Condamnatul

Abia trăgându-și pașii pe nisipul fierbinte, Adam simțea cum cerul gurii i se usucă tot mai mult. Mergea de câteva ceasuri în speranța că va găsi apă. Putea fi și o băltoacă infectă sau o adăpătoare de animale, nu conta. Orice, numai să își potolească setea. Slabe șanse, pentru că nu plouase deloc de când se afla aici, iar o adăpătoare nu avea cum să găsească, din moment ce nu existau animale. Cerul era, ce-i drept, senin. Prea senin. Nici măcar un nor, care să-i umbrească spinarea pârjolită. Așa că Adam căzu în genunchi a deznădejde și urlă cât putu el de tare.

Sentința venise ca un ciocan: condamnare pe viață. Urma să fie exilat pe această insulă pustie și să își rumege amărăciunea pentru tot restul zilelor. Degeaba a strigat el și i-a implorat pe zei să îl ierte. Fusese o hotărâre definitivă. Nici lacrimile lui și nici promisiunile că va fi mai bun de atunci înainte nu au avut nici un ecou. Așa că nu i-a mai rămas decât să se împace cu ideea că asta îi va fi soarta.

S-a gândit, pe când era dus către locul de surghiun,  că o insulă pustie nu putea fi chiar atât de rea. Ar fi fost singur, da, dar era mai bine decât moartea. Dar nu fusese așa: insula era cu adevărat pustie. Nu numai lipsită de oameni, dar lipsită de orice. Nici măcar un pom, sau un izvor, ceva. Pustie ca un început de lume.

Așa gândea acum Adam, scurmând nisipul cu degetele lui, din care începuse să dea sângele. Erau deja două zile fără apă. Încet, tot săpând, părea că nisipul devine mai umed. Prinse curaj și nu se lăsă până nu dădu de un strat de nisip suficient de umed încât putu să-și înmoaie mâneca și să sugă apoi din ea. Nu era apă de izvor, dar nu își permitea să fie pretențios tocmai acum. Și așa își petrecu toată după-amiaza. Și a doua zi. Și încă vreo câteva.

Într-o dimineață, un zgomot îl făcu să se ridice brusc în capul oaselor. Un fâlfâit de aripi. Un fâlfâit de aripi? Acolo? Credea că setea îi joacă feste. Dar aripi erau. O pasăre zbura pe deasupra, în cercuri. Și, gândindu-se că așteaptă să moară, ca să îi mănânce hoitul, puse mâna pe o piatră și o alungă. Pasărea se scutură și o luă la sănătoasa, scăpând ceva din gheare . Adam se repezi și văzu pe nisip o sămânță. O luă numaidecât și puse într-o groapă unde nisipul era umed. Poate asta era șansa lui.

A stat acolo zile și nopți, acoperind cu propriul lui trup firul verde care răsărise, dându-i din apa și, uneori, din sângele lui. Iar firul a devenit, timid, o tulpină, apoi un arbust și, mai apoi, un arbore în toată regula, cu crengi, frunze și tot ce trebuie. Iar Adam, pentru prima oară, a putut să stea la umbră. Și să mănânce fructele ce creșteau în pom. Pomul său.

Dar norocul lui nu s-a oprit aici. Căci într-o zi cerul a început să se umple de nori. Și apoi a plouat. Torențial. Imperial. Iar Adam a dansat ca nebunul în ploaie. Să se fi răzgândit zeii și să îi îndulcească șederea, sau chiar să îl elibereze? Nu îndrăznea să viseze la asta. Trebuia să se ocupe cu ce face aici și acum. Avea umbră și avea apă. Iar la umbra copacului, apa se adunase într-un mic lac. Nu dispăruse ca în restul deșertului.

Curând, de nicăieri, au început să apară păsări care se adăpau din lac. De data asta, nu le-a mai gonit.
– Lasă-le, măcar fac și ele zgomot, că m-am săturat de liniște.

Și avusese dreptate: păsările îi țineau de urât și chiar începuse să înțeleagă ce spuneau. Unele și-au făcut cuib între crengile copacului iar uneori mai scăpau câte o sămânță din cioc, pe care Adam o planta conștiincios în pământ. Da, în pământ, căci după atâta timp și ploi, nisipul devenise humă în toată regula.

Și alți copaci au răsărit. Și mai multe păsări au apărut și s-au înmulțit. Și lacul său mișuna de acum cu pești, pe care el îi mânca. Nu mai era ca la început. Acum nu se mai zbătea pentru viața lui. Acum avea tot ce-i trebuia. Sau, aproape. Dar nu știa ce.

Până într-o dimineață, când, trezindu-se, văzu alături o … făptură umană. Ca el. O femeie, judecând după anumite detalii anatomice. Dar de unde a apărut?
– Din coasta ta, zicea ea. Zeii te-au anesteziat, adică ți-au dat un fel de somn și m-au făcut pe mine din tine. Ca să nu mai fii singur. Că toate păsările au câte o pereche, numai tu, nu.
– Foarte bine, te vei numi Eva.

Mai târziu, prin domeniul mișunând de vietăți al celor doi, a început să treacă un râu. Râul se vărsa într-un lac. Pădurea le dăduse lemn pentru a-și construi o casă. O casă numai a lor. Și au crescut orătănii pe lângă casă. Iar Eva plantase o grădiniță cu flori colorate. Din deșertul de odinioară nu mai rămăsese decât o bucățică, pe care Adam o împrejmuise cu gard, ca să-i fie de amintire. În rest, totul era pământ bun, cu iarbă, pomi și izvoare. Iar copiii lor se jucau mereu, dimineața, în iarbă. Ce bine era.

Și așa au trecut ani. Sau secole. Sau eoni.  Iar zeii s-au întors. Adam i-a întâmpinat pe pajiștea din fața casei, la umbra unui pom și i-a servit cu suc de fructe. Ce vânt îi aducea pe aici? A fost grațiat. Adică era liber? Da.

Era liber să se întoarcă la viața lui dinainte. La viața liberă din care căzuse când fusese condamnat.

Dar Adam a refuzat. Să se întoarcă la viața lui dinainte, chiar și liberă, ar fi însemnat să părăsească tot ce agonisise aici. Să renunțe la plăcerile lui zilnice, la pomii și florile plantate cu atâta trudă, și asta doar ca să se întoarcă într-o lume pe care, oricum, nu și-o mai amintea.

– Nu, mulțumesc, le-a zis el zeilor. Am aici tot ce-mi trebuie.
Așa că zeii au plecat. Și nu s-au mai întors niciodată.