? Asta e pădurea lor. Dar eu nu am oi sau alte orătănii, așa că mă lasă în pace. Suntem prieteni, cum s-ar zice. Fiecare cu treaba lui.
– Prieteni, zici ? Dar matale unde locuiești ?
– Uite aici, după cotitură, e cabana mea. Nu mai e mult.
– Adică matale ești pădurarul care locuiește aici ? Moș Costache ?
– Eu sunt. Și dacă nu vă e cu supărare, vă poftesc să zăboviți puțin în coliba mea, că veți fi osteniți de drum și de împins la mașină. Nu am multe, dar un ceai de fructe de pădure tot s-o găsi prin cămară.
– Ia uite, chestie. Pe matale te căutam, m-am înseninat eu.
Târâș, grăpiș, am ajuns cu mașina la locuința bătrânului. „Cabana” era, de fapt, o colibă veche, nu mai mare decât un pichet de cale ferată. Mai avea o magazie de lemne și cușca unui câine ciobănesc, cu care ne-am împrietenit imediat. Arăta fioros, dar „simte omul bun”, după cum ne-a liniștit bătrânul.
Gazda noastră puse pe pirostrii un ceaun de mămăligă, iar noi ne apucarăm să ne spălăm cizmele și să curățăm cauciucurile mașinii. Nu voiam să zăbovim prea mult, dar paznicul ne asigurase că e mai bine să rămânem peste noapte că el o să doarmă în magazie, pe niște lemne, iar pe noi o să ne lase să dormim în cabana lui.
– Azi e zi de post, așa că o să mâncăm ciorbă de cartofi, zise moșul.
– Și când nu e post, ce mănânci, bade ? încercă Manu să îl descoasă.
– Ciorbă de cartofi acrită cu zeamă de varză, zâmbi moșul pe sub mustăți. Ca la hotel.
Fotograful îmi aruncă o privire parcă îmi spunea: „Hai, că îmi place de moșul ăsta ciudat”. Apoi îl întrebă din nou:
– Dar cum ajungem la pustnicul din pădure, nu știi ?
– Apăi, dragii mei, o luați pe poteca asta, și mergeți așa o vreme.
– Și, după aia, îl găsim pe pustnic ?
– Apăi, dacă i-o fi voia, te găsește el pe matale, chicoti moșul și se afundă din nou în bucătăria lui.
Dacă am văzut că nu scoatem prea mult de la gazda noastră, ne resemnarăm și ne apucarăm să scoatem sacii de dormit din mașină. Ni le-am instalat în colibă și ne-am petrecut restul serii pe scaunele de lemn cu trei picioare, în jurul mămăligii și a ciorbei de cartofi, care pe cât era de chioară, pe atât era de bună. Și am vorbit. Noi tot îi ceream unchiașului să ne mai spună despre pustnicul misterios, iar el, parcă ocolind, ne întreba din cele lumești: dacă mai predă profesorul Alexe la facultate și dacă mai are câinele ăla mare al lui, cum merge metroul de la Piața Unirii la Romană, sau ce mai face actorul Jean Constantin. Noi i-am dat pace într-un târziu și ne-am dus la culcare, convinși că ori nu e nici un pustnic pe aici, ori e ascuns bine de tot și nu mai are rost să îl căutăm.
A doua zi dimineață, Manu s-a trezit primul, ca să facă fotografii cu răsăritul de soare pe culmile munților. Se plimbă în sus și în jos, trase câteva cadre și apoi veni la mine:
– Trezește-te, moșul nu mai e !
– Cum așa, nu mai e ?
– A plecat. Și nu cred că o să îl mai vedem curând.
– Ce tot spui acolo, Manu ?
– Uite, citește.
Îmi întinse o foaie de hârtie.
– Am găsit-o înfiptă într-ui cui în șopron. E de la el.
Pe foaie scria stângaci, cu un creion chimic:
„Dragii mei. Să mă iertați că m-am ferit de voi. Am fost pădurar la viața mea și am trăit o vreme în cantonul acesta. După ce am ieșit la pensie, m-am călugărit și m-am întors ca să pustnicesc tot prin părțile astea. Trebuie să mă înțelegeți, monahul nu fuge de oameni, dar iubește mai mult singurătatea. Așa că, o vreme, am încercat să mă ascund prin câte o peșteră sau poiană, dar oamenii tot mă găseau. Așa că nu m-am mai ascuns din loc în loc. Dar am ascuns tot ce putea să mă arate că sunt călugăr: hainele, icoanele, rugăciunea. Am memorat toată Psaltirea și o zic necontenit. Locuiesc mereu în alt loc. Mai la o stână de oi, mai în coliba asta de pădurar. Nu spun nimănui că sunt călugăr, dar mă rog pentru toți cei care îmi calcă pragul. Dumnezeu și pădurea au avut grijă de mine, păcătosul. Rugați-vă pentru Iosif, pustnicul.”
Am rămas amândoi fără grai o bună bucată de vreme. Oare nu simțisem noi, seara, că stăm la masă cu un om duhovnicesc ? Oare nu văzusem noi liniștea de pe fața lui și rugăciunea de pe buzele lui, chiar și atunci când învârtea făcălețul în mămăligă ? Și dacă da, de ce nu ne-am ascultat inima ?
Am plecat din pădurea aceea triști că nu reușisem să scriem un reportaj. Dar, cumva, în adâncul sufletului, eram împliniți știind că încă mai există pustnici, că ei se ascund chiar în văzul lumii și că îl întâlnisem pe unul dintre ei, pe robul lui Dumnezeu, Iosif.
Nicolae Marinescu 