Moto: Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel bine mirositor şi ziua morţii decât ziua naşterii. (Ecleziastul VII, 1)
După ce ţinu câtva timp ochii închişi, tânărul desfăcu foaia de pergament şi începu să citească: “Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea…”
Fraza îi fu curmată aici, căci gardianul intră în celulă, însoţit de călău şi de un alt soldat şi îi zise:
– Hai, fă-ţi rugăciunea şi să mergem !
– Frate, zise el celuilalt condamnat, chiar dacă nu ne-am împăcat unul cu altul în aceste câteva zile, îţi urez totuşi “Domnul să fie cu tine !”. Şi, (întinzându-i pergamentul), te rog, primeşte asta din partea mea şi aşeaz-o în inima ta ! Sunt gata ! zise soldatului şi toţi patru părăsiră încăperea.
O linişte de mormânt se aştemu. Cel ce rămăsese, un bărbat cu o barbă neagră ca tăciunele şi o privire nu prea prietenoasă, dar pe care se puteau citi totuşi teama şi remuşcările, nu mai auzea decât propriile gânduri.
„Un nebun!” îşi zise.
„Un nebun de legat! Auzi: Dumnezeu! Ce le mai trece prin cap şi fanaticilor ăstora care se cred cărturari şi învăţaţi ! Cepe degerate ! Asta sunt ! Nişte nimicuri ! Şi dacă-i arunci în temniţă pentru blasfemie se cred martiri ! Ăsta-şi mai zicea şi apostol! Îi urăsc, cu Dumnezeul lor cu tot!”
Apoi, după ce privi aproape fără respiraţie hârtia aceea galbenă facută sul, oftă adânc: „Dar…potopul, seceta din Egipt, Sodoma, Gomora, toate astea… Ah, ce se întâmplă cu mine? ”
Desfăşură pergamentul şi citi : „De aceea, cei răi nu pot ţine capul sus in ziua judecăţii”
Afară se auzi fălfăitul unor aripi, care-I făcură să tresară şi să întoarcă privirea spre ferestruică. Era un porumbel. Alb.
– Pleacă de-aici ! zise, aruncând cu o mână de paie spre pasărea care se oprise pentru a se odihni pentru o clipă. Dar porumbelului parcă nu-i păsa. Ba chiar mai mult: îl fixa cu ochişorii lui mici, de copil. Era prea mult : deţinutul căzu pe patul de lemn acoperit cu fân, îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă amarnic.
A doua zi de dimineaţă, fu trezit de un glas gros şi poruncitor care-i zise:
– Hei, scoală ! …Ţi-a venit rândul să mori !
Atunci, când încă nu trecuse bine pragul spre realitate, chipul centurionului i se păru mai fioros decât tot ce văzuse in viaţa lui, chiar decât figura crispată a călătorului ucis, zbătându-se în spasmele morţii. Ochii soldatului, adânciţi în orbite, obosiţi după o noapte de veghe şi încruntaţi de vorbele sentenţioase, îi dădeau acestuia un aer sumbru, grotesc.
Nici nu ştiu cum coborî scările din turn până la ieşire. Era parcă sub hipnoză. Abia după ce ajunseră şi lumina îi izbi faţa îşi dădu seama unde se afla şi că avea pe umeri o bârnă groasă iar în spate un soldat care îl îndemna cu suliţa să înainteze. Împins astfel, se alătură unui şir de oameni care se îndreptau spre un deal din apropiere. Văzu cu mirare că nu era singurul condamnat: în faţa lui mai erau alţi doi bărbaţi cu aceleaşi bârne pe umeri. Câteva femei boceau încet şi murmurau nişte cuvinte neînţelese, dintre care nu înţelese decât unul singur: “Doamne”.
Simţi atunci un fior în tot trupul şi privi înfricoşat câmpia ce se deschidea lângă cetate. I se păru mai întinsă ca oricând. Aşa de întinsă…
Ajuns pe deal, fu legat, la fel ca ceilalţi, de un stâlp dinainte aşezat acolo şi, după ce funii groase fixară bârna pe stâlp, simţi o durere cumplită în mâna dreaptă, apoi în cea stângă, apoi în picioare: cuie groase de lemn îi străpunseseră palmele şi gleznele. Sângele îi curgea din răni şi aproape îşi pierdu cunoştinţa. Auzi totuşi cum soldaţii îşi băteau joc de omul din mijloc, care avea deasupra capului o tăbliţă de lemn. Îl recunoscu imediat. Pentru prima oară în viaţa lui, îşi ascultă conştiinţa şi se mustră pentru tot ceea ce făcuse mârşav vreodată. Apoi, cu inima plină de o nădejde nouă, îi zise:
– Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta !
Iar omul îi răspunse:
– Adevărat îţi spun, că astăzi vei fi cu Mine în Rai !
Nicolae Marinescu 