Aceasta este bucuria fiecărei duminici și aceasta este bucuria fiecărei Sfinte Liturghii: să gustăm din cântări – pe care ne străduim să le facem cât mai plăcute și mai folositoare –, să gustăm din rugăciuni și să gustăm din lecturi, adică din citirea Sfintel Evanghelii și a Apostolului, dar mai ales, să gustăm din Sfânta Euharistie.
Liturghia este aceeași, iar textele ei diferă doar puțin de la o duminică la alta, parcă în fiecare duminică avem un fior nou de prospețime. Parcă în fiecare duminică este altfel. E mai frumos. Descoperim ceva nou. La fel și astăzi, lecturile acestei Sfinte Liturghii au fost de la Evanghelia după Matei și, respectiv, din epistola Sf. Apostol Pavel către Corinteni, prima dintre ele.
Astăzi este duminica a 10-a după Rusalii. Evanghelia zilei a vorbit despre vindecarea unui tânăr lunatic, fiul al unui tată disperat, întristat și care căuta salvarea pretutindeni. Boala tânărului era una psihică, acesta nu era stăpân pe facultățile sale mentale, nu știa ce face. Iar această boală a lui era cauzată de o posedare demonică. Așa că, aflând de Iisus, care se afla în orașul lui, acest tată vine, Îi cade lui Hristos în genunchi și Îi spune: Doamne, ajută-mă, te rog. Copilul meu este rău chinuit de un demon.
Vedem că răul în lume a venit prin alegerea omului, iar ei, demonii, sunt cei care îl propagă, îl întrețin. Fie direct, fie prin alți oameni. Iar libertatea tocmai în asta constă: în a fi liber de păcat. Adevărata libertate nu înseamnă să faci ce vrei, ci să faci ce este bine. Să fii liber înseamnă să fii despovărat de patimile, de păcatele care ne trag în jos, spre pământ și să ne eliberăm, să ne înălțăm spre cer. Vedem în Evanghelie că tatăl precizează:
L-am dus și la ucenicii Tăi, dar ei n-au putut să-l vindece.
Vedem că și ucenicii, prin puterea dată lor de Hristos, puteau să facă minuni, încă de pe atunci. Și știm de la Evanghelia a 3-a de la Maslu, textul acela: „Și chemând Iisus la Sine pe ucenici, le-a dat lor puterea să izgonească pe demoni și să vindece orice boală și orice neputință în popor”. (Matei 10,1) Iată deci că și ucenicii puteau izgonii demoni cu rugăciunea, puteau vindeca boli în popor și că asta și făceau. Se vede însă că puterea lor era limitată, erau, să zicem așa, începători, ucenici într-ale exorcismelor și că unele cazuri mai grele le aduceau la Hristos.
Așa se întâmplă și acum: neputând ucenicii să îl vindece pe acel tânăr, tatăl lui îl aduce în fața lui Hristos. La vederea lui, Mîntuitorul îi mustră, nu doar pe ucenici ci parcă pe toți cei prezenți:
O, neam necredincios! Până când voi fi cu voi ? Până când vă voi răbda pe voi?
Îi mustră ca și cum le-ar reproșa: de ce nu aveți credință, de ce trebuie să vă duc Eu de mână tot timpul, să fiu Eu tot timpul lângă voi ? Această mustrare ne arată că prin credință, dacă este autentică și fierbinte, putem face lucruri mari. Prin credință putem muta și munții. Poate nu la propriu, căci nu schimbăm formelor de relief este obiectivul credinței. Credința o avem și o căutăm ca să ne putem schimba pe noi înșine, oricât de statorniciți am fi în rele, pentru a muta munții faptelor noastre.
Această mustrare a lui Hristos vrea să spună să nu așteptăm să ne dea Dumnezeu mură în gură, să ne țină de mânuță tot timpul ca pe niște copii care nu se maturizează niciodată ci ne spune că acele lucruri care stau în puterea noastră omenească se cade să le facem noi. Să nu așteptăm să ne dea Dumnezeu ceea ce stă în puterea noastră, să ne rezolve El problemele noastre pământești. Da: Îi cerem lui Dumnezeu sănătate , înțelepciune, răbdare, putere de muncă, dar nu rezolvarea treburilor noastre cotidiene.
După ce Hristos îl vindecă pe acest tânăr, ucenicii Îl trag pe Învățător deoparte și Îl întreabă de ce ei nu au putut să îl vindece ? Și atunci le spune Mântuitorul: din pricina puținei lor credințe. Și ne gândim puțin: dacă apostolilor le-a spus Hristos că aveau credință puțină, ce să mai spunem de noi înșine ? Cât de greu se obține și se menține credința în suflet ! Și adaugă apoi Hristos:
Dacă ați avea credință cât un grăunte de muștar….
Poate ați văzut o sămânță de muștar: este de trei-patru ori mai mică decât un bob de orez. Dar o astfel de sămânță dă naștere unei plante frumoase și folositoare. Așa trebuie să fie și credința: să facă roade, să îi aducă și pe alții la Dumnezeu.
Această a doua mustrare a lui Hristos: le spune ucenicilor că au puțină credință. E o mustrare pedagocică. Acea mustrare care face parte din rolul unui părinte duhovnicesc. Hristos îi mustră pe apostoli, dar îi mustră părintește. Amintiți-vă doar de dascălii care au fost exigenți, care ne-au ustrat la vremea potrivită: datorită lor am reușit să ajungem ceva în viață. Severitatea și mustrarea, îmbinate cu blândețea părintească, aduc bune roade, mai ales când e vorba de un copil. Se potrivește cu ceea ce a spus Sfântul Apostol Pavel, în lectura de astăzi:
Vă dojenesc, ca pe niște copii ai mei preaiubiți. (1 Corinteni 4, 14)
Vă dojenesc, pentru că vă iubesc. Și mai spune „căci de aţi avea zeci de mii de învăţători în Hristos, totuşi nu aveţi mulţi părinţi.” (versetul următor).
Învățători pot fi mulți, dar a fi părinte e un rol total, pe care ți-l asumi pentru toată viața. Pentru că un părinte duhovnicesc te-a născut pentru Hristos. Acesta este rostul celor două mustrări părintești din Evanghelie: sublinierea importanței părinților duhovnicești și a mustrărilor din iubire pe care aceștia le aduc la nevoie fiilor lor, precum Hristos apostolilor.
Să ne amintim astăzi de dascălii și părinții duhovnicești care ne-au marcat viața, să îi pomenim în rugăciune și să le mulțumim, în gând sau vorbă, peste timp și spațiu, pentru dăruirea lor. Pentru că ei au fost ca niște semințe de muștar, care, mici fiind, au crescut și a făcut roade: pe noi înșine.
Nicolae Marinescu 