Liturghia – o taină rostită printr-un spectacol (II)

Heruvicul

Imnul heruvimic, sau Heruvicul, deschide partea a doua a Sfintei Liturghii, numită și Liturghia Darurilor, pentru că acum pâinea și vinul pregătite de preot la Proscomidie se vor preschimba, prin rugăciunile dedicate, în Trupul și Sângele lui Hristos, ca o reeditare a Cinei celei de Taină.

Imnul Heruvic are două părți. Prima parte este aceasta:

„Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim și Făcătoarei de viață Treimi sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm.”

Este un text scurt, dar care se cântă rar, foarte rar. Sunt multe melodii compuse pentru acest imn, una mai frumoasă decât alta. Mesajul primei părți a Heruvicului este simplu și direct: ne îndeamnă să lepădăm orice grijă lumească și astfel să Îl întâmpinăm pe Hristos care Se va jertfi sub ochii noștri, pe Sfânta Masă.

Înainte de imn, însă, preotul rostește în taină o rugăciune. În biserica noastră, în virtutea unei vechi tradiții, se obișnuiește ca această rugăciune să se rostească cu voce tare, pentru a sublinia importanța momentului:

„Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cereşti. Dar, totuşi, din iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge…”

Observăm în aceste cuvinte umilința care trebuie să ne însoțească în aducerea Sfintei Jertfe și măreția la care luăm parte, alături de îngerii care slujesc împreună cu noi.

Prima parte a Heruvicului se cântă foarte rar, pentru că în acest timp preotul face o cădire mare. Însoțit de diacon, sau de un alt purtător de lumină, preotul iese prin ușile împărătești, tămâind cu cădelnița întreaga biserică. Cântarea imnului trebuie să fie făcută în așa fel încât să se sincronizeze cu timpul cădirii preotului. Dacă e nevoie, strana sau corul repetă părți din imn, pentru ca preotul să aibă timp să cădească biserica și să se întoarcă în altar, de unde continuă cu Vohodul Mare.

Vohodul Mare

Vohodul sau Ieșirea Mare, simbolizează drumul Mântuitorului către Patimi. În ce constă el: după ce a pregătit pâinea pe Sfântul Disc și vinul în Sfântul Potir la Proscomidie, preotul îi dă diaconului Sfîntul Disc și îi pune pe umeri Sfântul Aer (o bucată de pânză de formă pătrată care va acoperi ulterior Potirul și Discul), ia el însuși Sfântul Potir și ies, precedați de purtători de lumină, până în mijlocul bisericii. Aici, diaconul rostește:

„Pe voi pe toți, dreptmăritorilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezezu întru împărăția Sa, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor.”

Diaconul intră apoi în altar, iar preotul continuă cu o serie de pomeniri asemănătoare: pentru episcop, pentru stăpânire, pentru cei vii și cei morți, pentru eroi, pentru ctitorii bisericii și pentru cei prezenți la slujbă. La fiecare cerere corul răspunde cu Amin.

După cuvintele  „Și pe voi pe toți, dreptmăritorilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor”, preotul intră în altar, așează Potirul pe Sfânta Masă, ia Sfântul Disc din mâinile diaconului și îl așează alături. În timp ce între ei are loc un schimb de cuvinte (Diaconul : „Preoția ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”. Preotul: „Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”, și altele), corul cântă partea a II-a a Imnului Heruvimic:

„Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngerești. Aliluia. Aliluia. Aliluia.”

Această parte a doua continuă și lămurește îndemnul din prima parte. Lepădăm grija cea lumească pentru a primi pe Împăratul îngerilor.

De acum, Sfântul Potir și Sfântul Disc se află pe Sfânta Masă, gata pentru transformarea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos, adică în ceea ce numim Euharistia, sau Împărtășania.

Ectenia după Heruvic

După ce au intrat în altar și au rostit textele prevăzute de Liturghier, preotul îl binecuvântează pe diacon pe creștet, iar acesta iese pe ușa din stânga a altarului pentru a rosti Ectenia de după Heruvic.

Să plinim rugăciunea noastră Domnului…
Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm… și celelalte

Seria aceasta de cereri are darul de a-i pregăti pe credincioși pentru Sfânta Jertfă care stă să înceapă.

Ectenia de cereri

Urmează apoi o ectenie de cereri, adică o serie de șase rugăciuni de cerere, la care strana/corul răspunde cu „Dă, Doamne”. Ne rugăm pentru ziua toată, desăvârșită, înger de pace, credincios, îndreptător, pentru cele bune și de folos vieții noastre, pentru a petrece cealaltă vreme a vieții noastre în pace și pentru răspuns bineprimit la judecata lui Hristos.

Și la această ectenie avem multe melodii posibile, a căror intrerpretare, fie în gamă majoră, de bucurie, fie minoră, sobră, aduce un plus de sensibilitate în atmosfera slujbei.

Euharistia

După ectenia de cereri, diaconul intră în altar, iar preotul iese în mijlocul ușilor împărătești, zicând cu glas mare cuvintele Mântuitorului: „Pace vouă!”, iar apoi îndeamnă pe cei prezenți

„Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, la care corul continuă ideea, cântând „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.

Chemarea aceasta nu este întâmplătoare. Suntem chemați să ne iubim unii pe alții, pentru că numai având iubire între noi putem lua parte la minunea care este Sfânta Euharistie și numai așa putem mărturisi pe Dumnezeu. Doar având iubire între noi suntem o comunitate rugătoare.

Urmează apoi intonarea unui imn de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și muzicală:

„Iubi-Te-voi, Doamne, vitutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu.”

Acest imn, interpretat duios fie de preoți, în altar, fie de cor, ne îndeamnă să Îl avem pe Dumnezeu ca pe cea mai mare virtute a noastră, ca pe cea mai importantă comoară a vieții noastre.

Crezul

Rostirea Crezului este o veche tradiție a Bisericii Ortodoxe și are o importanță teologică aparte. Ca unii care ne vom apropia de Sfânta Împărtășanie, avem nevoie să mărturisim credința ortodoxă în Sfânta Treime. Crezul este rostit și la slujba Botezului, ca o condiție a primirii lui. Crezul este o scurtă expunere a celor mai importante dogme ale credinței ortodoxe, iar rostirea lui se aseamănă întrucâtva cu jurământul ostașului pentru țara lui sau cu jurământul medicului pentru misiunea lui.

Când cheamă pe cei prezenți la rostirea Crezului, diaconul spune: „Ușile, ușile! Cu înțelepciune să luăm aminte!”.  Primele două cuvinte se refereau, în vechime, la închiderea ușilor bisericii. Cei încă nebotezați trebuiau să părăsească biserica, fiindcă, în lipsa botezului, nu erau îndreptățiți a mărturisi Crezul. Astfel, diaconii sau ipodiaconii trebuiau să închidă ușile bisericii, pentru ca nimeni din cei nebotezați să nu poată participa la partea a doua a Liturghiei. Astăzi, când majoritatea ortodocșilor sunt botezați din pruncie, aceste cuvinte sunt rostite mai mult din tradiție, decât dintr-o importanță practică. Dar îndemnul rămâne valabil: cu înțelepciune să luăm aminte… la Crez.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…

După rostirea Crezului, preotul iese între ușile împărătești și îi îndeamnă pe credincioși să fie gata pentru momentul cel mai important al Sfintei Liturghii, care este sfințirea darurilor:

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”

Frica aceasta nu are nimic de-a face cu spaima sau teama, în sensul comun. Frica de Dumnezeu este mai degrabă un sentiment de admirație a măreției divine și o recunoaștere a dimensiunii noastre omenești în fața lui Dumnezeu. Este o expresie a iubirii noastre de fii către Tatăl ceresc, nu una de frică în înțelesul comun de astăzi.

Preotul rostește apoi una dintre cele mai frumoase urări ale Evangheliei, urare rostită inițial de Sfântul Apostol Pavel, la finalul unora din epistolele sale:

„Harul Domnului Nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți”. Corul răspunde: „Și cu duhul tău.”

Apoi îndeamnă: „Sus să avem inimile”, iar corul răspunde cu „Avem către Domnul”.

Ce îndemn frumos: să avem inimile sus, în cer, măcar pentru timpul cât durează slujba Liturghiei. Să ieșim pentru moment din ritmul nostru pământesc, ca să intrăm în ritmul ceresc!

Răspunsurile Mari

„Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.

Aceste cuvinte, cântate de cor, sunt o altă mărturisire a dogmei Sfintei Treimi, dogmă centrală în gândirea ortodoxă: Dumnezeu este Unul în ființă, dar Întreit în persoane. În timpul cântării, preotul rostește în taină, în altar, rugăciunile asociate momentului. Răspunsurile Mari fac obiectul unor frumoase compoziții muzicale, pe diferite tonalități și în diferite stiluri, a căror auzire încântă urechea, bucură inima și satură sufletul.

Rugăciunea din altar a preotului continuă în taină:

”Îți mulțumim Ție pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, care se înalță zburând…”

Și continuă apoi cu voce tare:

„… cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind:”

La aceasta, corul începe a cânta:

„Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul și pămîntul de mărirea Ta, Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!”

Vedem și aici cum cuvintele rostite în altar se continuă, într-o rugăciune continuă, cu cele cântate de cor. Toate mărturisesc pe Dumnezeu Unul în ființă și Întreit în persoane.

Epicleza

Epicleza este momentul central al Sfintei Liturghii. Este rugăciunea prin care pâinea și vinul se transformă în Trupul și Sângele lui Hristos. Partea ei auzită sunt cuvintele preotului:

„Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu…. Beți dintru acesta toți, Acesta este sângele Meu…”(Luca 22, 19-20)

Partea ei ne-auzită, adică rostită în taină, sunt cuvintele:

Încă aducem Ţie această slujbã duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.
Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău (Amin)
Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. (Amin)
Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. (Amin, Amin, Amin )

În tot acest timp, la strană/cor se cântă, rar și cu luare aminte, imnul Pe Tine Te lăudăm, un imn care mișcă sufletul și aduce uneori lacrimi de mulțumire și umilință în sufletele credincioșilor. Și sunt mereu plăcut impresionat să aud cum, la această cântare, în biserica noastră, se coboară o liniște desăvârșită și o pace rugătoare, semn că toți cei prezenți înțeleg și trăiesc importanța momentului.

Axionul

După sfințirea darurilor, urmează Axionul, adică o cântare în cinstea Maicii Domnului. Există mai multe axioane dedicate sărbătorilor împărătești, dar cel mai cunoscut este:

„Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu. Cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii…”

Tatăl nostru

După aceea, diaconul iese în mijlocul bisericii și rostește cea de-a doua ectenie de cereri, la care corul răspunde cu „Dă, Doamne”. La finalul ecteniei, preotul îi cheamă pe credincioși să rostească Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru. În biserica noastră, se obișnuiește de mulți ani ca această rugăciune centrală a oricărui creștin să fie rostită în limbile română, franceză și engleză.

Împărtășirea credincioșilor

După ce sfințiții slujitori se împărtășesc în altar, preotul ia Sfântul Potir, se întoarce cu fața către popor și îi cheamă prin cuvintele:

„Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”

Din nou vedem același cuvânt frică, ce nu înseamnă teamă, ci admirație a puterii divine, izvorâtă din iubire. Credincioșii răspund chemării și vin, cu mic cu mare, să primească Sfânta Împărtășanie.

Rugăciunea amvonului

După împărtășire, preotul duce Sfântul Potir înapoi la proscomidiar, unde diaconul va consuma ceea ce va fi rămas după împărtășirea credincioșilor, iar el iese în mijlocul bisericii, de unde rostește o frumoasă rugăciune de mulțumire:

„Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, și sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta…”

Această rugăciune marchează finalul Sfintei Liturghii, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să primim Sfintele Sale Taine. Preotul face apoi încheierea, după care urmează predica.

Predica

Predica este cuvântarea pe care unul dintre slujitori o rostește la final, luând ca subiect textul Evangheliei ce s-a citit în duminica respectivă. Este un moment demn de luat în seamă, cu mare atenție, pentru că el constituie, alături de Sfânta Împărtășanie și de atmosfera de rugăciune, pachetul de sfințenie pe care orice credincios îl va lua cu el acasă și care îi va fi hrană duhovnicească pentru zilele ce vor urma.

Miruirea și anafura

După rostirea predicii, preotul invită pe credincioși la miruit. El în însemnează pe cei prezenți pe frunte, în chipul crucii, cu untelemn din candelă sau dintr-o sticluță cu mir. Cuvântul mir înseamnă în slavonă pace și semnifică pacea pe care au primit-o în  suflet cei participanți la Liturghie, pace care îi va însoți și după ce vor pleca spre casele lor.

Odată cu miruitul, fiecare ia cu el anafură, adică părticele din prescurile folosite la pregătirea Sfintei Împărtășanii. Anafura servește ca mângâiere, dar ca și compensație pentru cei care, din binecuvântate pricini, nu s-au putut împărtăși.

Concluzie

Am văzut, pe parcursul acestei cateheze, rolul central al Liturghiei în cadrul cultului ortodox, dar și în viața personală a fiecărui credincios. Atunci când participăm la Liturghie, participăm în mod tainic la Cina cea de Taină a Mântuitorului și împlinim cuvintele Lui, rămase peste veacuri:

„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19)

 

 

Liturghia – o taină rostită printr-un spectacol (I)

Liturghia e o taină rostită printr-un spectacol. Ea are structura dialogică a unei piese de teatru, iar Sfinții Părinți au alcătuit-o în așa fel încât ea să spună ce are de spus. (Bartolomeu Anania – Rotonda Plopilor Aprinşi)

Sfânta Liturghie este, pentru creștinul ortodox, Taina tainelor, jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului și expresia supremă a credinței noastre în Înviere.

La Liturghia ortodoxă participă toate simțurile omului, prin lecturi, cântări, imagini, arome, coregrafii. Un loc de seamă îl ocupă lecturile biblice vechi și nou-testamentare, mai ales, psalmii.

Liturghia este nu doar o aducere aminte de evenimente petrecute cândva, în istorie, ci o retrăire a lor. Timpul prezent devine contemporan cu istoria, cum spunea Mircea Eliade. Hristos Se jertfeşte încă o dată, sub ochii noştri, cu fiecare Sfântă Liturghie. Iar aceasta pentru că, în Liturghie, timpul se suspendă, iar noi devenim contemporani cu Hristos: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi”.

Mântuitorul a instituit Euharistia prin Cina cea de Taină şi ne-a poruncit ca „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Nu a dat Dumnezeu spre săvârşire slujba aceasta îngerilor, ci oamenilor. Spune o frumoasă rugăciune, pe care preotul o rosteşte în taină la Liturghie: „Mulțumim Ție pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri”.

Au existat mai multe liturghii de-a lungul timpului, dar în Biserica Ortodoxă s-au statornicit acestea trei: a Sfântului Ioan Gură de Aur, a sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Dialogul, numită şi a Darurilor Mai Înainte Sfinţite.

Primele două sunt cele mai folosite în timpul anului bisericesc şi sunt aproape identice în textele şi cântările lor. Diferă doar prin rugăciunile rostite de preot în taină. În fapt, Liturghia Sfântului Ioan este o variantă prescurtată a Liturghiei Sfântului Vasile.

Proscomidia

Înainte de binecuvântarea pentru Liturghie, preotul săvârşeşte Proscomidia, care constă în pregătirea Cinstitelor Daruri, ce vor deveni ulterior Euharistia, sau Sfânta Împărtăşanie. Proscomidia, care are loc de obicei în timpul Utreniei, este o rânduială prin care preotul aşează, rostind rugăciunile specifice, diverse părticele din prescurile aduse la altar, pe Sfântul Disc, ce are forma unei mici tipsii cu picior.

Cea mai importantă dintre aceste părticele se numeşte Sfântul Agneţ ( de la cuvântul latinesc agnus care înseamnă Miel). El este decupat din prima prescură, are o formă pătrată şi are imprimate pe el simbolurile IS, HS, NI, KA, de la cuvintele greceşti Iisus Hristos, Biruitorul. Acest agneţ va deveni, prin rugăciunile liturghiei, Trupul Domnului Iisus. Alte părticele se aşază alături de Sfântul Angeţ: pentru Maica Domnului, pentru episcopul locului, cetele sfinţilor, ale îngerilor, conducătorii ţării, precum şi pentru cei vii şi adormiţi din pomelnicele aduse de credincioşi la altar.

Lângă Sfântul Disc se află Sfântul Potir, o cupă cu picior, de obicei din metal, în care se pune vin şi puţină apă, simbolizând sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului când a fost împuns cu suliţa pe cruce. Acest vin se va transforma, prin rugăciunile euharistice, în Sângele Domnului.

Binecuvântarea şi Ectenia Mare

Sfânta Liturghie începe la cuvintele preotului: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Această formulă poartă numele de Binecuvântarea Mare şi se rosteşte doar la slujbele Sfintelor Taine: Liturghia, Botezul, Maslul, Cununia. La celelalte slujbe (Utrenia, Vecernia, Agheasma, Înmormântarea, etc.) se rosteşte Binecuvânarea Mică: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

După binecuvântare, urmează o serie de cereri, numită Ectenia Mare. Aceasta este rostită de diacon, din mijlocul bisericii, sau, dacă nu este diacon, este rostită de preot, din altar. La fiecare cerere, corul răspunde cu „Doamne miluieşte”.

La ectenie se pun cereri pentru toate nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti. Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, bunăstarea şi unirea bisericilor, pentru episcopul locului, pentru conducerea ţării şi armată, pentru vreme prielnică, pentru cei ce călătoresc, cei bolnavi sau în închisori, pentru izbăvirea de toată mânia, primejdia şi nevoia. Ectenia se încheie cu o rugăciune către Maica Domnului şi cu un îndemn de a închina întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu.

Frumos şi demn de luat aminte este îndemnul de la începutul Ecteniei Mari: „Cu pace, Domnului să ne rugăm”. Toată rugăciunea noastră trebuie să se facă în duhul păcii şi pentru dobândirea păcii, atât al păcii dintre noi, cât şi al păcii din noi.

Diaconul rosteşte ectenia din mijlocul credincioşilor, pentru a-i îndemna să se roage împreună cu el, să fie participanţi activi la cererile ecteniei. Iar rugăciunea multora are mare putere la Dumnezeu.

Antifoanele I şi II

Antifoanele sunt cântări interpretate la strană/cor, după Ecteia Mare, în timp ce preotul, în altar, rosteşte în taină câte o rugăciune asociată fiecărei cântări. Numele de antifon vine de la faptul că aceste cântări se rosteau alternativ de strana stângă şi cea dreaptă, cum se practică şi astăzi în unele mănăstiri mari sau catedrale, unde sunt suficienţi cântăreţi pentru a forma două grupuri.

Antifonul I este primul verset din Psalmul 102, aşa cum îl auzim duminica la Utrenie: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat eşti, Doamne”.

Urmează apoi o ectenie mică, adică primele şi ultimele două cereri din Ectenia Mare („Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm”, „Apără, mântuieşte, miluieşte…”, „Pe Preasfânta, curata…”, „Pe noi înşine şi unii pe alţii…”)

Antifonul al II-lea este o anunţare a venirii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: „Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai binevoit, pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria…”. Acest text are o mare importanţă teologică. El spune că Hristos este Unul Născut, fără de moarte, Fiu, iar nu creaţie a lui Dumnezeu-Tatăl, precum şi că S-a întrupat de la Duhul Sfânt pentru mântuirea oamenilor. Mai spune că întruparea Lui a fost reală, nu aparentă, pentru că S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, fiind om deplin, la fel ca noi, în afară de păcat: „Care neschimbat Te-ai întrupat…”.

Luând trup omenesc, Hristos nu a încetat a fi Fiu al lui Dumnezeu şi persoană a Sfintei Treimi: „Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.”

Antifonul al III-lea

În timpul acestei a treia cântări, de obicei Fericirile sau Apărătoare, Doamnă, preotul citeşte, în taină, în altar, rugăciunea asociată antifonului al III-lea, după care ia Evanghelia de pe Sfânta Masă, o dă diaconului şi ies împreună pe uşa din stânga a altarului, până în mijlocul bisericii. Această ieşire poartă numele de Vohodul mic (în limba slavonă, vohod înseamnă ieşire). Vohodul mic simbolizează ieşirea Mântuitorului la propovăduire, la împlinirea vârstei de 30 de ani, după botezul primit de la Ioan în Iordan.

Ajunşi în mijlocul bisericii, slujitorii sărută Sfânta Evanghelie, iar diaconul, după ce face cei câţiva paşi până la uşile împărăteşti, o înalţă în văzul poporului, zicând cu glas mare: „Înţelepciune, drepţi !”. După aceasta, toţi slujitorii intră, unul câte unul, în altar.

Această înălţare a sfintei cărţi îi cheamă pe credincioşi să ia aminte la lecturile Apostolului şi Evangheliei ce vor urma.

Cântarea „Sfinte Dumnezeule”

Numită şi Imnul Trisaghion, sau „Întreit Sfânt”, cântarea aceasta este de o rară frumuseţe duhovnicească, teologică şi, nu în ultimul rând, muzicală. Se cântă rar, cu luare-aminte, pentru că mărturiseşte credinţa noastră într-Un Dumnezeu unic în fiinţă, dar întreit în persoane: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Dogma Sfintei treimi este, pentru credincioşii ortodocşi, piatra de temelie a credinţei.

Apostolul şi Evanghelia

După cântarea întreită, urmează citirea Apostolului de către cântăreţ. Cartea cu acest nume cuprinde scurte fragmente din Epistolele Sfântului Apostol Pavel, precum şi din ale sfinţilor Petru, Ioan, Iacov şi Iuda. Împărţirea este făcută în aşa fel încât, pentru fiecare zi (nu doar duminică) din timpului anului, să avem câte un text dedicat.

Când anunţă lectura, preotul cheamă la atenţie: „Să luăm aminte. Pace tuturor!”. În timp ce cântăreţul citeşte, într-un stil uşor muzical, textul apostolului zilei, preotul face cădirea mică, adică doar a altarului şi a naosului (partea dinspre altar a bisericii). Această cădire simbolizează mireasma Duhului Sfânt ce se revarsă din sfintele scripturi peste ascultători, prin lectura Apostolului. Ieşirea aceasta a preotului cu cădelniţa se numeşte Cădire Mică, iar mai târziu, la Imnul Heruvimic, vom avea Cădire Mare, când preotul merge cu cădelniţa până în pronaos, adică până la intrarea în biserică.

Odată lectura Apostolului încheiată, preotul anunţă citirea Evangheliei zilei prin cuvintele: „Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie. Pace tuturor!”.

Vedem din nou aceeaşi chemare la pace, ca şi la ectenie, ca şi la apostol şi în alte momente. Aceeaşi pace pe care Domnul a dat-o apostolilor şi nouă de multe ori în Evanghelii: „Pace vouă!”, „Pacea Mea o dau vouă”. Pacea este un laitmotiv al Evangheliei şi al Liturghiei.

La fel ca şi Apostolul, Evanghelia, de obicei îmbrăcată într-o ferecătură metalică frumoasă, cuprinde câte un fragment din cele patru Evanghelii ale Noului Testament (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), astfel încât avem câte un fragment pentru fiecare zi a anului.

Şi aici fac o paranteză: textele Apostolului şi Evangheliei ce urmează a se citi în fiecare duminică sunt notate în calendarul ortodox ce se găseşte în fiecare casă de credincios. Citind, astfel, fiecare pericopă apostolică şi evanghelică aşa cum sunt indicate în calendar, putem citi întreg Noul Testament în exact un an de zile.

Lectura Evangheliei este un moment impresionant, care trebuie tratat cu toată luarea-aminte, pentru că sunt cuvintele lui Hristos Însuşi. Pericopa ce se citeşte va servi mai târziu ca temă pentru predică. În unele biserici este chiar obiceiul ca predica să se ţină imediat după Evanghelie, când subiectul este proaspăt în auz, însă de obicei este lăsată la sfârşit, pentru a nu întrerupe cumva ritmul slujbei.

Ectenia întreită

Începe de la cuvintele: „Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem”, rostite de diacon din mijlocul bisericii, sub policandru. Ca și la Ectenia Mare și cea mică, în acest moment se pun o serie de rugăciuni pentru episcopul locului, stăpânirea civilă, slujitorii Bisericii, pentru milă, viață, pace, sănătate, pentru cei ce aduc daruri sau cântă în biserică.

Mai mult, în funcție de de împrejurări, preotul poate adăuga aici rugăciuni potrivite momentului: pentru copiii care încep școala, pentru ploaie, pentru victimele unui război recent, etc. La fiecare cerere, corul sau credincioșii răspund de trei ori „Doamne miluiește”, ca și cum ar stărui în rugăciunile lor către Dumnezeu.

Nici cei răposați nu sunt uitați în rugăciunile Liturghiei. Iată de ce, după ectenia întreită pentru vii, urmează una similară pentru cei adormiți. Melodiile de la această ectenie au o tonalitate minoră, care îndeamnă la sobrietate și reculegere. Ne rugăm pentru „odihna adormiților robilor lui Dumnezeu și pentru ca să li se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie”, precum și „ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepții se odihnesc”.

Ectenia celor chemați

Începe la cuvintele ”Rugați-vă, cei chemați, Domnului”.

Această ectenie este mică în aparență, cu cereri scurte, dar are rădăcini adânci în istorie. Ea datează din primele secole creștine, când nu toți cei prezenți la Liturghie erau și botezați. Aspiranții de atunci la botez, numiți catehumeni, adulți fiind, aveau voie să participe doar la prima parte a Liturghiei și anume până la rostirea Crezului. Normele de atunci ale bisericii spuneau că cei nebotezați nu puteau mărturisi simbolul credinței și nu se puteau împărtăși.

Ectenia aceasta li se adresa lor („Rugați-vă, cei chemați, Domnului”), dar și celor botezați, pe care îi îndemna să se roage pentru candidații la botez („Cei credincioși, pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i învețe cuvântul adevărului, să le descopere Evanghelia dreptății”, și celelalte).

După această ectenie, cei nebotezați (catehumenii) erau invitați să părăsească biserica, prin cuvintele: „Cei chemați, ieșiți. Câți sunteți chemați, ieșiți”. În zilele noastre, însă, pentru că botezul se face din pruncie, cuvintele acestea nu își mai găsesc întrebuințare, astfel că, în multe biserici, ele nu se mai rostesc.

Am putea întreba de ce mai rostim atunci ectenia celor chemați ? Pentru frumusețea ei, pe de o parte, dar și pentru că, într-un sens duhovnicesc, cu toții suntem chemați să ne înoim credința în fiecare zi, să ne înveșmântăm în fiecare zi în haine albe, să trăim emoția credinței ca în ziua botezului.

Aici se termină prima parte a Sfintei Liturghii, numită Liturghia catehumenilor și începe cea de-a doua parte, euharistică, numită Liturghia credincioșilor.

După o scurtă ectenie mică, preotul rostește: „Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Corul începe apoi să cânte rar Imnul Heruvimic, sau, simplu, Heruvicul: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm.”