Stai la mine, Doamne

Stai la mine, Doamne, a-nserat,
luna se prăvale pe-o colină,
și de-oi vrea, în noaptea ce-o să vină,
eu Ți-oi da o pâine și un pat.

Nu pleca în lume, deocamdată,
e-ntuneric și-i pustiu pământul,
sec și fără dor ne e cuvântul.
Oamenii nu sunt ce-au fost odată.

Odihnește-Te, mai bine, până-n zori.
Corbi se zbat acum prin cimitire.
E și mâine timp de răstignire,
iar eu tot aici Te-aștept, de-ar fi să mori.

N-ai cârtit când Te-a trimis Bătrânul
să Te-arăți în lume-ntâia oară.
Lupta cu noi înșine nu e ușoară.
Pentru ce-ai primit ieslea și fânul ?

Nu-mi răspunde, știu: din dor de oameni
vei primi și cuie și stigmate,
scuipături și câte și mai toate,
ca să mântuiești păgâni și fameni.

Vor tăcea arhanghelii din liră
când Te-or străjui la prohodire,
și când nimenea din omenire
nu va ști de taina ce-o primiră.

Îmi e greu să-Ți spun a nu Te duce.
Patimile lumii-mi zic că-i bine,
căci la adevăr nimeni nu vine
dacă n-a trecut întâi prin cruce.

Dar când, obosit și-nfometat,
prin lume umblarea-Ți va fi gata,
să Te-abați la mine-n drum spre Tata
și Ți-oi da o pâine și un pat.

Publicat în Pași pe nisip | Etichetat , | Lasă un comentariu

Părinte, deschide-mi cartea

Îmi povestea un părinte cum, odată, la biserică, s-a apropiat de el o doamnă și, timidă, l-a întrebat dacă ar putea să îi deschidă cartea. Părintele, știind la ce se referă, s-a dus în altar și i-a adus un Liturghier, un Molitfelnic, o Psaltire și un Acatistier

– Sigur că da, doamnă, pe care din ele vreți să v-o deschid ?

Doamna, convinsă că părintele nu a înțeles ce dorea, i-a șoptit complice:

– Știți, părinte, … cartea.

– Scumpă doamnă, am aici mai multe cărți, una mai frumoasă decât alta. Spuneți-mi pe care vreți să v-o deschid și mi-ar face mare plăcere să o fac.

Doamna, descumpănită și oarecum dezamăgită, a plecat, gândindu-se că părintele „nu se pricepe la chestii din astea.”

Dar mă gândesc că, sincer, ne cam pricepem la „chestii din astea”. Ne cunoaștem cărțile de cult din scoarță în scoarță și, cu fiecare Liturghie, parastas ori Botez, le deschidem și citim din ele cu timp și fără timp, nădăjduind că cineva va pricepe și va iubi cele scrise acolo.

Există însă oameni care așteaptă de la rugăciuni rezultate imediate, ca de la un instalator sau un electrician care le face o treabă prin casă. Ca acel avocat care l-a dat în judecată pe episcopul Argeșului că i-a făcut o sfeștanie în casă și aceasta nu și-a făcut efectul, pentru că mobilele încă scârțâie.

Pentru așa oameni, există portofelele date pe la racla cuviosului Arsenie Boca și vândute la suprapreț la mica publicitate. Sau vrăjitoarele de magie albă (dacă poate exista așa ceva, e o contradicție în termeni – „cu domnul demonilor scoate pe demoni”). Sau rugăciuni ale Sfântului Anton găsite în cutia poștală, multiplicate de patruzeci de ori și date mai departe. Sau bilețele înghesuite în rama icoanei, ca să aibă mai mult efect.

Ortodoxia e modernă, asta e părerea mea. Dar adevărata ortodoxie nu se găsește pe bloguri, ori în rețete magice de sfințenie, ori în portofele făcătoare de minuni. Ortodoxia adevărată se găsește în modesta ta biserică de cartier, cu popa ăla simplu, care nu grăiește magistral, ori cu dascălul care poate nu a făcut o școală de teologie. Dar și acolo, ca și într-o mare catedrală, Hristos este prezent în Sfânta Împărtășanie. Și în cărți. Chiar dacă nu știe nimeni să le deschidă „cum trebuie”.

Publicat în Jurnal canadian | Etichetat | Lasă un comentariu

Orbirea ochilor și orbirea sufletului

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii

Textele evanghelice ale ultimelor patru duminici urmează cursiv firul preumblărilor Mântuitorului Iisus Hristos. Ca într-un serial, în care evenimentele urmează unul altuia într-o curgere cronologică. După ce S-a aflat în Capernaum, unde a vindecat pe sluga centurionului roman, Iisus a trecut marea și a potolit furtuna pe timp de noapte, a ajuns la Gadara unde i-a vindecat pe cei doi demonizați, pentru ca să revină în același Capernaum. Aici, dintre mulții amărâți care s-au bucurat de ridicări din patul durerii și au primit vindecare, l-am întâlnit, duminica trecută pe omul paralizat, purtat pe o targă de cei patru prieteni ai lui. Duminica de astăzi ne mai arată încă trei astfel de oameni: doi orbi și un mut.

„Şi trecând Iisus pe acolo, Îl urmau [pe El] doi orbi, care strigau şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, fiul lui David!” (Matei, 9, 27)

Cei doi orbi nu s-au întâlnit întâmplător cu Domnul și nici nu au mers doar din curiozitate, ci se țineau insistent după El, pe oriunde mergea. Ba mai și strigau după mila Lui, ca femeia canaaneancă ce avea o fiică chinuită de un demon, despre care apostolii Îl rugau: „Dă-i drumul, căci strigă în urma noastră”. (Matei, 15, 23)

Aceasta era virtutea lor, aceasta era singura lor speranță: insistența.

În vremurile noastre, persoanele cu deficiență de vedere beneficiază de asistență socială, de personal medical specializat și chiar de rezidențe adecvate. Dar pe timpurile acelea, fiecare se descurca cum putea, dacă avea rude sau prieteni care să stea tot timpul cu ei. Așa e și cazul celor doi. Ei strigă la Hristos, ca la singurul medic ce putea să îi ajute să vadă. Și o fac din tot sufletul lor și din toată puterea glasurilor lor.

Dar ce face Mântuitorul ? Ca și în alte dăți, îi întreabă pe cei doi orbi: Ce voiți să vă fac ? O întrebare bizară, la prima vedere. Răpunsul se afla chiar acolo, în fața Lui: oamenii erau orbi. Era limpede că dorința lor cea mai fierbinte era să își recapete darul vederii. Dar rostul întrebării este altul: Dumnezeu așteaptă de la noi acel strigăt de disperare al credinței, credința aceea care știe că vindecarea nu poate veni decât de la Dumnezeu și nu de altundeva. Credința aceea care I se abandonează total lui Dumnezeu. Acel „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”, strigat așa de sfâșietor de tatăl care avea un copil posedat de duh necurat. (Marcu 9, 24)

Iisus îi întreabă apoi pe cei doi orbi: „Credeți că pot să fac eu aceasta ?” Pare că le strecoară îndoiala în suflet. Dar de fapt, vrea să le scoată la suprafață credința. Pentru ca aceasta să nu rămână latentă, îngropată și neroditoare în fundul sufletului, ca talanții ascunși în pământ din pilda respectivă.

Vindecarea începe cu dorința pacientului și se desăvârșește cu intervenția medicului.

Spune Hristos că „toate sunt cu putință celui ce crede”. Ce comoară, ce secret mântuitor ne-a încredințat! Credința aceea care poate muta și munții, alunga demonii și potoli furtunile sufletului. Și frumos spune textul Apostolului de la Rusalii, din admirabilul capitol 11 al Epistolei către Evrei:

„cei din vechime prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari.”

Atât de mult repetă el cuvintele despre credință, încât acest capitol are parcă melodia unui imn acatist.

Puterea lui Dumnezeu și credința noastră lucrează împreună, ca două aripi ale unei păsări. Dumnezeu singur nu ne ajută cu de-a sila. Sunt multe lucruri care stau în puterea noastră și pe care sunem datori să le facem noi înșine, spune Anselm de Canterbury. Pe cele mai presus de fire, însă, le cerem de la Dumnezeu, pentru că El ajută pe cel ce se ajută singur. Nu putem să cerem lui Dumnezeu să ne pună mâncarea pe masă, pentru că asta stă în puterile noastre. Putem, în schimb, să  cerem de la El sănătate și putere de muncă, pentru a ne câștiga hrana cea de toate zilele. Acesta este balanța dintre ce putem să îi cerem lui Dumnezeu și ce nu.

Noi căutăm pe sfinții cu sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni și bine facem. Minunile se află însă și în sufletul nostru. Așteaptă doar să fie descoperite și puse în valoare de lumina credinței. Spune Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Prin Botez, ne aflăm deja cu un picior în Rai. Rămâne la libertatea și stă în puterea noastră să îl tragem și pe celălalt.

După ce îi vindecă pe cei doi orbi, Iisus le poruncește „cu asprime” să nu facă publică minunea, să păstreze secretul. Dar credeți că aceștia au ascultat ? Nicidecum. „Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela”. Nu numai că nu au tăcut, dar au spus la multă lume. Au propovăduit, practic, minunea vindecării lor.

Nu știu câți dintre oameni ar fi putut să tacă în locul lor. Bucuria era prea mare și se cerea împărtășită și altora. Simțul vizual procesează mai mult de optzeci la sută din informațiile din lumea înconjurătoare, iar lipsa lui este o suferință grea pentru cei nevăzători. Așa că redobândirea vederii de către cei doi orbi din Evanghelie a fost poate una dintre marile bucurii ale vieții lor și nu o puteau trece sub tăcere.

A mărturisi și altora cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, când El ne poruncește să nu spunem, este singura poruncă pe care ni se permite să o încălcăm. Pentru că, să nu uităm, Domnul i-a spus fostului demonizat din Gadara exact contrariul: „Du-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”. El le-a spus unora să tacă tocmai pentru că știa că nu vor tăcea. Știa că „dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”.

Pentru oamenii care au avut vedere din naștere și au avut-o toată viața, lucrurile pe care le fac în fiecare zi sunt ușoare, le luăm de-a gata. Dar pentru un orb, fiecare zi e o nouă provocare, un challenge. Lucruri simple ca a merge, a mânca, a te îmbrăca, a ocoli mobilele din casă sau obstacolele de pe drum necesită eforturi constante. Cum să taci când ai primit un asemenea dar care este vederea ?

Mai departe, după ce orbii au mers voioși la casele lor, în fața Domnului a fost adus un om mut, „având demon”. Era așadar incapabil să grăiască, dar nu de la o boală fizică ci pentru că era posedat de un duh rău. Hristos la miluit și pe acela, scoțând demonul și redându-i omului vorbirea. Putem să ne imaginăm că nici acesta nu a tăcut de atunci încolo. Trăise prea multă vreme în tăcere. Acum venise vremea să vorbească despre minunea ce i se făcuse.

Nici cei vindecați și nici mulțimile de oameni ce se aflau acolo nu au tăcut, ci „se minunau zicând: niciodată nu s-a arătat așa în Israel!”

Dar au fost printre ei unii care se minunau a necredință: fariseii. Sceptici, ei Îl acuzau pe Hristos că face un fel de păcăleală în masă, o șmecherie, un număr de iluzionism. „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”, spuneau ei. Are, adică, o înțelegere cu căpetenia demonilor ca să impresioneze pe cei creduli.

Acești farisei nu erau proști. Ca depozitari ai învățăturilor Legii lui Moise, ai Torei și ai Talmudului, ei erau educați. Unii poate Îl și admirau pe Hristos în taină, cum i-am văzut pe Iosif din Arimateea și Nicodim la Patimi. Dar ceilalți nu puteau crede cum un altul decât ei poate alunga demonii cu puterea lui. Nu are cum, trebuie să fie o șmecherie la mijloc, își ziceau.

Cine era, așadar, cu adevărat orb în Evanghelia de astăzi ? Ei erau incapabili să creadă, dar capabili să tăgăduiască, să se îndoiască de minunile ce se petreceau sub ochii lor, să nege evidența: aceea că Hristos era cu adevărat Dumnezeu.

Când eram student la Facultatea de Teologie din București, părintele profesor David își începea cursurile cu aceste cuvinte: – Distinși cursanți, cu Dumnezeu înainte și cu diavolul de urechi! 

Mi-au plăcut mereu vorbele acestea. Pentru că spun un lucru clar: odată ce te-ai hotărât să pornești pe drumul credinței, pornește ca plugarul: fără să te mai uiți înapoi. Fără să te gândești că era mai bine înainte. Că era mai bine, ca odinioară evreilor scoși din Egipt de Moise, în sclavie, dar cu mâncare bună, decât în libertate, cu o mană insipidă.

Credința nu poate fi o ocupație de weekend. Doar când avem timp. Dumnezeu ne dorește doar pentru El în fiecare zi. Dorește să ne deschidem ochii, să ne deschidem gura, ca și cei vindecați în Evanghelie și, mai ales, dorește să nu punem, între noi și El, cugetări întortocheate și mândre, ca ale fariseilor.

El e Dumnezeu, noi suntem copiii Lui, iar asta e tot ce contează.

Publicat în Ciozvârte de fulger | Etichetat , , , | Lasă un comentariu

Un subiect delicat – dracul

Evanghelia duminicii de astăzi o continuă pe cea din duminica trecută. Iisus se afla în Capernaum, orașul său adoptiv. Spunem adoptiv, pentru că, deși se născuse în Betleem și copilărise în Nazaret, Hristos a fost mereu bine primit și ascultat aici.

Capernaumul se află pe țărmul de nord-vest al Lacului Ghenizaretului. Această întindere de apă are aproximativ douăzeci de kilometri lungime și treisprezece lățime. Mai este numit și Lacul Tiberiadei, Marea Galileii, sau Marea Tiberiadei.

După ce a vindecat pe sluga centurionului roman, Mântuitorul, parcă la o chemare lăuntrică, Își îndeamnă ucenicii să treacă „de cealaltă parte a mării”. Traversarea a avut loc noaptea și a durat câteva ceasuri, pentru că, să nu uităm, corăbiile ucenicilor-pescari nu erau decât niște bărci cu vâsle. Marea s-a dovedit capricioasă pe timpul traversării și în timpul ei s-a petrecut acea potolire miraculoasă a furtunii care a lăsat o adâncă impresie apostolilor și celor care se mai aflau cu ei în bărci, încât se întrebau „cine este Acesta de și valurile Îl ascultă?”

În zorii zilei, au debarcat pe malul de sud-est al mării, într-un ținut numit Gadara. Aici, au fost întâmpinați de doi demonizați care s-au repezit la Hristos strigând, sau mai degrabă, răcnind cu vocile lor ne-umane: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt ? Ai venit mai înainte de vreme să ne prigonești?”

Acești oameni posedați de duhuri necurate se comportau foarte ciudat: locuiau în morminte, de unde uneori ieșeau și înspăimântau oamenii și nimeni nu era în stare să îi controleze. Mântuitorul le poruncește duhurilor necurate să iasă din acei oameni. Duhurile, recunoscând puterea divină și văzând că nu au de ales, Îi cer lui Iisus să îi lase să intre într-o turmă de porci ce păștea în apropiere. Ne dăm seama că locuitorii acelor ținuturi nu țineau Legea lui Moise, conform căreia porcii erau socotite animale necurate.

Hristos le îngăduie această ultimă faptă înainte de a fi azvârliți din nou în infern. Porcii astfel posedați, se reped și se aruncă în mare. Păzitorii porcilor, văzând nu atât minunea, cât paguba suferită, se duc în cetate să spună semenilor lor. În evanghelia paralelă de la Marcu, aceștia Îi cer, chiar, lui Hristos, să plece din ținuturile lor.

Discuția despre diavol este incomodă pentru predicatori, ca și pentru ascultători. De ce există diavol ? De ce a permis Dumnezeu ca ei să existe și să prolifereze răutatea pe pământ ?

Dumnezeu este iubire spune insistent apostolul Ioan, în Evanghelia și epistolele sale. Dumnezeu  a creat lumea pentru ca aceasta să se poată împărtăși din iubirea Lui. De aceea, a creat toate ființele cu un mare dar, poate cel mai mare dintre toate: libertatea. Dar tocmai această libertate a făcut ca unii dintre îngeri să se răzvrătească împotriva Lui și să fie astfel alungați din ceruri pentru veșnicie.

Cunoaștem cele nouă cete îngerești: Heruvimii, Serafimii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Puterile, Stăpâniile, Arhanghelii, Îngerii. Dintre ei, îngerii și arhanghelii sunt cei mai aproape de oameni. A zecea ceată și, se pare, cea mai aproape de Dumnezeu au fost cei conduși de Lucifer. Ironia face ca numele lui să însemne „purtător de lumină”, pentru că așa a fost creat la început.

Dumnezeu a făcut îngerii și oamenii cu libertate, însă libertatea fără morală degenerează în libertinism, în anarhie. Poruncile și legile morale ori civile nu îngrădesc libertatea ci o păzesc.

Lucifer și ai lui au crezut că pot fi ca Dumnezeu. Tot așa a ispitit și el pe Adam, cu promisiunea că, dacă va face ce îi spune el, va fi ca Dumnezeu. Aici, în Eden, vedem prima armă a diavolului: minte, distorsionează adevărul. Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu, spune el primilor oameni.

Cea  mai mare viclenie a diavolului este să ne convingă că el nu există. E viclean, e bun filosof, bun psiholog și chiar teolog. A îndrăznit să Îl ispitească pe Mîntuitorul în pustie și chiar cu cuvintele Scripturii, pe care, se vede treaba, o cunoaște.

El nu spune lucrurilor pe nume. Nu vorbește direct. Vine cu subtilități. Ca în dialogul acela imaginat de Nicolae Steinhardt între Iuda și diavol. Iuda își explică astfel vânzarea Învățătorului: „dacă Îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii”. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre. Diabolice.

Cugetarea diabolică este întortocheată. Ceea ce nu este normal nu este a-normal ci doar altceva, o alternativă la normal. Dacă nu ne poate păcăli cu vorba, ia asupra lui toată vina, ca să nu credem că noi suntem cei care am greșit. Avem povestea din Pateric cu monahul care cocea pe ascuns, în chilia lui, un ou la lumânare, în Postul Mare. Prins de părintele său asupra faptului, a dat vina pe diavol, că el l-ar fi pus. La care un diavol a sărit de după cuptor, exclamând mirat: O nu, asta nici eu nu am știut-o!

Diavolul sugerează, invită, dar puterea lui e limitată. Are atâta putere cât îi dăm noi, cât ne învoim noi. De aceea, să nu negociem cu invitațiile la păcat, gândindu-ne că, făcând un păcat mai mic, scăpăm mai ieftin. Avem exemplul cu omul care a fost pus să aleagă între beție, ucidere și sinucidere. El l-a ales pe cel, în aparență, mai puțin grav. S-a îmbătat, dar odată ajuns acasă, s-a luat la ceartă cu soția și într-un moment de furie oarbă, a lovit-o și aceasta a murit. Cuprins de remușcări, omul și-a luat apoi viața.

Libertatea înseamnă alegere. Alegerea cea bună. În fiecare minut din fiecare zi a vieții noastre, facem o alegere: cine suntem, pe cine iertăm, pe cine ajutăm, pe cine iubim și pe cine urâm.

Dumnezeu îngăduie ispitele din partea diavolului, pentru că prin ele ne verificăm tăria credinței noastre. Ispitele ne țin în gardă. Încercările fac din noi oameni căliți și rezistenți. O mare calmă nu a dat niciodată un marinar priceput, spune un proverb. Inuiții, locuitorii nordului, spun că cerbului nu îi place de lup, dar lupul este cel care îl menține pe cerb în formă.

Dumnezeu îngăduie influența diavolului până la judecata de apoi pentru a ne pune la încercare libertatea. Iar când nu reușește să ne ducă la păcat, încearcă să ne distragă atenția de la rugăciune și de la biserică.

Un diavol nu putea să îl îndepărteze pe un om de biserică. I-a cerut sfatul șefului său și acesta i-a spus: Fă-l să se preocupe de lucruri mărunte : că cutare e un prefăcut, că dascălul nu are voce frumoasă, că preotul ține predica prea lungă, etc. În felul acesta nu se va mai concentra la rugăciune

Cea mai frumoasă parte a evangheliei de azi este îndemnul: Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.

Noi suntem obișnuiți să cerem și Dumnezeu să ne dea. Dar dacă privim cu sufletul deschis, avem multe motive să mulțumim. Să mărturisim, nouă înșine și altora câte am primit fără să fi cerut.

Publicat în Ciozvârte de fulger | Etichetat , | Lasă un comentariu

Nu sunt vrednic

Predică la duminica a 4-a după Rusalii

„Doamne, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu..”

Fragmentul acesta aparține unui personaj din Evanghelia de astăzi și este așa de profund, încât Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o rugăciune pe baza lui, rugăciune pe care o putem găsi în cele pregătitoare pentru Sfânta Împărtășanie.

Despre ce este vorba?

Pe când se afla în Capernaum, Hristos este întâmpinat de un sutaș roman, adică de un centurion, sau comandant militar peste o sută de oameni. Un ofițer. Acesta Îl roagă să îi vindece pe sluga lui, bolnavă. Până aici, nimic neobișnuit. Mulți ceruseră și primiseră ajutorul Domului pentru vindecări, exorcizări, sau alte minuni. Partea frumoasă, și care l-a scris pe centurionul nostru în istorie este rugămintea lui: îi spune Mântuitorului că nu este nevoie ca El să vină personal la casa lui, ci că este suficient să spună numai cu cuvântul și se va vindeca sluga lui. Apoi îi explică lui Hristos temeiul cererii lui:

„Și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și îi spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face.”

În vremea aceea, țara sfântă se afla sub ocupație romană și, deși aveau un rege, acesta era tributar Imperiului, reprezentat printr-un guvernator. Ocupația aceasta romană însemna o prezență militară permanentă, iar centurionul nostru era un reprezentant al acestei forțe militare de ocupație. Și iată cum, unul ca el, vine la Mântuitorul și îi cere să îi vindece, nu un membru al familiei, ci o slugă.

Ca roman, știa că iudeii, în religia lor, nu au voie să intre în casa unui ne-iudeu, pentru că astfel ar fi fost considerați necurați. Acesta este primul motiv pentru care centurionul insistă ca Mântuitorul să nu vină personal în casa lui. Cel de-al doilea motiv este faptul că știa că nu e nevoie să vină personal. Știa că o poruncă de vindecare ar fi fost suficientă. Ca militar, știa puterea unui ordin. Și credea că Mântuitorul avea puterea de a porunci vindecarea slugii lui. Într-o vreme când fariseii se îndoiau de dumnezeirea Domnului Hristos, acest străin de neamul iudeu recunoștea autoritatea Lui dumnezeiască.

Evanghelia după Luca relatează același episod cu niște detalii în plus (aici vedem de ce avem patru evangheliști și nu unul): În prima fază, la Mântuitorul au venit niște „bătrâni ai iudeilor”, probabil reprezentanți ai autoritățiilor locale, ca să intermedieze această vindecare. Cum așa? Iudei, ba chiar dintre cei de vază ai cetății, vin la Hristos, în care știm că nu credeau, ca să Îl roage să vindece sluga unui roman, reprezentant al armatei care le ocupa țara! Se pare că acest centurion se bucura de un respect în Capernaum, pentru că înșiși iudeii trimiși îi spun lui Hristos:

„Vrednic este să îi faci lui aceasta. Căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga.”

Pe când mergea cu ei spre casa centurionului, sunt întâmpinați de un al doilea grup de trimiși, de data asta chiar de prietenii lui. Aceștia îi poartă vorba:

„Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Și spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea.”

Ce frumos! Vedem aici o a doua expresie a modestiei sutașului roman. Nu numai că se socotește nevrednic ca Mântuitorul să intre în casa lui, ci și nevrednic să Îl întâlnească în persoană.

Răspunsul Domnului la vederea acestui exemplu de credință este același ca și în fața femeii samarinence de la Sfântul Maslu. Dacă femeii îi spune „O, femeie, mare este credința ta”, centurionului din evanghelia de azi îi spune: „Nici în Israel nu am văzut atâta credință.”

Care este morala acestui fragment evanghelic?
Simplitatea în rugăciune și în credință. Să fim modești în rugăciunea noastră. Să nu cerem de la Dumnezeu tratament preferențial. Să nu căutăm senzaționalul și minunile. Dumnezeu este prezent chiar și în cea mai umilă biserică de lemn din Bărăgan. Păcatele ni se iartă, iar pâinea și vinul se preschimbă în Trupul și Sângele Domnului chiar și în cea mai umilă biserică, din mâinile celui mai umil dintre slujitorii Lui.

Dacă aş întâlni un preot şi un înger m-aş pleca întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna sfinţitoare şi apoi m-aş pleca îngerului. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Publicat în Ciozvârte de fulger | Etichetat , , | Lasă un comentariu

Îngerași cu adidași

În ziua aceea, domnul M se trezise ca de obicei la ora 7. Se întinse usor, ca după o odihnă bine meritată, își îmbrăcă halatul călduros, își luă în primire papucii și se îndreptă, agale, spre baie. Își mângâie în treacăt barba și, pentru că o găsi oarecum țepoasă, se apucă să își pregătească ustensilele pentru bărbierit, fredonând fals un cântec de demult. În timpul acesta, soția lui se apucase deja, în bucătăria luminoasă și modern mobilată, să pregătească micul dejun. Ouă, șuncă și obișnuita cafea pe care soțul ei o va bea în timp ce va parcurge titlurile din ziar, stăruind cu precădere pe informațile financiare și pe știrile sportive.

Soțul ei o găsi în timp ce turna cafeaua fierbinte în ceștile de porțelan chinezesc. Își încheie și el ultimul nasture de la cămașă și își fixă nodul de la cravată. Se așeză fără grabă și o salută cu un zâmbet sumar.

– Ah, nu, ți-am mai spus, se opri el după prima înghițitură de cafea, ți-am mai spus că nu vreau cu lapte obișnuit, ci cu lapte praf degresat. Chiar e așa de greu ?

– Ei, asta-i, se rățoi la el doamna M, nu e tot lapte ?

– Pentru tine, poate. Știi, eu țin la detalii din astea. Azi am o întâlnire importantă cu un client al firmei și uite, deja, îmi încep ziua supărat. Chiar nu ții la mine?

– Dar tu, cu toate mofturile astea, se cheamă că ții la mine ? E chiar așa de important ce fel de lapte am pus în cafea ? Dacă nu îți place, pune-ți singur. Te-ai făcut un mofturos. Uneori parcă nu mai ești bărbatul cu care m-am căsătorit.

Domnul M se ridică supărat de pe scaunul său, își luă sacoul de pe umeraș și ieși în parcarea din fața casei. Se sui fără chef în automobilul decapotabil de marcă bună și plecă spre servici, sub privirile triste și oarecum goale de sentiment ale soției lui.

– Uită-te la ei, oftă cu supărare dar și cu o undă de tristețe îngerul, în timp ce mașina ajunsese la capătul străzii și intra pe bulevard. Iar s-au certat din nimic. Mă duc să raportez asta în consiliul angelic. Trebuie să facem ceva. Și își luă zborul spre înălțimi, unde ședința de dimineață a întregii obști îngerești stătea să înceapă.

În împărăția Sa de lumină și haruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, Dumnezeu stătea pe tronul slavei. În fața Lui, mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri se găseau adunați, într-o ordine perfectă și își înfățișau rapoartele de activitate. Arhanghelii aveau răspunderi mai mari: protejau câte o țară sau îndeplineau câte o misiune sub acoperire pe undeva într-un capăt de lume. Îngerii păzitori le-au urmat, fiecare lăudându-și sau, după caz, încercând să ceară iertare pentru răutățile ori nevolnicia protejaților lor dintre tagma omenească.

Veni și rândul îngerului familiei M. Acesta făcu cei câțiva pași care îl despărțeau de tronul ceresc al Domnului, își drese glasul și începu:

– Prealuminate, în familia pe care m-ați rânduit să o păzesc încă nu e liniște. Le-am stat alături în cele mai grele clipe, precum și în cele bune. Dar tot nu merge. Uneori – și aici îngerul făcu o pauză, ca și cum urma o concluzie dramatică – uneori, Prealuminate, am sentimentul că ei nu se mai iubesc.

– De ce crezi asta, dragul meu ?

– Stăpâne, tot ce mi-ați rânduit pentru ei am împlinit. I-am ferit de rele, le-am înlesnit unele reușite în viață, pentru că, nu-i așa, la oameni contează și bunăstarea materială, sau măcar stabilitatea. M-am îngrijit, adică, să aibă ce le trebuie. Am avut grijă să fie sănătoși și fără griji. Dar, Înalte, parcă tot nu sunt mulțumiți. De fericire, ce să mai zic, e departe de ei…

– Și atunci, care crezi că e problema ?

– Doamne, lucrează amândoi din zori până în seară, merg uneori și la biserică. Au și timp liber să meargă la clubul de lectură sau într-o excursie la munte. Sunt, cum s-ar zice, pe limbajul pământenilor, o familie reușită. Nu înțeleg ce le lipsește.

– Hmm, încuviință Domnul de la înălțimea amețitoare a tronul Său, poate că tocmai asta e problema lor. Au timp liber.

– Nu înțeleg, Prealuminate, zise îngerul, încurcat.

– O să înțelegi, dragul meu. O să înțelegi. Acum mergi, te rog, și fă-i semn lui Gladiil să intre.

Gladiil era superintendentul – sau pe limbajul nostru, directorul – școlii de ucenici pentru calificarea îngerilor. Cei mai mici dintre ființele îngerești se școleau sub aripile lui protectoare și urmau să devină îngeri păzitori. El, ca și superior, își lua munca foarte în serios. Uneori, dacă ar fi să ascultăm bârfele din comunitatea academică îngerească, prea în serios. Nu zâmbea niciodată, dădea teme grele și pedepse aspre. Dar, la catedră și în administrația școlii, era un dascăl fără cusur. Azi se afla înfățișat în fața Creatorului, „într-o chestiune de cea mai mare însemnătate și care nu suportă amânare”, ca să cităm cu acrivie vorbele lui.

– Prealuminate, începu el, după ce se ridică din reverența solemnă, țin să vă prezint un caz de gravă abatere de la disciplina îngerească, pe care eu unul, vă spun cu mâna pe aripi, nu o mai pot tolera.

– Ce s-a întâmplat, dragul Meu ?
– Aș vrea să vă prezint cazul ucenicului Teodiil. Este un elev care nu face cinste școlii noastre, renumită pentru realizările ei în toată obștea îngerească. Îi face să râdă pe colegii lui, cântă pe nas, se ține de șotii, iar deunăzi, a legat șireturile unui coleg de-al lui, încât acesta era să se împiedice și să cadă.

Dumnezeu zâmbi în colțul gurii.

– Dar voi nu mergeți, voi zburați, nu ? Cum putea să cadă ?
– Nu putea, dar e o chestiune de principiu. Buna cuviință și seriozitatea, în școala mea sunt literă de lege. Iar el, în loc să se poarte ca un înger, se poartă, iertați-mă că v-o spun, ca un … copil.
– Și ce e rău în asta ?
– Îngerii trebuie să fie serioși.
– Dar nu uita, dragul meu, că oamenii pe care îngerii sunt trimiși să îi însoțească în toată călătoria vieții lor, vor fi mai întâi copii și abia apoi oameni mari. Poate că n-ar fi rău ca și îngerașii lor să le semene întrucâtva. Să crească, adică, împreună. Puțină joacă nu face rău nimănui.

Gladiil își plecă privirea în jos. Ca de obicei, Elohim avea dreptate. Dar se gândi la onoarea școlii lui și mai încercă o pledoarie.

– Și cu toate acestea, Doamne, nu trebuie să uităm de disciplină. Altfel, lăsăm loc liber unor abateri și mai mari. Iar eu nu doresc ca acest Teodiil să fie prilej de glume și jocuri. Vă rog respectuos să luați măsuri.

Dumnezeu îi încuviință din cap că poate să se retragă, iar Gladiil își luă zborul, nu înainte de a-i încuviința Creatorului că a doua zi de dimineață, se va prezenta împreună cu șugubățul Teodiil ca să primească sfânta hotărâre a Domnului pentru problema în cauză.

Și așa a fost. Teodiil era un îngeraș mai degrabă mic de statură (doar nu credeați că toți îngerii sunt la fel), cu părul cârlionțat, năsucul în vânt și având pururea un surâs șugubăț pe față, chiar și atunci când se căznea să fie serios. Domnul îl îndrăgea. El, care fusese om pe pământ și se jucase cu copiii de vârsta Lui, știa mai multe despre oameni decât toți îngerii la un loc. Păstra pentru vecie în ființa Lui o dragoste aparte pentru curăția și simplitatea sufletelor de copii. De câte ori nu primise în mâinile lui suflete care trecuseră din viața pământească, fără virtuți, fără realizări, dar în care regăsise puritatea sufletului de copil neîntinată de răutățile locurilor și veacurilor prin care trecuseră! Le mântuise doar pentru atât.

Dar acum, Dumnezeu trebuia să ia o hotărâre. Una care să facă dreptate și superintendentului, dar și penitentului. Îi chemă pe amândoi.
– Dragii mei, iată ce am hotărât. Tu, Teodiil, ca ucenic înger, nu ai respectat regulile de disciplină ale școlii tale. Pentru aceasta, îți voi lua aripile și te voi trimite pe pământ. Nu ca o pedeapsă, ci ca o experiență care îți va fi de folos pentru înalta slujire de înger păzitor. Te vei naște ca orice prunc într-o casă de om, vei crește și vei trăi printre oameni atât cât îți va fi hărăzit. Apoi te vei întoarce și vei reîncepe școala de la care ai plecat acum. Dar mai e ceva: ca om, nu îți vei aminti nimic din viața ta aici, nici de școală, nici de Mine și nici de faptul că ai fost cândva înger. Dar dacă vei trăi o viață curată, Eu te voi aștepta și vei reintra în rândul cetelor cerești.

– Mă supun, Doamne, spuse Teodiil cu glas stins.
– Cât despre tine, Gladiil, ca superintendent al unei școli de îngeri păzitori, ai nevoie să fii puțin mai … uman.
– Nu înțeleg, Doamne.
– Îngerii pe care tu îi formezi vor avea grijă de oameni, nu de alți îngeri. E nevoie, dar, să îi înțeleagă, să gândească puțin ca ei, să nu îi judece prea aspru. Așa că, de acum, poruncesc ca în școala ta să se facă, o dată pe săptămână, o oră de joacă. Poate să fie cu mingea, poate să fie de-a v-ați-ascunselea sau de pictură cu degetele. Te las pe tine să hotărăști. Am nevoie ca îngerii Mei să fie și puțin copii. Și chiar și tu ai putea să te joci împreună cu ei.
– Eu, în adidași?
– O să îți facă bine, ai să vezi.
Gladiil era puțin rănit în orgoliul lui, dar acceptă fără să crâcnească. Își plecă fruntea în fața Atotputernicului și ieși.

Rămași singuri, Dumnezeu îi spuse micului înger, în timp ce acesta se pregătea să plece spre neștiute depărtări terestre:

– O să îmi fie dor de tine, poznașule!

A trecut de atunci aproape un an. Domnul și doamna M deveniseră între timp părinți.
În bucătăria lor, domnul M. își bea liniștit cafeaua fără lapte. Soția lui tocmai ieșea din camera bebelușului, care adormise cu un surâs pe buze.
– Doarme ca un îngeraș. Îmi e așa de drag…
– Da, e îngerașul nostru, îi răspunse el soției, sărutând-o pe frunte.

Din ceruri, Dumnezeu și superintendentul Gladiil priveau mulțumiți. Dacă ar fi știut cei doi soți câtă dreptate aveau…

Publicat în Pași pe nisip | Etichetat , | Lasă un comentariu

Raiul începe cu tine

Raiul începe cu tine.
Am înțeles într-o vară
Când privegheam pe coline
Și ne-am șoptit prima oară.

S-a tulburat universul
Ca-ntr-un debut de poveste.
Un trubadur duce versul
Către pleiade celeste.

Plaja de ieri e pustie.
Ziua s-a stins ca o soartă.
Ușa deschisă mă-mbie,
Pasul spre tine mă poartă.

Și te zăresc sub arcade,
Printre vitralii boeme.
Ca într-un basm cu naiade
Cuminecând cu poeme.

Flori ai în păr și, pe masă,
Cărți mă invită, complice.
Timpul se-ntoarce acasă.
Clipa, istorii prezice.

Ochii, cireașă răscoaptă,
Tulbură muza din mine.
Stăm de priveghi și, în șoaptă,
Raiul începe cu tine.

Publicat în Pași pe nisip | Etichetat , | Lasă un comentariu

Picături de rugăciune

Picături de gheață plouă
și-n suflet se face rouă.
Ploaia ostenită plânge
și-n suflet se face sânge.

Parcă-mi picură doar mie
picături de poezie.
Se preling din uscăciune
picături de rugăciune.

Să se spele, să se-așeze
picături de anamneze.
Pe zahei să-i primenească,
pe tâlhari să-i mântuiască.

Plouă picuri mari de lacrimi
peste doruri, peste patimi.
Plânge cerul somnoros
peste sfânt și păcătos.

Publicat în Pași pe nisip | Etichetat , | Lasă un comentariu

Când oamenii mari învață de la copii

Într-una din cuvântările Mântuitorului, pe când mulțimea Îl înconjura dorind să audă cuvintele despre Împărăția lui Dumnezeu, cineva a adus un grup de copii, pentru ca El să îi binecuvinteze. Apostolii au fost puțin deranjați de acest lucru, gândind poate că vorbele lui Iisus se adresau oamenilor mari și copiii nu aveau ce căuta acolo.

Dar Mântuitorul îi mustră blând pe ucenici cu unele din cele mai mângâietoare cuvinte ale Evangheliilor:

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” (Marcu X, 14-15)

Mângâietoare, dar și categorice. Mângâietoare, pentru ne arată o cale simplă și sigură de a intra în Împărăția Cerurilor. Categorice, pentru că tocmai această simplitate este greu de găsit. Sau, mai bine zis, de re-găsit, pentru că oricare dintre noi am avut-o pe când eram copii.

Ce anume îi face pe copii preferații Mântuitorului ? Ce însușiri ale sufletelor lor suntem noi capabili și datori să imităm ?

Evanghelia după Matei vine cu lămurirea:

”S-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor ? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor.”

Copiii sunt smeriți. Ei știu că fără părinții lor nu pot face nimic. Tot la fel și noi, fără Tatăl nostru, nu putem face nimic și acest gând trebuie să ne anime întreaga viață. „Fără Mine nu puteți face nimic”, spune Mântuitorul. (Ioan, XV,5) Indiferent cât de cultivați ori de întreprinzători ori de buni lideri vom deveni.

Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.

Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.

Copiii mai au calitatea de a fi spontani. Pot să cânte oriunde, dacă așa simt. Fără să le pese de constrângeri sociale. Dacă deranjez pe cineva? Dacă o să cânt fals ? Dacă melodia nu mai e la modă ? Nimic din toate acestea. Ei pot să cânte pur și simplu pentru că așa le dă ghes inima.

Vă mai amintiți episodul intrării Mântuitorului în Ierusalim, de Florii ? Toți ucenicii cântau „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus!”, iar unii dintre cei de-acolo le-au spus să tacă. Hristos însă le-a răspuns, zicând: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Tot așa împăratul David spune, în Psalmul al optulea: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă.”

Ne-ținerea minte a răului este o altă însușire pe care o învățăm de la copii. Ei se pot certa pe o jucărie, pot să se retragă fiecare în colțul lui, ca mai apoi să se împace și să râdă din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu apune soarele peste supărarea lor, cum spune apostolul Pavel.

Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.

Copiii stabilesc ușor contacte între ei. Când se întâlnesc pe terenul de joacă și nu se cunosc, e suficient un schimb de priviri și câteva vorbe, ca mai apoi să se joace împreună. Nu au îngrădiri sociale. La fel, preferă să facă activități mai degrabă împreună, decât singuri. Îmi amintesc cum, pe ulițele copilăriei, după ce ieșeau unul sau doi cu mingea, de prin casele din jur apăream și noi ceilalți și fără prea multă greutate se făceau echipele și începea meciul. Nu aveam nevoie să plănuim dinainte. Totul era spontan. Trăiam momentul lui aici și acum.

Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.

Când nu mai ești deloc copil, ai murit de mult. (Constantin Brâncuși)
Fericiţi cei care visează, cei care au idei frumoase, cei tandri, fericiţi cei care rămân copiii sufletului. Fericiţi cei pe care teama nu îi face să renunţe la iubire. (Albert Einstein)

Publicat în De vorbă cu Dumnezeu | Etichetat | Lasă un comentariu

Ce este și ce nu este smerenia

publicat în revista Solia a Episcopiei Ortodoxe Române din America

Când eram pe băncile claselor primare, învățătoarea noastră avea obiceiul să îi mustre pe colegii mai înceți la minte cu aceste vorbe: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” Nu cred că înțelegea sensul adevărat al celei dintâi dintre cele nouă fericiri. Sensul acesta, unde sărac cu duhul însemna un elev pe care nu îl duce capul (dacă nu chiar prost) l-am preluat și eu pentru o bucată de vreme. Asta până am înțeles mai târziu că sărăcia cu duhul înseamnă cu totul altceva și că denumește, în fapt, o mare virtute creștină: smerenia.

Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.

Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)

Omul smerit își pune mai întâi încrederea în Dumnezeu, și apoi în puterile lui. El trăiește în fiecare zi cu acest îndemn al Mântuitorului: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).

Omul smerit e un bun cunoscător al sufletului său, cu virtuțile și patimile lui. Nu își ascunde excesiv virtuțile, și își recunoaște fără reținere, păcatele și greșelile. Nu dă dovadă nici de trufie, dar nici de falsă modestie. Știe care îi sunt limitele, dar și valorile. Își cunoaște, ca să folosim o vorbă românească, lungul nasului. Știe și când să glăsuiască, dar și când să tacă. Le face pe toate cu umilință și recunoștință față de Dumnezeu.

Smerenia este „pământul cel bun” din Pilda Semănătorului. Este terenul fertil pe care cade glasul lui Dumnezeu ca semințele și face să răsară în el virtuțile. Așa după cum un vas gol primește orice cu ușurință, la fel și inima golită de sine și de deșertăciunea lumească se umple de harul dumnezeiesc. Căci Bunul Dumnezeu caută cu milostivire și iubire de oameni la inima smerită.

Omul smerit știe să asculte mai întâi și abia apoi să grăiască. Este un bun receptor. Primește cu ușurință bunele îndemnuri și își însușește fără supărare criticile. Este iute la iubire și iertare, dar zăbavnic la mânie.

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile. Ca în dialogul acela imaginar al lui Iuda, care își explică astfel vânzarea Învățătorului: dacă îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre.

Asocierea greșită a smereniei cu o anumită moleșeală a vieții îl face pe Nicolae Steinhardt să exclame cu năduf, în Jurnalul Fericirii:

„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului. Creștinismul neajutorat și neputincios este o conceptie eretică deoarece nesocoteste îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepti ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”). Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiti.”

Îndrăznesc să afirm că smerenia este una din cele mai interesante virtuți. Este o virtute a paradoxului. Cu cât urcăm mai mult pe scara smereniei și devenim mai virtuoși, cu atât vedem mai clar păcatele noastre și ne considerăm mai păcătoși decât toți oamenii. Smerenia este acel far care luminează sufletul și ne ajută să îi vedem mai limpede lipsurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Că nu suntem chemați la frică, ci la curaj, ne-o spune chiar Mântuitorul în multe rânduri: Îndrăznește fiule, Îndrăznește fiică (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Îndrăzniți (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33); Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeți (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântați (Marcu 16, 6).

Precum mândria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel și smerenia este maica tuturor virtuților”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea este temelia sigură pe care se pot clădi celelalte virtuți. De aceea este rostită în prima dintre cele nouă Fericiri din predica de pe munte. Ea le deschide și le face posibile pe celelalte: pocăința și lacrimile (fericiți cei ce plâng), blândețea (fericiți cei blânzi), dorința de dreptate (fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate), mila (fericiți cei milostivi), curăția inimii (fericiți cei curați cu inima), pacea sufletului (fericiți făcătorii de pace), răbdarea necazurilor (fericiți cei prigoniți pentru dreptate), bucuria și veselia duhului (bucurați-vă și vă veseliți).

Chiar dacă nu am ajuns încă la măsura desăvârșirii – și câți dintre noi pot spune asta -, smerenia ne poate călăuzi, ca o busolă, pe drumul cel drept și ne va conduce la cea mai mare dintre virtuți, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Publicat în De vorbă cu Dumnezeu | Etichetat | Lasă un comentariu