Dracul de la ora cinci

după o istorisire a părintelui Galeriu

E mult timp de atunci.

Eram preot în satul unde Preasfințitul avusese buna plăcere să mă trimită paroh. Oameni cumsecade, cu frica lui Dumnezeu. Nu erau ei prea bogați, dar erau săritori. Ajutau biserica cu ce puteau și pot să spun că mi-au făcut acomodarea ușoară, cum eram eu un preot tânăr, la început de drum. Când am venit în parohie, m-au ajutat cu împodobirea bisericii și cu micile treburi pe la casa parohială. Tanti Sia, vecina, a avut grijă de mine ca de copilul ei și avea mereu grijă să îmi croșeteze câte o pereche de ciorapi groși de iarnă sau să mă întrebe dacă am mâncat din ciorba ei. În post, fasolea și murăturile ei erau ca bucatele îngerești.

Dar nu despre asta este vorba. A fost o întâmplare care ne-a marcat și pe ei și pe mine, într-un fel pe care nu l-am putut uita până azi.

Era într-o duminică și tocmai terminasem liturghia. Fuseseră doar câteva femei, aceleași ca și duminica trecută, cu tanti Elena care avea parastas și cu nea Vasile, dascălul. După ce i-am miruit pe toți și i-am slobozit la ale lor, am mers în odaia de la uliță a casei parohiale și am rămas puțin „de taină” cu nea Vasile.
– Măi nea Vasile, trebuie să îți spun ceva. Mi s-a întâmplat azi noapte și nu știu nici acum dacă a fost vis sau aievea.
– Ce vi s-a întâmplat, părinte ?
– Să vezi. Mă rugam, ca de obicei, înainte de culcare. Stăteam în genunchi, cu cartea pe pat. Eram obosit de la lemnele pe care le-am cărat cu matale deunăzi și cred că mă rezemasem, așa, de pat și mă străduiam să nu adorm, ca să îmi termin rugăciunile. Apoi, ori am ațipit, ori mi s-a părut, dar lumânarea s-a stins și am simțit că mai e cineva cu mine în cameră. Sau ceva. Nu vedeam pe nimeni, dar eram sigur că era chiar necuratul.
– Aoleu, părinte, nu mă speriați cu chestii din astea! a zis gâtuit dascălul.
– Stai să vezi. Nu vedeam pe nimeni, dar îi auzeam răsuflarea și în camera mirosea parcă a stârv. Cam ca la râpa lui Costache, unde aruncă ăștia animalele moarte…
– Și ?
– …și după ce mi-a zis niște vorbe urâte, pe care nu pot să ți le spun acum, mi-a mai zis că sâmbătă, la ora 5, o să vină la noi la biserică.
– Cine, dracul ?
– Da, nea Vasile, chiar el. Dar nu mi-a zis așa, cum vorbești matale cu mine, că n-am auzit cu urechile. Parcă auzeam cu gândul, dar nu era gândul meu, ci unul străin. Știi ce aia telepatie ? Cam așa era.
– Tele-ce?
– Telepatie. Vorbea fără să vorbească și eu îl auzeam fără să îl aud cum te aud pe matale. D-aia cred că poate am ațipit și am visat, că după ce a dispărut duhul ăla, sau ce-o fi fost, m-am trezit din nou cu nasul în cartea de rugăciuni. Lumânarea era aprinsă și în casă nu mai mirosea decât a flori de mușcată.

Nea Vasile căzuse pe gânduri rău de tot. Nu mai scotea un cuvânt. Avea privirea fixată într-un punct imaginar de pe perete. I-am zis să nu ia toată treaba asta prea în serios și l-am îmbiat cu o țuică. A dat-o pe gât dintr-o suflare, așa că i-am mai pus una.
– În primul rând, nea Vasile, dracul nu vine așa, unde vrea el și când vrea el. Numai sfinții au avut ispite din astea. Dar eu nu sunt un sfânt, cum să vină la mine ?
– Părinte, n-oi fi dumneata un sfânt, dar noi așa te vrem, a zis dascălul, aproape șoptit.
– În al doilea rând, dracul e tatăl minciunii și izvorul vicleniei. Chiar dacă îți zice să fii de acord cu el că unu și cu unu fac doi, tu trebuie să îi spui marș de aici, drace, nu o să îmi pun niciodată cuvântul lângă al tău. Nu numai să nu îl crezi, dar nici să nu îl asculți măcar.
– Dar, părinte, nu îți e frică de el?
– Ba cum să nu. Dar mă încred mai mult în mila lui Dumnezeu, că nu o să ne lase în ghiarele lui. Vezi matale, dracul poate să vină oriunde, dacă îl lasă Dumnezeu. Chiar și în biserică. Dar într-un singur loc nu poate să intre: în Sfântul Potir. Acolo e foc și îl arde la tălpi, că e Trupul și Sângele Mîntuitorului, pe care el nu poate să le suporte. Așa că, dacă matale te-ai împărtășit și te știi împăcat cu toată lumea, nu ai de ce să îți fie frică.
– Știu și eu, părinte…
– Stai liniștit. Și, mai ales, nu spune la nimeni, ca să nu se facă tulburare în sat.
I-am mai pus o țuică și am continuat să depănăm de una de alta. Îi plăceau lui nea Vasile istorioarele din Patericul egiptean, cu monahii care își drămuiau pesmeții și se rugau prin peșteri. A plecat spre seară, când se întorceau vitele de la câmp. La plecare, mi-a promis că o să îmi aducă a doua zi niște lapte proaspăt, iar eu l-am rugat încă o dată să nu spună nimănui despre cele auzite.

Săptămâna aceea a trecut ca oricare alta. Fiecare cu treburile lui, ba la moară, ba la câmp. În cazul meu, mai erau și treburi administrative, câte un parastas de șase săptămâni, sau redactarea predicii de duminică. Trece repede ziua la țară, când mintea și brațele sunt ocupate. Uitasem chiar și de pățania din ajun, pentru că mă convinsesem că fusese doar o muștruluială din partea Dumnului fiindcă mă lenevisem la rugăciune. Mi-am însușit-o și am dat apoi totul uitării. Nu trebuie să stai prea mult pe chestii din astea. Mergi înainte, ca plugarul.

Povestea s-ar fi terminat aici, în mod normal. O experiență a unui popă oarecare de la țară.
În sâmbăta cu pricina, însă, nu mică mi-a fost mirarea să văd la vecernie biserica plină de oameni. Mai mulți decât am văzut în viața mea. Nici nu știam că sunt atâția oameni în sat. Părea că veniseră și din satele vecine. Ce să mai, nu puteai să arunci un ac. Și încă nu era ora 5, la care începeam de obicei slujba de seară.
În timp ce mergeam de la ușă spre altar, timpul parcă trecea cu încetinitorul. Figuri îngrijorate mă urmăreau cu privirea. O femeie între două vârste mă privea întrebător. Un tânăr mă urmărea sceptic. Câteva băbuțe șopteau una alteia. Îmi amintesc și azi fiecare expresie de pe fețele lor. Biserica era mică, dar mi s-au părut minute întregi cei câțiva metri până la altar. I-am făcut semn dascălului să intre și el și l-am întrebat:
– Nea Vasile, ce se întâmplă, a murit cineva ?
– Nu, părinte.
Dar privirea din ochii lui spunea mai mult.
– Atunci ? Nu am văzut atâta lume nici la Bobotează. Nu cumva …
Dascălul făcu ochii mari.
– Ai spus cuiva despre ce ți-am zis eu ?
Pentru că se codea, l-am mai întrebat odată.
– Bre, nea Vasile, cui ai mai spus?
– Doar nevesti-mi, părinte, vă jur. Și mi-a promis că nu spune la nimeni.
– Și atunci de unde a aflat toată lumea?
– Păi, a doua zi, a venit soră-sa să cumpere brânză și or fi vorbit între ele. Știți cum sunt femeile, povestesc.
– Și eu ce mă fac acum, cu toată lumea asta care așteaptă să îl vadă pe dracul ?
Nea Vasile zâmbi. Am zâmbit și eu. Era o situație comică și totodată, cât se poate de serioasă. Trebuia rezolvată elegant dar zău că nu aveam nici o idee.

Am ieșit din altar, ca să mă uit la ceasul din biserică. Arăta cinci fix. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau ca pe un acrobat care se pregătește să facă un salt mortal la mare înălțime, fără plasă dedesubt. Cu toții așteptau un deznodământ ca de telenovelă. Am intrat din nou în altar și m-am așezat pe un scaun, cu capul între palme. Îmi era milă de săracul dascăl, care avea o față plouată, de parcă toată isprava asta era din vina lui.
– Nu te mai frământa, nea Vasile, nu e vina matale, deși ai merita vreo sută de mătănii, între noi fie vorba.
– Iertați-mă, părinte.
– Dar dacă stau să mă gândesc bine, asta poate fi ocazia pe care o așteptam.
– Adică?
– Orice preot își dorește să îi aducă pe enoriașii săi la biserică. La fel ca învățătorii care vor să îi aducă pe toți copiii la școală. Uită-te și matale, e biserica plină. Parcă Domnul în persoană i-a trimis aici.
– Dar oamenii ăștia nu au venit să îl vadă pe Domnul, preciză atent nea Vasile. Au venit să îl vadă pe dracul.
– Hmm, vom vedea. O să întorc toată povestea asta în favoarea lor.

Am ieșit din nou din altar. Trecuse de cinci. Tanti Angela așezată într-un colț își făcea vânt cu batista. Tensiunea o copleșise. Un copil plângea înfundat. Prin ușile deschise, în lumina amurgului, se vedeau doi bărbați care își stinseseră țigările și se pregăteau să intre în biserică. Mi-am luat inima în dinți și m-am proptit în fața mulțimii:
– Dragii mei, după cum vedeți, dracul tot neserios a rămas. Nu numai că nu a fost punctual, dar se pare că nu mai vine deloc.
Din biserică s-a auzit un oftat. Unii de ușurare, alții de nemulțumire.
– Dar ştiţi ceva? Dacă tot aţi venit în număr aşa de mare să îl vedeţi pe necuratul, ce-ar fi să veniţi şi mâine la Sfânta Liturghie ca să îl vedeţi pe Dumnezeu ? Şi vă asigur că El se ţine de promisiune. Ştiu asta pentru că mă întâlnesc cu El în fiecare duminică. Ce ziceţi ?
Cei doi fumători au fost primii care au plecat, bombănind. Costel al lui Mitică a zis printre dinți:
– Bine, părinte, vă țineți de șotii din astea ?
Dar nu a mai așteptat răspunsul. A plecat și el după cei doi. Și după el alți câțiva.
– Mie îmi e rușine, părinte, a început un băiat tânăr, cum am venit ca neghiobii să îl vedem pe dracul, iar matale ești aici în fiecare duminică, cu Dumnezeu, în timp ce noi muncim în zi de sărbătoare, de zici că nu ne mai ajungem cu treburile. Să ne fie de învățătură, oameni buni.
– Eu o să vin mâine, a zis o doamnă, profesoară suplinitoare la școala satului. Mi-ați arătat cât de puțină credință avem.
Alți câțiva au încuviințat și, după ce am vorbit puțin cu fiecare, am făcut vecernia împreună și am încheiat ziua aceea furtunoasă.

A doua zi, mi-am pus veșmintele albe de sărbătoare și am săvârșit cea mai frumoasă liturghie din viața mea. Nea Vasile a cântat un Iubi-Te-voi, Doamne, pe glasul al cincilea, ca în tinerețile lui de bariton. Biserica nu era plină, dar o bună parte dintre cei din ajun se întorseseră. Și, după lumina din ochii lor, am știut că vor veni și duminica următoare. Și cealaltă. Și cea de după ea.
Seara, pe când stăteam cu dascălul meu în cerdac și priveam asfințitul, i-am spus:
– Vezi, nea Vasile, cum le rânduiește Dumnezeu pe toate ?