Entuziasmul ca mod de viață

Răsfoiam mai deunăzi un caiet cu însemnări din facultate. Am găsit acolo un citat, sau mai degrabă o notă de subsol. Entuziasm = zeul din tine.

Nu îmi mai aminteam de unde l-am preluat. Citeam mult și divers pe vremea aceea. Așa că am luat dicționarul. Definiția cuvântului entuziasm este stare afectivă caracterizată prin însuflețire puternică, provocată de pasiune, admirație, interes pentru cineva sau ceva; încântare, exaltare, frenezie, patos.

Da, asta știam. Dar ce e cu zeul ?

M-am adâncit în căutări ca să găsesc etimologia cuvântului. El vine din limba greacă și se traduce cu a fi sub influența sau posedat de un zeu. La origine, cuvântul desemna o însuflețire sau o inspirație divină. Mai apoi, peste secole, el și-a pierdut conotația religioasă și a rămas doar cu sensul de pasiune pentru ceva.

Și mă gândesc: sfinții apostoli și părinții Bisericii au fost, înainte de toate, oameni entuziaști. Au scris teologia creștină și au lăsat norme de viață cu o energie inegalată ce avea ca proveniență pe Dumnezeu, în Care ei au crezut până la moarte. Uneori, moarte martirică.

Acest entuziasm nu este tot una cu un hobby. Colecționarul de timbre are un hobby. Entuziastul este animat de o energie aproape nesecată. Își găsește în această energie forța de a contiuna atunci când îi e greu, de a rezista atunci când este combătut sau prigonit, de a prefera moartea, atunci când i se cere să se lepede.

Evangheliștii și-au scris operele sub influența inspirației divine. Au fost entuziaști. Și se vede asta din lectura Evangheliilor. „Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face liberi”. Dacă asta nu este un exemplu de optimism și o sursă de entuziasm, atunci nu știu care ar fi.

„Și vom veni la el și ne vom face locaș în el” spune Mântuitorul despre omul care crede. Omul care și-a deschis ochii sufletului și a început să Îi facă loc lui Dumnezeu în sufletul lui este atins de degetul lui Dumnezeu. Devine tot mai mult curățit și înduhovnicit, așa cum fierul se înroșește și se curățește în foc. Omul credincios devine, prin prezența lui Dumnezeu în el, entuziast.

Copiii sunt entuziaști. Ei sunt curioși. Cred fără dubii și întrebări, se joacă fără granițe și restricții, se împacă fără resentimente. Se pot bucura de lucruri mici și pun energie în tot ceea ce fac. Cum spunea Cioran, la copii, pentru că au trăit mai puțin pe pământ, amintirea lui Dumnezeu e mai recentă. Nu degeaba spunea Brâncuși, atunci când nu mai ești deloc copil, ai murit de mult.

Tinerii sunt entuziaști. Ei iubesc fără teamă, calcule ori interese de-ale oamenilor mari. Chiar și puiul de vultur se avântă afară din cuibul lui, la primul zbor, fără să aibă siguranța că va reuși să zboare sau să aterizeze lin. El știe doar că trebuie să o facă, altfel nu va putea zbura niciodată. Este un leap of faith, un salt al credinței.

Vârstnicii sunt și ei entuziaști, în felul lor. Chiar dacă avântul tinereții s-a domolit, s-a maturizat. Înțelepciunea și experiența bătrâneții sunt roade ale entuziasmului tinereții. Mă gândesc la Sfântul Ioan Evanghelistul la aproape o sută de ani, în insula Patmos, scriind Apocalipsa sub inspirația – sau, să-i spunem, entuziasmul – divin.

Nu îmi imaginez entuziasmul ca pe o stare de frenezie nedefinită, ca a omului care caută dar nu știe ce. Îl văd mai degrabă ca pe o stare de luciditate, de energie creatoare.

Un om entuziast nu poate să poarte ură în sufletul lui. Nu poate să cadă în mlaștinile disperării atunci când zilele sunt rele. Nu poate să fie deranjat de prezența celorlalți în viața, în orașul, în parcul sau în piața lui. Distanțarea socială nu este pentru el o piedică în relațiile cu semenii. Un om entuziast știe să zâmbească, să fie pozitiv, să interacționeze, atât cît îi stă în putință. Să vadă jumătatea plină a paharului.

Un om entuziast îi face reclamă lui Dumnezeu prin faptele și vorbele lui. Îl face pe Dumnezeu și credința în El, mai interesanți decât păcatul.

Un om entuziast devine, fără voia lui, un leader, un exemplu de urmat. Vrednicul de pomenire părinte Sofian Boghiu spunea: „Cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci”. Nu se putea da pentru entuziasm, o definiție mai poetică decît aceasta: focul unei prea mari iubiri de Dumnezeu.

La polul opus entuziasmului stau plictiseala și nepăsarea. Ambele sunt păcate moderne, deghizate uneori ca precauție, respect sau confort cu orice preț. Par mai inofensive decât crima sau furtul, dar sunt la fel de păguboase. Plictiseala, pentru sine, iar nepăsarea, pentru cei din jur.

Nu îndrăznesc să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat cu lumea dacă Dumnezeul ei ar fi fost unul plictisit ori nepăsător. Probabil că am fi sucombat cu toții sub greutatea propriilor păcate. Dar Dumnezeu este blând și lesne iertător. Îndeamnă la pace și bucurie. Este El Însuși pace și bucurie. De aceea „S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi”(Ioan I, 14)

„Îndrăzniți!”, ne spune Hristos. Fiți entuziaști. Lăsați-L pe Dumnezeu să vă ghideze viața, să se reflecte în voi ca lumina într-o oglindă, să vorbească prin voi printr-un limbaj dincolo de cuvinte, să se roage împreună cu voi prin suspine negrăite. Și așa veți împlini legea lui Hristos.