Doamne, nu am om !

(Cuvânt la Duminica a 4-a după Paști, a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda)

Nu știu care suferință omenească este mai mare: aceea a bolii sau aceea a singurătății. Dar știu că omul din Evanghelia de astăzi le purta pe amândouă.

În vremea Mântuitorului Hristos, undeva la marginea Ierusalimului se afla o scăldătoare, numită pe evreiește Vitezda. Era un bazin cu apă, în jurul căruia stătea o mulțime de oameni bolnavi de diferite boli.

Apa în sine nu avea nimic supranatural. Ce o făcea însă să fie căutată de acei bolnavi care stăteau împrejurul ei era acesta: din când în când, un înger al Domnului se cobora și tulbura apa. O agita. Cel care se cobora primul în bazin, după această tulburare a apei, se vindeca, indiferent de ce boală ar fi suferit. Scăldătoarea era așadar, un spital. Dar nu unul cu medici, asistente și medicamente, ci un spital al puterii lui Dumnezeu.

Evanghelia nu ne spune la ce interval de timp se întâmpla această tulburare. Poate o dată pe zi, poate o dată pe săptămână, poate o dată pe lună. Nu avea nici măcar un ritm anume, previzibil. Nimeni nu știa momentul coborârii îngerului, astfel că toți cei bolnavi stăteau pe marginea bazinului într-o așteptare încordată, fiecare gata să sară primul și să fie astfel vindecat.

Între ei se afla și un om slăbănog, adică un om suferind de o paralizie de nu mai puțin de treizeci și opt de ani. Nu omul avea această vârstă, ci boala lui. O boală foarte, foarte lungă. El avea probabil în jur de cincizeci-șaizeci de ani. În zilele noastre, un asftel de bolnav ar beneficia de un scaun cu rotile și de o asistență medicală de handicapat. Dar omul nostru nu avea decât o biată targă, pe care își ducea zilele și așteptarea.

Fiind sărbătoare, Hristos se afla în Ierusalim, ca să se poată închina la templu. El trece și pe la scăldătoare, unde îl găsește pe acest om infirm. Se duce direct la el și, fără alte introduceri, îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos ?”

Omul nu îi răspunde afirmativ, pentru că un astfel răspuns era de la sine înțeles. Bineînțeles că  voia să fie vindecat! De aceea se și afla acolo! De aceea îi răspunde lui Hristos cu năduf, vărsându-și amarul îndelungii lui așteptări: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare. Și până când vin eu, altul se coboară înaintea mea!” Câtă durere omenească se cuprinde în aceste vorbe! Parcă ar fi spus: Doamne, sunt suferind și, pe deasupra, mai sunt și singur. Asta este drama vieții mele!

Dar întrebarea Mântuitorului nu este întâmplătoare. El voia să se asigure că omul se săturase de atâta suferință și că era gata să își schimbe viața. E o întrebare retorică, la care aflăm răspunsul în finalul Evangheliei.

Slăbănogul de la scăldătoara Vitezda avea o dublă suferință: aceea a infirmității și aceea a singurătății. Dar Hristos vine să i le vindece pe amândouă. Spune Evanghelia după Ioan că Iisus știa de infirmitatea lui, îi cunoștea povestea vieții. Vine așadar ca la o veche cunoștință, pe care, după niște ani, o regăsește în aceeași stare, de bolnav uitat, neglijat de rudele și prietenii lui. Această stare Îl face pe Hristos să Se revolte cumva, pentru că vorbele Lui sunt categorice: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”.  Aproape ca o poruncă. Dar nu ca o poruncă adresată bolnavului, ci ca o mustrare adresată tuturor acelora care i-ar fi putut fi de ajutor celui năpăstuit, dar n-au făcut-o.

Morala este: dacă oamenii nu îți vin în ajutor, Dumnezeu va fi Cel care o va face. Atunci când se pare că toate ușile îți sunt închise, Dumnezeu va deschide pentru tine o fereastră. Când toți prietenii te vor fi abandonat, Hristos este prietenul care nu te-a uitat și Care vine atunci când totul părea pierdut.

Mulți dintre bolnavii prezenți acolo aveau, poate, un ajutor, o rudă care, în bună condiție fizică fiind, îi ajutau să intre în apă la timp pentru a se vindeca. Poate unii dintre bolnavi se puteau deplasa ei înșiși suficient de repede ca să o ia înainte omului nostru. El însă, săracul, era suferind de picioare. Exact ce îi trebuia ca să fie ultimul în fuga nebună ce se stârnea atunci când îngerul Domnului tulbura apa și un om se vindeca. Întotdeauna altul.

Iată de ce Hristos merge direct la bolnavul de treizeci și opt de ani și, fără să îi verifice credința, așa cum făcuse cu mulți, îi dă direct verdictul că este vindecat.

Dar apare o problemă: era zi de sabat. Iar minunea vindecării nu a scăpat de ochiul vigilent al iudeilor, care îl acuză pe fostul slăbănog că încalcă ziua sâmbetei. Își ducea patul (targa) în spinare, iar aceasta însemna o lucrare, o muncă fizică. Dar slăbănogul îi dezarmează cu răspunsul lui nonșalant: „Cel care m-a vindecat mi-a zis să îmi iau patul.”

Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Și aici este un detaliu frumos al pericopei evanghelice: avem motive să credem că cel vindecat se afla întemplu ca să aducă jertfă de mulțumire lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primise. Un adevărat exemplu de urmat pentru noi. Oare cu toții ne amintim, odată ieșiți din încercări sau suferințe, să venim în biserică și să Îi mulțumim lui Dumnezeu ?

Așadar, Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Aici aflăm explicația întrebării pe care i-o pusese la scăldătoare, dacă vrea să fie sănătos, pentru că îi spune omului: „Du-te și de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu îți fie ție mai rău.” Adică: nu te întoarce la păcate, după ce ai fost izbăvit de ele.

Putem presupune că, după treizeci și opt de ani de suferință și așteptare, omul din Evanghelia de azi își pierduse credința în Dumnezeu și dragostea de oameni. Îi mai rămăsese doar nădejdea că într-o zi va veni și rândul lui să se vindece. Atunci când ne pierdem credința și ni se răcește dragostea, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Să ne agățăm de nădejde ca de un ultim colac de salvare al vieții noastre. Chiar și atunci când toți oamenii ne-au părăsit, iar cerul însuși ni se pare prea sus, nădejdea este cea care ne va menține sufletul deasupra apelor vieții acesteia.

Aceasta este lecția de azi: nădejdea în Dumnezeu, chiar și atunci când toate par că ne stau împotrivă. Chiar dacă vor trebui să treacă treizeci și opt de ani de așteptare, ne va găsi și pe noi, sau mai bine zis ne va căuta și pe noi Hristos în suferința noastră și ne va face sănătoși, ori de ce boală am suferi.

Paradoxul credinței

Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare – Marcu IX, 17-32 (fragmente)

„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!” 

Un om dintr-un sat din Galileea avea un copil stăpânit de un demon, care îl făcea să fie mut și surd și să se manifeste în feluri înspăimîntătoare: „Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. De multe ori l-a aruncat în foc și apă, ca să-l piardă.”(versetul 22). Într-adevăr, o imagine scoasă, parcă, din Infernul lui Dante.

Hristos l-a întrebat pe tatăl copilului și acesta I-a spus despre ce este vorba. După ce, inițial, ucenicii nu reușiseră să facă nimic, omului i se spulberase orice nădejde de vindecare.

Iată de ce, el Îi spune lui Iisus cu o undă de necredință: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. De poți ceva…

Mântuitorul simte îndoiala tatălui și îi spune: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”

Atunci, omul cade în genunchi, izbucnește în lacrimi și strigă la Hristos cu unele din cele mai cutremurătoare cuvinte din Evanghelii:

„Cred, Doamne ! Ajută necredinței mele !” (Marcu 9,24)

Mântuitorul ceartă apoi duhul cel necurat și acesta părăsește sufletul copilului, care se vindecă de neputința lui.

Cuvintele tatălui copilului bolnav din evanghelia aceasta ne arată paradoxul actului credinței. Pe de o parte credem și pe altă parte, crezând, ne dăm seama cât de puțină credință avem.

Credința nu e un sentiment static, ca o acceptare a unui sistem filozofic sau o adeziune la un partid politic. Credința e o căutare activă.

Credința nu e un contract. Am semnat și gata. E, mai degrabă un urcuș pe un munte înalt, pe un drum presărat cu pietre colțuroase care ne împiedică la tot pasul, dar și cu poieni înverzite și cu izvoare cu apă rece din loc în loc.

Credința este o căutare activă, un amestec de întrebări și răspunsuri, de necazuri și bucurie, de agonie și extaz. Este „neliniștea cea bună”. Cred și crezând îmi dau seama cât de mic sunt și cât de mare nevoie am de Dumnezeu ca să îmi întărească această credință. De aceea, adevărata credință este însoțită și protejată de smerenie. O credință mândră, ca a fariseului, e un nonsens: uite, Doamne, postesc, vin la biserică, dau zeciuială. Suntem ok, nu ?

Cum putem defini credința: ca pe un dor după Dumnezeu. Știu că există și îmi doresc să mă apropii de El. Făcând un pas spre Dumnezeu, el face zece spre noi. Vine în întâmpinarea noastră, ca tatăl fiului risipitor, care, „văzându-l de departe, a alergat în întâmpinarea lui” (Luca XV, 20)

Doar un om care Îl caută pe Hristos în mod activ Îl și găsește. El vrea să Îl căutăm. Dar, căutându-L, L-am și găsit deja. Blaise Pascal Îl aude pe Mântuitorul: „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit”.

Avem exemplul rabinului Saul, cel care va deveni, printr-una din cele mai frumoase convertiri din istorie, apostolul Pavel:

Ca rabin, doctor în teologia iudaică, fusese desemnat de sinedriu să facă o anchetă. El credea că, după punerea în mormânt a trupului Domnului, cineva îl furase și crease impresia că El înviase. Misiunea lui Saul era să găsească trupul mort și să dezlege astfel misterul. Saul era anticreștin convins. Dar era un om deschis la minte și intenționa să facă o anchetă clară, cu probe materiale. Iar proba principală era trupul neînsuflețit al Domnului.

Vorbind cu ucenici din diverse locuri, a văzut ca aceștia nu ascundeau nimic iar credința lor în Înviere era sinceră. Asta l-a pus pe gînduri. Începea, din lipsă de probe, să considere că trupul lui Iisus nu fusese furat, iar Învierea chiar avusese loc. Până când, într-o zi, Iisus Însuși i-a apărut ziua în amiaza mare și l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?” (Faptele Apostolilor IX, 4)

Cuvîntul grecesc folosit pentru prigonire are un sens mai larg. Înseamnă a merge în urma cuiva, a urmări, a căuta. Acesta este sensul întrebării: de ce Mă cauți? M-ai găsit deja, fără să-Ți dai seama, dar refuzi să crezi.

De atunci, viața lui Saul s-a schimbat radical. Căutarea lui, deși orientată la început către demascarea unui furt, l-a adus la credință. Și știm ce s-a întâmplat mai departe. Saul a devenit Apostolul Pavel, iar jumătate de Noul Testament sunt cuvintele lui.

Un om credincios nu stă pe loc. Îl caută pe Dumnezeu cu mintea și îl dorește cu sufletul. Crede activ, nu din inerție. E normal ca un om credincios să aibă întrebări, pentru că numai așa află răspunsuri. Întrebările sunt indicii ale unei credințe active.

Se spune despre un filozof, care, prin natura meseriei lui, își punea o sumedenie de întrebări existențiale despre lume, despre om, despre univers, despre suflet. Tot căutând, a ajuns să creadă în Dumnezeu. A fost apoi întrebat de cineva:

– Ei, acum că ai ajuns la credință, ai aflat răspunsuri la toate întrebările tale ?

– Acum am și mai multe întrebări.

– Păi, atunci, care e avantajul credinței ?

– Pentru că acum nu mai bâjbâi pe întuneric, fără să știu unde mă duc. Acum știu că răspunsurile la întrebările mele există acolo, undeva. Trebuie doar să am credință și le voi găsi.

Strigătul de nădejde al tatălui copilului de azi ne aduce aminte de psalmul de la Vecernie: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”

Sufletul omului este un adânc pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Tatăl a strigat la Hristos ca la o ultimă nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Sunt, poate,

„cele mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată. Cred că, dacă din toată Evanghelia ar rămâne doar aceste cuvinte, tot ar dovedi originea divină a creștinismului.”(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii).

Aceste cuvinte au vindecat doi oameni: pe copil, de posedarea demonului și pe tatăl lui, de necredință.

 „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Dar ceilalți nouă unde sunt ?

(Vindecarea celor zece leproși – Luca XVII, 12-19)

Se pare că nici iarna canadiană, cu toate capriciile ei, nu ne poate ține departe de căldura Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl întâlnim în biserică.

Evanghelia de astăzi grăiește despre o vindecare săvârșită de Hristos unui grup de zece bărbați bolnavi de o boală încurabilă: lepra.

“Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi mergi; credinţa ta te-a mântuit”. (Luca 17, 12-19)

De la început vedem un amănunt: cei zece stăteau departe, nu se apropiau de Hristos sau de ceilalți oameni. De ce ?

Lepra era atunci, și a rămas până în zilele noastre, o boală incurabilă și puțin cunoscută. Nu se știe ce o provoacă și nu se cunosc tratamente.

Înspăimântător este faptul că lepra este o boală nedureroasă. Ea poate cunoaşte o formă mai uşoară, în care apar pete pe trup, care încep să puroieze, sau o formă mai gravă, în care organele trupului – ale feţei, ale restului trupului, mâini, picioare – încep să se desfacă din trup. Întăi articulația unui deget, apoi degetul întreg, de la mâini sau de la picioare. Alteori o ureche, nasul.

Cei depistați cu această boală erau izolați în niște cumunități închise, numite leprozerii. Și la noi în țară a existat, până nu demult, o astfel de comunitate, sau rezervație, de fapt un sat întreg izolat de restul lumii, în care cei suferind de lepră însercau să ducă o viață cât de cât normală.

Ajutorul pe care îl puteau acorda medicii era să panseze rănile, să trateze, adică, efectele, dar nu boala însăși, care a rămas până astăzi un mister.

Într-un sens spiritual, lepra se aseamănă păcatelor, care, netratate, duc la o descompunere treptată a sufletului, ne schimonosesc și ne urâţesc pe dinăuntru și ne înstrăinează de semenii noștri.

Așa că cei zece, păstrând distanța față de semenii lor, strigă de departe la Hristos ca să îi vindece. Dar Mântuitorul nu le spune că i-a vindecat, ci îi trimite să se arate preoților.

Pe vremea aceea, preoții erau și medici. Ei constatau simptomele și decideau dacă e vorba de lepră sau de o boală oarecare de piele. Dacă cineva, odată izolat din precauție, se dovedea că nu suferă de lepră, tot preoții decideau dacă este sau nu sigur ca omul să se întoarcă în societate.

În acest scop, Iisus îi trimite pe cei zece la preoți: pentru un nou diagnostic.

Pe drum însă, bolnavii își dau seama că au fost vindecați în mod miraculos. Iisus îi vindecase numai cu privirea, numai cu cuvântul Său. Aici se vede marea putere a lui Dumnezeu.

Doar unul din cei zece vindecaţi de lepră s-a vindecat însă şi sufleteşte. Numai unul realizează că binefăcătorul său fusese Dumnezeu și se întoarce să Îi mulțumească. Și cum face asta: s-a întors „cu glas mare, slăvind pe Dumnezeu și a căzut cu fața la pământ, mulțumindu-I”.

Unul din zece, dragii mei. Doar unul din zece. Dacă am transforma asta într-un procentaj, am avea zece la sută. Zece la sută dintre cei pe care Dumnezeu îi atinge în fel și chip cu mâna Lui se întorc să Îi mulțumească. Un procent foarte sărac.

Mântuitorul îl întreabă pe cel ce Îi mulțumise: „Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă şi să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, şi care este de alt neam?”

Întrebarea este retorică, ni se adresează nouă, peste veacuri. Unde sunteți ?

Omul nici măcar nu era iudeu, după religia lui. Era samarinean, iar samarinenii erau marginalizați din cauza credinței lor. Însă faptele lor erau făcute din suflet, nu sufereau de formalismul multor iudei. Să ne amintim de samarineanul milostiv, căruia nu i-a fost jenă să se atingă de cel jefuit și bătut de tâlhari. Să ne amintim și de femeia samarineancă ce avea o fiică chinută de un demon. Pentru insistența și credința ei („O femeie, mare este credința ta” îi spune Domnul), Hristos îi ascultă cererea.

Acesta este mesajul acestei evanghelii: recunoștința.

Cei nouă s-au vindecat. Dar al zecelea, pentru recunoștința lui, primeşte alt răspuns: ”Credinţa ta te-a mântuit !” Pentru că mântuirea este mai mult decât o vindecare a trupului. Este o vindecare a sufletului.

Hristos spune în multe rânduri că nu cei care sunt creștini cu numele se vor mântui automat, doar pentru că poartă titlul de creștin în certificatul de botez, ci cei care fac fapte de creștini.

În rugăciune, noi suntem obișnuiți să cerem de la Dumnezeu ceva: sănătate, împlinirea dorințelor, reușită în viață. Este un lucru firesc. Avem nevoie de ajutorul lui Dumnezeu în fiecare zi a vieții noastre. Dar să nu uităm să Îi mulțumim și să Îl slăvim, așa cum a făcut fostul lepros din Evanghelia de astăzi.

Voi, cei prezenți în biserică, sunteți cei zece la sută care se întorc la Dumnezeu să Îi mulțumească. Și vă fericesc pentru asta. Pentru că știți că rugăciunea de cerere merge mână în mână cu cea de mulțumire și de laudă lui Dumnezeu.

Unul din imnele pe care le auzim în fiecare Sfântă Liturghie, la sfințirea darurilor, ne arată ordinea firească a cuvintelor într-o rugăciune:

”Pe Tine Te lăudăm, pe Tine Te binecuvântăm, Ție Îți mulțumim și ne rugăm Ție, dumnezeului nostru.”

Iată, prin urmare, ordinea lucrurilor: întâi Îl lăudăm pe Dumnezeu, apoi Îl binecuvântăm, Îi mulțumim și abia în al patrulea rând îi cerem cele ce avem de cerut.

Și vă spun că cei care mulțumesc lui Dumnezeu primesc îndoit ajutorul Lui, chiar și atunci când nu au cerut nimic.

Darul lacrimilor

Adam nu știa să plângă.

În paradis, nici nu ar fi avut de ce. Ducea o viață perfectă, fără dureri, necazuri, întristări sau alte stări sufletești care îl fac pe om să uzeze de lacrimi.

Dar lucrurile s-au schimbat după ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din frumoasa grădină. Atunci, ori de câte ori privea albastrul senin a primăverii, verdele crud al codrilor sau galbenul copt al câmpurilor, simțea că toate îl mustră pentru păcatul lui. Toate îi aminteau de paradisul pierdut și îl învinuiau pentru greșeala ce-o făcuse.

Istovit de mustrări, Adam îi ceru lui Dumnezeu să îi ia vederea, sau măcar să îi împăienjenească ochii, ca să nu mai vadă cerul, florile, norii, sau zâmbetele Evei.
Dar Dumnezeu, milostiv, nu îi luă vederea. Îi dărui, în schimb, darul lacrimilor. (1)

Și de atunci au început oamenii a plânge.

De ce plângem ? La ce folosesc lacrimile ? Sunt ele doar o supapă care lasă să refuleze din noi preaplinul sentimentelor ? Sau sunt mai mult decât atât ?

Copiii se nasc pe lume plângând. Se spune că acesta este un reflex rămas de la Adam. Ca și cum, prin fiecare copil ce se naște, protopărintele retrăiește pierderea purității originare. Ca și cum nașterea în lume echivalează cu un nou exil din paradis.

În formidabila sa epopee poetică numită Canonul Mare – pe care o așez fără rezerve în rândul capodoperelor literaturii universale – Sfântul Andrei Criteanul spune, în primele versuri:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor.”

Plânsul creștin nu este un produs al disperării ori al deznădejdii. Lacrimile credincioșilor sunt roade ale pocăinței care duce la eliberarea de păcate și la bucurie. Lacrimile deretică sufletul, îl ușurează și îl primenesc.

Nu avem porunca plânsului în Decalog. Dar avem îndemnul din cea de-a doua Fericire: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Este, prin urmare, o chemare a lui Hristos pentru cei care doresc un nivel mai mare de sfințenie. Trecuți prin smerenie, care este obiectul primei Fericiri, dobândim darul lacrimilor și mergem apoi mai sus, la blândețe („Fericiți cei blânzi”) și la celelalte virtuți.

Cei care au luat lacrimile și au făcut din ele o unealtă de mântuire accesibilă tuturor au fost sfinții:

Am încercat să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Lacrimile sunt urmele lor”

spune filosoful Emil Cioran (2). Și în adevăr: sfinții au luat această facultate a sufletului și au dus-o la desăvârșire. Au transformat-o într-un dar. Nu puțini sfinți se rugau stăruitor la Dumnezeu ca să dobândească „darul lacrimilor”, ca pe o mare virtute care le cheamă și le protejează pe celelalte.

Nu e o rușine sau un semn de slăbiciune pentru un creștin să plângă, atunci când simte nevoia. Darul lacrimilor nu ne face plângăcioși ori smiorcăiți. Sfinții au plâns pentru păcatele lor chiar și atunci când nu aveau păcate. Au trimis la Dumnezeu, odată cu rugăciunile lor, lacrimi pentru păcatele întregii omeniri. Rugăciunea, însoțită de lacrimi de umilință, ajunge la Dumnezeu pe ușa din față. Primește tratament preferențial. Nu face anticameră.

Plânsul creștin nu este semn de disperare. Plânsul creștin este optimist. Lacrimile preschimbă durerea în acceptare și acceptarea în nădejde. Iar nădejdea aduce pace în suflet. Pe un creștin, trecutul nu îl apasă, prezentul nu îl sperie, iar viitorul nu îl neliniștește. Pe un creștin, darul lacrimilor nu îl face acru sau arogant, ci dimpotrivă: bun, blând, deschis, receptiv, iertător și plăcut.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că precum plânsul nou-născutului la ieşirea din pântecele mamei sale arată că este viu, tot așa și pentru omul credincios, prezența lacrimilor la rugăciune e un indiciu că sufletul lui e încă viu, iar credința nu i s-a atrofiat.

Pentru un creștin, darul lacrimilor, fie ele de pocăință sau de bucurie, nu înlătură optimismul, buna cuviință și nici chiar simțul umorului. Bartolomeu Anania spunea că simțul umorului, în sensul de a nu lua nimic în tragic şi de a primi totul cu seninătate, ca de la Dumnezeu, poate fi considerat o virtute.

Cel Ce se află deasupra scării timpului și nimicniciilor omenești este Hristos, Care nu uită că și El a fost om pe pământ. A trăit într-o perioadă dificilă a istoriei, a fost înconjurat de apostoli, dar și de farisei, a fost iubit de prieteni, dar și trădat de conaționali, însă S-a rugat cu lacrimi și pentru unii și pentru ceilalți.

Hristos ne spune: „Bucurați-vă!” și ne asigură, peste veacuri, că „bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.

(1) Poezia „Lacrimile”, de Lucian Blaga
(2) Emil Cioran – „Lacrimi și sfinți”

Publicat în revista SOLIA a Episcopiei Ortodoxe Române din America, nr. 1 / 2018

Stai la mine, Doamne

Stai la mine, Doamne, a-nserat,
luna se prăvale pe-o colină,
și de-oi vrea, în noaptea ce-o să vină,
eu Ți-oi da o pâine și un pat.

Nu pleca în lume, deocamdată,
e-ntuneric și-i pustiu pământul,
sec și fără dor ne e cuvântul.
Oamenii nu sunt ce-au fost odată.

Odihnește-Te, mai bine, până-n zori.
Corbi se zbat acum prin cimitire.
E și mâine timp de răstignire,
iar eu tot aici Te-aștept, de-ar fi să mori.

N-ai cârtit când Te-a trimis Bătrânul
să Te-arăți în lume-ntâia oară.
Lupta cu noi înșine nu e ușoară.
Pentru ce-ai primit ieslea și fânul ?

Nu-mi răspunde, știu: din dor de oameni
vei primi și cuie și stigmate,
scuipături și câte și mai toate,
ca să mântuiești păgâni și fameni.

Vor tăcea arhanghelii din liră
când Te-or străjui la prohodire,
și când nimenea din omenire
nu va ști de taina ce-o primiră.

Îmi e greu să-Ți spun a nu Te duce.
Patimile lumii-mi zic că-i bine,
căci la adevăr nimeni nu vine
dacă n-a trecut întâi prin cruce.

Dar când, obosit și-nfometat,
prin lume umblarea-Ți va fi gata,
să Te-abați la mine-n drum spre Tata
și Ți-oi da o pâine și un pat.

Orbirea ochilor și orbirea sufletului

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii

Textele evanghelice ale ultimelor patru duminici urmează cursiv firul preumblărilor Mântuitorului Iisus Hristos. Ca într-un serial, în care evenimentele urmează unul altuia într-o curgere cronologică. După ce S-a aflat în Capernaum, unde a vindecat pe sluga centurionului roman, Iisus a trecut marea și a potolit furtuna pe timp de noapte, a ajuns la Gadara unde i-a vindecat pe cei doi demonizați, pentru ca să revină în același Capernaum. Aici, dintre mulții amărâți care s-au bucurat de ridicări din patul durerii și au primit vindecare, l-am întâlnit, duminica trecută pe omul paralizat, purtat pe o targă de cei patru prieteni ai lui. Duminica de astăzi ne mai arată încă trei astfel de oameni: doi orbi și un mut.

„Şi trecând Iisus pe acolo, Îl urmau [pe El] doi orbi, care strigau şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, fiul lui David!” (Matei, 9, 27)

Cei doi orbi nu s-au întâlnit întâmplător cu Domnul și nici nu au mers doar din curiozitate, ci se țineau insistent după El, pe oriunde mergea. Ba mai și strigau după mila Lui, ca femeia canaaneancă ce avea o fiică chinuită de un demon, despre care apostolii Îl rugau: „Dă-i drumul, căci strigă în urma noastră”. (Matei, 15, 23)

Aceasta era virtutea lor, aceasta era singura lor speranță: insistența.

În vremurile noastre, persoanele cu deficiență de vedere beneficiază de asistență socială, de personal medical specializat și chiar de rezidențe adecvate. Dar pe timpurile acelea, fiecare se descurca cum putea, dacă avea rude sau prieteni care să stea tot timpul cu ei. Așa e și cazul celor doi. Ei strigă la Hristos, ca la singurul medic ce putea să îi ajute să vadă. Și o fac din tot sufletul lor și din toată puterea glasurilor lor.

Dar ce face Mântuitorul ? Ca și în alte dăți, îi întreabă pe cei doi orbi: Ce voiți să vă fac ? O întrebare bizară, la prima vedere. Răpunsul se afla chiar acolo, în fața Lui: oamenii erau orbi. Era limpede că dorința lor cea mai fierbinte era să își recapete darul vederii. Dar rostul întrebării este altul: Dumnezeu așteaptă de la noi acel strigăt de disperare al credinței, credința aceea care știe că vindecarea nu poate veni decât de la Dumnezeu și nu de altundeva. Credința aceea care I se abandonează total lui Dumnezeu. Acel „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”, strigat așa de sfâșietor de tatăl care avea un copil posedat de duh necurat. (Marcu 9, 24)

Iisus îi întreabă apoi pe cei doi orbi: „Credeți că pot să fac eu aceasta ?” Pare că le strecoară îndoiala în suflet. Dar de fapt, vrea să le scoată la suprafață credința. Pentru ca aceasta să nu rămână latentă, îngropată și neroditoare în fundul sufletului, ca talanții ascunși în pământ din pilda respectivă.

Vindecarea începe cu dorința pacientului și se desăvârșește cu intervenția medicului.

Spune Hristos că „toate sunt cu putință celui ce crede”. Ce comoară, ce secret mântuitor ne-a încredințat! Credința aceea care poate muta și munții, alunga demonii și potoli furtunile sufletului. Și frumos spune textul Apostolului de la Rusalii, din admirabilul capitol 11 al Epistolei către Evrei:

„cei din vechime prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari.”

Atât de mult repetă el cuvintele despre credință, încât acest capitol are parcă melodia unui imn acatist.

Puterea lui Dumnezeu și credința noastră lucrează împreună, ca două aripi ale unei păsări. Dumnezeu singur nu ne ajută cu de-a sila. Sunt multe lucruri care stau în puterea noastră și pe care sunem datori să le facem noi înșine, spune Anselm de Canterbury. Pe cele mai presus de fire, însă, le cerem de la Dumnezeu, pentru că El ajută pe cel ce se ajută singur. Nu putem să cerem lui Dumnezeu să ne pună mâncarea pe masă, pentru că asta stă în puterile noastre. Putem, în schimb, să  cerem de la El sănătate și putere de muncă, pentru a ne câștiga hrana cea de toate zilele. Acesta este balanța dintre ce putem să îi cerem lui Dumnezeu și ce nu.

Noi căutăm pe sfinții cu sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni și bine facem. Minunile se află însă și în sufletul nostru. Așteaptă doar să fie descoperite și puse în valoare de lumina credinței. Spune Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Prin Botez, ne aflăm deja cu un picior în Rai. Rămâne la libertatea și stă în puterea noastră să îl tragem și pe celălalt.

După ce îi vindecă pe cei doi orbi, Iisus le poruncește „cu asprime” să nu facă publică minunea, să păstreze secretul. Dar credeți că aceștia au ascultat ? Nicidecum. „Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela”. Nu numai că nu au tăcut, dar au spus la multă lume. Au propovăduit, practic, minunea vindecării lor.

Nu știu câți dintre oameni ar fi putut să tacă în locul lor. Bucuria era prea mare și se cerea împărtășită și altora. Simțul vizual procesează mai mult de optzeci la sută din informațiile din lumea înconjurătoare, iar lipsa lui este o suferință grea pentru cei nevăzători. Așa că redobândirea vederii de către cei doi orbi din Evanghelie a fost poate una dintre marile bucurii ale vieții lor și nu o puteau trece sub tăcere.

A mărturisi și altora cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, când El ne poruncește să nu spunem, este singura poruncă pe care ni se permite să o încălcăm. Pentru că, să nu uităm, Domnul i-a spus fostului demonizat din Gadara exact contrariul: „Du-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”. El le-a spus unora să tacă tocmai pentru că știa că nu vor tăcea. Știa că „dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”.

Pentru oamenii care au avut vedere din naștere și au avut-o toată viața, lucrurile pe care le fac în fiecare zi sunt ușoare, le luăm de-a gata. Dar pentru un orb, fiecare zi e o nouă provocare, un challenge. Lucruri simple ca a merge, a mânca, a te îmbrăca, a ocoli mobilele din casă sau obstacolele de pe drum necesită eforturi constante. Cum să taci când ai primit un asemenea dar care este vederea ?

Mai departe, după ce orbii au mers voioși la casele lor, în fața Domnului a fost adus un om mut, „având demon”. Era așadar incapabil să grăiască, dar nu de la o boală fizică ci pentru că era posedat de un duh rău. Hristos la miluit și pe acela, scoțând demonul și redându-i omului vorbirea. Putem să ne imaginăm că nici acesta nu a tăcut de atunci încolo. Trăise prea multă vreme în tăcere. Acum venise vremea să vorbească despre minunea ce i se făcuse.

Nici cei vindecați și nici mulțimile de oameni ce se aflau acolo nu au tăcut, ci „se minunau zicând: niciodată nu s-a arătat așa în Israel!”

Dar au fost printre ei unii care se minunau a necredință: fariseii. Sceptici, ei Îl acuzau pe Hristos că face un fel de păcăleală în masă, o șmecherie, un număr de iluzionism. „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”, spuneau ei. Are, adică, o înțelegere cu căpetenia demonilor ca să impresioneze pe cei creduli.

Acești farisei nu erau proști. Ca depozitari ai învățăturilor Legii lui Moise, ai Torei și ai Talmudului, ei erau educați. Unii poate Îl și admirau pe Hristos în taină, cum i-am văzut pe Iosif din Arimateea și Nicodim la Patimi. Dar ceilalți nu puteau crede cum un altul decât ei poate alunga demonii cu puterea lui. Nu are cum, trebuie să fie o șmecherie la mijloc, își ziceau.

Cine era, așadar, cu adevărat orb în Evanghelia de astăzi ? Ei erau incapabili să creadă, dar capabili să tăgăduiască, să se îndoiască de minunile ce se petreceau sub ochii lor, să nege evidența: aceea că Hristos era cu adevărat Dumnezeu.

Când eram student la Facultatea de Teologie din București, părintele profesor David își începea cursurile cu aceste cuvinte: – Distinși cursanți, cu Dumnezeu înainte și cu diavolul de urechi! 

Mi-au plăcut mereu vorbele acestea. Pentru că spun un lucru clar: odată ce te-ai hotărât să pornești pe drumul credinței, pornește ca plugarul: fără să te mai uiți înapoi. Fără să te gândești că era mai bine înainte. Că era mai bine, ca odinioară evreilor scoși din Egipt de Moise, în sclavie, dar cu mâncare bună, decât în libertate, cu o mană insipidă.

Credința nu poate fi o ocupație de weekend. Doar când avem timp. Dumnezeu ne dorește doar pentru El în fiecare zi. Dorește să ne deschidem ochii, să ne deschidem gura, ca și cei vindecați în Evanghelie și, mai ales, dorește să nu punem, între noi și El, cugetări întortocheate și mândre, ca ale fariseilor.

El e Dumnezeu, noi suntem copiii Lui, iar asta e tot ce contează.

Un subiect delicat – dracul

Evanghelia duminicii de astăzi o continuă pe cea din duminica trecută. Iisus se afla în Capernaum, orașul său adoptiv. Spunem adoptiv, pentru că, deși se născuse în Betleem și copilărise în Nazaret, Hristos a fost mereu bine primit și ascultat aici.

Capernaumul se află pe țărmul de nord-vest al Lacului Ghenizaretului. Această întindere de apă are aproximativ douăzeci de kilometri lungime și treisprezece lățime. Mai este numit și Lacul Tiberiadei, Marea Galileii, sau Marea Tiberiadei.

După ce a vindecat pe sluga centurionului roman, Mântuitorul, parcă la o chemare lăuntrică, Își îndeamnă ucenicii să treacă „de cealaltă parte a mării”. Traversarea a avut loc noaptea și a durat câteva ceasuri, pentru că, să nu uităm, corăbiile ucenicilor-pescari nu erau decât niște bărci cu vâsle. Marea s-a dovedit capricioasă pe timpul traversării și în timpul ei s-a petrecut acea potolire miraculoasă a furtunii care a lăsat o adâncă impresie apostolilor și celor care se mai aflau cu ei în bărci, încât se întrebau „cine este Acesta de și valurile Îl ascultă?”

În zorii zilei, au debarcat pe malul de sud-est al mării, într-un ținut numit Gadara. Aici, au fost întâmpinați de doi demonizați care s-au repezit la Hristos strigând, sau mai degrabă, răcnind cu vocile lor ne-umane: „Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Prea Înalt ? Ai venit mai înainte de vreme să ne prigonești?”

Acești oameni posedați de duhuri necurate se comportau foarte ciudat: locuiau în morminte, de unde uneori ieșeau și înspăimântau oamenii și nimeni nu era în stare să îi controleze. Mântuitorul le poruncește duhurilor necurate să iasă din acei oameni. Duhurile, recunoscând puterea divină și văzând că nu au de ales, Îi cer lui Iisus să îi lase să intre într-o turmă de porci ce păștea în apropiere. Ne dăm seama că locuitorii acelor ținuturi nu țineau Legea lui Moise, conform căreia porcii erau socotite animale necurate.

Hristos le îngăduie această ultimă faptă înainte de a fi azvârliți din nou în infern. Porcii astfel posedați, se reped și se aruncă în mare. Păzitorii porcilor, văzând nu atât minunea, cât paguba suferită, se duc în cetate să spună semenilor lor. În evanghelia paralelă de la Marcu, aceștia Îi cer, chiar, lui Hristos, să plece din ținuturile lor.

Discuția despre diavol este incomodă pentru predicatori, ca și pentru ascultători. De ce există diavol ? De ce a permis Dumnezeu ca ei să existe și să prolifereze răutatea pe pământ ?

Dumnezeu este iubire spune insistent apostolul Ioan, în Evanghelia și epistolele sale. Dumnezeu  a creat lumea pentru ca aceasta să se poată împărtăși din iubirea Lui. De aceea, a creat toate ființele cu un mare dar, poate cel mai mare dintre toate: libertatea. Dar tocmai această libertate a făcut ca unii dintre îngeri să se răzvrătească împotriva Lui și să fie astfel alungați din ceruri pentru veșnicie.

Cunoaștem cele nouă cete îngerești: Heruvimii, Serafimii, Scaunele, Domniile, Începătoriile, Puterile, Stăpâniile, Arhanghelii, Îngerii. Dintre ei, îngerii și arhanghelii sunt cei mai aproape de oameni. A zecea ceată și, se pare, cea mai aproape de Dumnezeu au fost cei conduși de Lucifer. Ironia face ca numele lui să însemne „purtător de lumină”, pentru că așa a fost creat la început.

Dumnezeu a făcut îngerii și oamenii cu libertate, însă libertatea fără morală degenerează în libertinism, în anarhie. Poruncile și legile morale ori civile nu îngrădesc libertatea ci o păzesc.

Lucifer și ai lui au crezut că pot fi ca Dumnezeu. Tot așa a ispitit și el pe Adam, cu promisiunea că, dacă va face ce îi spune el, va fi ca Dumnezeu. Aici, în Eden, vedem prima armă a diavolului: minte, distorsionează adevărul. Nu, nu veți muri, ci veți fi ca Dumnezeu, spune el primilor oameni.

Cea  mai mare viclenie a diavolului este să ne convingă că el nu există. E viclean, e bun filosof, bun psiholog și chiar teolog. A îndrăznit să Îl ispitească pe Mîntuitorul în pustie și chiar cu cuvintele Scripturii, pe care, se vede treaba, o cunoaște.

El nu spune lucrurilor pe nume. Nu vorbește direct. Vine cu subtilități. Ca în dialogul acela imaginat de Nicolae Steinhardt între Iuda și diavol. Iuda își explică astfel vânzarea Învățătorului: „dacă Îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii”. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre. Diabolice.

Cugetarea diabolică este întortocheată. Ceea ce nu este normal nu este a-normal ci doar altceva, o alternativă la normal. Dacă nu ne poate păcăli cu vorba, ia asupra lui toată vina, ca să nu credem că noi suntem cei care am greșit. Avem povestea din Pateric cu monahul care cocea pe ascuns, în chilia lui, un ou la lumânare, în Postul Mare. Prins de părintele său asupra faptului, a dat vina pe diavol, că el l-ar fi pus. La care un diavol a sărit de după cuptor, exclamând mirat: O nu, asta nici eu nu am știut-o!

Diavolul sugerează, invită, dar puterea lui e limitată. Are atâta putere cât îi dăm noi, cât ne învoim noi. De aceea, să nu negociem cu invitațiile la păcat, gândindu-ne că, făcând un păcat mai mic, scăpăm mai ieftin. Avem exemplul cu omul care a fost pus să aleagă între beție, ucidere și sinucidere. El l-a ales pe cel, în aparență, mai puțin grav. S-a îmbătat, dar odată ajuns acasă, s-a luat la ceartă cu soția și într-un moment de furie oarbă, a lovit-o și aceasta a murit. Cuprins de remușcări, omul și-a luat apoi viața.

Libertatea înseamnă alegere. Alegerea cea bună. În fiecare minut din fiecare zi a vieții noastre, facem o alegere: cine suntem, pe cine iertăm, pe cine ajutăm, pe cine iubim și pe cine urâm.

Dumnezeu îngăduie ispitele din partea diavolului, pentru că prin ele ne verificăm tăria credinței noastre. Ispitele ne țin în gardă. Încercările fac din noi oameni căliți și rezistenți. O mare calmă nu a dat niciodată un marinar priceput, spune un proverb. Inuiții, locuitorii nordului, spun că cerbului nu îi place de lup, dar lupul este cel care îl menține pe cerb în formă.

Dumnezeu îngăduie influența diavolului până la judecata de apoi pentru a ne pune la încercare libertatea. Iar când nu reușește să ne ducă la păcat, încearcă să ne distragă atenția de la rugăciune și de la biserică.

Un diavol nu putea să îl îndepărteze pe un om de biserică. I-a cerut sfatul șefului său și acesta i-a spus: Fă-l să se preocupe de lucruri mărunte : că cutare e un prefăcut, că dascălul nu are voce frumoasă, că preotul ține predica prea lungă, etc. În felul acesta nu se va mai concentra la rugăciune

Cea mai frumoasă parte a evangheliei de azi este îndemnul: Întoarce-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu.

Noi suntem obișnuiți să cerem și Dumnezeu să ne dea. Dar dacă privim cu sufletul deschis, avem multe motive să mulțumim. Să mărturisim, nouă înșine și altora câte am primit fără să fi cerut.

Nu sunt vrednic

Predică la duminica a 4-a după Rusalii

„Doamne, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu..”

Fragmentul acesta aparține unui personaj din Evanghelia de astăzi și este așa de profund, încât Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o rugăciune pe baza lui, rugăciune pe care o putem găsi în cele pregătitoare pentru Sfânta Împărtășanie.

Despre ce este vorba?

Pe când se afla în Capernaum, Hristos este întâmpinat de un sutaș roman, adică de un centurion, sau comandant militar peste o sută de oameni. Un ofițer. Acesta Îl roagă să îi vindece pe sluga lui, bolnavă. Până aici, nimic neobișnuit. Mulți ceruseră și primiseră ajutorul Domului pentru vindecări, exorcizări, sau alte minuni. Partea frumoasă, și care l-a scris pe centurionul nostru în istorie este rugămintea lui: îi spune Mântuitorului că nu este nevoie ca El să vină personal la casa lui, ci că este suficient să spună numai cu cuvântul și se va vindeca sluga lui. Apoi îi explică lui Hristos temeiul cererii lui:

„Și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și îi spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face.”

În vremea aceea, țara sfântă se afla sub ocupație romană și, deși aveau un rege, acesta era tributar Imperiului, reprezentat printr-un guvernator. Ocupația aceasta romană însemna o prezență militară permanentă, iar centurionul nostru era un reprezentant al acestei forțe militare de ocupație. Și iată cum, unul ca el, vine la Mântuitorul și îi cere să îi vindece, nu un membru al familiei, ci o slugă.

Ca roman, știa că iudeii, în religia lor, nu au voie să intre în casa unui ne-iudeu, pentru că astfel ar fi fost considerați necurați. Acesta este primul motiv pentru care centurionul insistă ca Mântuitorul să nu vină personal în casa lui. Cel de-al doilea motiv este faptul că știa că nu e nevoie să vină personal. Știa că o poruncă de vindecare ar fi fost suficientă. Ca militar, știa puterea unui ordin. Și credea că Mântuitorul avea puterea de a porunci vindecarea slugii lui. Într-o vreme când fariseii se îndoiau de dumnezeirea Domnului Hristos, acest străin de neamul iudeu recunoștea autoritatea Lui dumnezeiască.

Evanghelia după Luca relatează același episod cu niște detalii în plus (aici vedem de ce avem patru evangheliști și nu unul): În prima fază, la Mântuitorul au venit niște „bătrâni ai iudeilor”, probabil reprezentanți ai autoritățiilor locale, ca să intermedieze această vindecare. Cum așa? Iudei, ba chiar dintre cei de vază ai cetății, vin la Hristos, în care știm că nu credeau, ca să Îl roage să vindece sluga unui roman, reprezentant al armatei care le ocupa țara! Se pare că acest centurion se bucura de un respect în Capernaum, pentru că înșiși iudeii trimiși îi spun lui Hristos:

„Vrednic este să îi faci lui aceasta. Căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga.”

Pe când mergea cu ei spre casa centurionului, sunt întâmpinați de un al doilea grup de trimiși, de data asta chiar de prietenii lui. Aceștia îi poartă vorba:

„Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Și spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea.”

Ce frumos! Vedem aici o a doua expresie a modestiei sutașului roman. Nu numai că se socotește nevrednic ca Mântuitorul să intre în casa lui, ci și nevrednic să Îl întâlnească în persoană.

Răspunsul Domnului la vederea acestui exemplu de credință este același ca și în fața femeii samarinence de la Sfântul Maslu. Dacă femeii îi spune „O, femeie, mare este credința ta”, centurionului din evanghelia de azi îi spune: „Nici în Israel nu am văzut atâta credință.”

Care este morala acestui fragment evanghelic?
Simplitatea în rugăciune și în credință. Să fim modești în rugăciunea noastră. Să nu cerem de la Dumnezeu tratament preferențial. Să nu căutăm senzaționalul și minunile. Dumnezeu este prezent chiar și în cea mai umilă biserică de lemn din Bărăgan. Păcatele ni se iartă, iar pâinea și vinul se preschimbă în Trupul și Sângele Domnului chiar și în cea mai umilă biserică, din mâinile celui mai umil dintre slujitorii Lui.

Dacă aş întâlni un preot şi un înger m-aş pleca întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna sfinţitoare şi apoi m-aş pleca îngerului. (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Îngerași cu adidași

În ziua aceea, domnul M se trezise ca de obicei la ora 7. Se întinse usor, ca după o odihnă bine meritată, își îmbrăcă halatul călduros, își luă în primire papucii și se îndreptă, agale, spre baie. Își mângâie în treacăt barba și, pentru că o găsi oarecum țepoasă, se apucă să își pregătească ustensilele pentru bărbierit, fredonând fals un cântec de demult. În timpul acesta, soția lui se apucase deja, în bucătăria luminoasă și modern mobilată, să pregătească micul dejun. Ouă, șuncă și obișnuita cafea pe care soțul ei o va bea în timp ce va parcurge titlurile din ziar, stăruind cu precădere pe informațile financiare și pe știrile sportive.

Soțul ei o găsi în timp ce turna cafeaua fierbinte în ceștile de porțelan chinezesc. Își încheie și el ultimul nasture de la cămașă și își fixă nodul de la cravată. Se așeză fără grabă și o salută cu un zâmbet sumar.

– Ah, nu, ți-am mai spus, se opri el după prima înghițitură de cafea, ți-am mai spus că nu vreau cu lapte obișnuit, ci cu lapte praf degresat. Chiar e așa de greu ?

– Ei, asta-i, se rățoi la el doamna M, nu e tot lapte ?

– Pentru tine, poate. Știi, eu țin la detalii din astea. Azi am o întâlnire importantă cu un client al firmei și uite, deja, îmi încep ziua supărat. Chiar nu ții la mine?

– Dar tu, cu toate mofturile astea, se cheamă că ții la mine ? E chiar așa de important ce fel de lapte am pus în cafea ? Dacă nu îți place, pune-ți singur. Te-ai făcut un mofturos. Uneori parcă nu mai ești bărbatul cu care m-am căsătorit.

Domnul M se ridică supărat de pe scaunul său, își luă sacoul de pe umeraș și ieși în parcarea din fața casei. Se sui fără chef în automobilul decapotabil de marcă bună și plecă spre servici, sub privirile triste și oarecum goale de sentiment ale soției lui.

– Uită-te la ei, oftă cu supărare dar și cu o undă de tristețe îngerul, în timp ce mașina ajunsese la capătul străzii și intra pe bulevard. Iar s-au certat din nimic. Mă duc să raportez asta în consiliul angelic. Trebuie să facem ceva. Și își luă zborul spre înălțimi, unde ședința de dimineață a întregii obști îngerești stătea să înceapă.

În împărăția Sa de lumină și haruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, Dumnezeu stătea pe tronul slavei. În fața Lui, mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri se găseau adunați, într-o ordine perfectă și își înfățișau rapoartele de activitate. Arhanghelii aveau răspunderi mai mari: protejau câte o țară sau îndeplineau câte o misiune sub acoperire pe undeva într-un capăt de lume. Îngerii păzitori le-au urmat, fiecare lăudându-și sau, după caz, încercând să ceară iertare pentru răutățile ori nevolnicia protejaților lor dintre tagma omenească.

Veni și rândul îngerului familiei M. Acesta făcu cei câțiva pași care îl despărțeau de tronul ceresc al Domnului, își drese glasul și începu:

– Prealuminate, în familia pe care m-ați rânduit să o păzesc încă nu e liniște. Le-am stat alături în cele mai grele clipe, precum și în cele bune. Dar tot nu merge. Uneori – și aici îngerul făcu o pauză, ca și cum urma o concluzie dramatică – uneori, Prealuminate, am sentimentul că ei nu se mai iubesc.

– De ce crezi asta, dragul meu ?

– Stăpâne, tot ce mi-ați rânduit pentru ei am împlinit. I-am ferit de rele, le-am înlesnit unele reușite în viață, pentru că, nu-i așa, la oameni contează și bunăstarea materială, sau măcar stabilitatea. M-am îngrijit, adică, să aibă ce le trebuie. Am avut grijă să fie sănătoși și fără griji. Dar, Înalte, parcă tot nu sunt mulțumiți. De fericire, ce să mai zic, e departe de ei…

– Și atunci, care crezi că e problema ?

– Doamne, lucrează amândoi din zori până în seară, merg uneori și la biserică. Au și timp liber să meargă la clubul de lectură sau într-o excursie la munte. Sunt, cum s-ar zice, pe limbajul pământenilor, o familie reușită. Nu înțeleg ce le lipsește.

– Hmm, încuviință Domnul de la înălțimea amețitoare a tronul Său, poate că tocmai asta e problema lor. Au timp liber.

– Nu înțeleg, Prealuminate, zise îngerul, încurcat.

– O să înțelegi, dragul meu. O să înțelegi. Acum mergi, te rog, și fă-i semn lui Gladiil să intre.

Gladiil era superintendentul – sau pe limbajul nostru, directorul – școlii de ucenici pentru calificarea îngerilor. Cei mai mici dintre ființele îngerești se școleau sub aripile lui protectoare și urmau să devină îngeri păzitori. El, ca și superior, își lua munca foarte în serios. Uneori, dacă ar fi să ascultăm bârfele din comunitatea academică îngerească, prea în serios. Nu zâmbea niciodată, dădea teme grele și pedepse aspre. Dar, la catedră și în administrația școlii, era un dascăl fără cusur. Azi se afla înfățișat în fața Creatorului, „într-o chestiune de cea mai mare însemnătate și care nu suportă amânare”, ca să cităm cu acrivie vorbele lui.

– Prealuminate, începu el, după ce se ridică din reverența solemnă, țin să vă prezint un caz de gravă abatere de la disciplina îngerească, pe care eu unul, vă spun cu mâna pe aripi, nu o mai pot tolera.

– Ce s-a întâmplat, dragul Meu ?
– Aș vrea să vă prezint cazul ucenicului Teodiil. Este un elev care nu face cinste școlii noastre, renumită pentru realizările ei în toată obștea îngerească. Îi face să râdă pe colegii lui, cântă pe nas, se ține de șotii, iar deunăzi, a legat șireturile unui coleg de-al lui, încât acesta era să se împiedice și să cadă.

Dumnezeu zâmbi în colțul gurii.

– Dar voi nu mergeți, voi zburați, nu ? Cum putea să cadă ?
– Nu putea, dar e o chestiune de principiu. Buna cuviință și seriozitatea, în școala mea sunt literă de lege. Iar el, în loc să se poarte ca un înger, se poartă, iertați-mă că v-o spun, ca un … copil.
– Și ce e rău în asta ?
– Îngerii trebuie să fie serioși.
– Dar nu uita, dragul meu, că oamenii pe care îngerii sunt trimiși să îi însoțească în toată călătoria vieții lor, vor fi mai întâi copii și abia apoi oameni mari. Poate că n-ar fi rău ca și îngerașii lor să le semene întrucâtva. Să crească, adică, împreună. Puțină joacă nu face rău nimănui.

Gladiil își plecă privirea în jos. Ca de obicei, Elohim avea dreptate. Dar se gândi la onoarea școlii lui și mai încercă o pledoarie.

– Și cu toate acestea, Doamne, nu trebuie să uităm de disciplină. Altfel, lăsăm loc liber unor abateri și mai mari. Iar eu nu doresc ca acest Teodiil să fie prilej de glume și jocuri. Vă rog respectuos să luați măsuri.

Dumnezeu îi încuviință din cap că poate să se retragă, iar Gladiil își luă zborul, nu înainte de a-i încuviința Creatorului că a doua zi de dimineață, se va prezenta împreună cu șugubățul Teodiil ca să primească sfânta hotărâre a Domnului pentru problema în cauză.

Și așa a fost. Teodiil era un îngeraș mai degrabă mic de statură (doar nu credeați că toți îngerii sunt la fel), cu părul cârlionțat, năsucul în vânt și având pururea un surâs șugubăț pe față, chiar și atunci când se căznea să fie serios. Domnul îl îndrăgea. El, care fusese om pe pământ și se jucase cu copiii de vârsta Lui, știa mai multe despre oameni decât toți îngerii la un loc. Păstra pentru vecie în ființa Lui o dragoste aparte pentru curăția și simplitatea sufletelor de copii. De câte ori nu primise în mâinile lui suflete care trecuseră din viața pământească, fără virtuți, fără realizări, dar în care regăsise puritatea sufletului de copil neîntinată de răutățile locurilor și veacurilor prin care trecuseră! Le mântuise doar pentru atât.

Dar acum, Dumnezeu trebuia să ia o hotărâre. Una care să facă dreptate și superintendentului, dar și penitentului. Îi chemă pe amândoi.
– Dragii mei, iată ce am hotărât. Tu, Teodiil, ca ucenic înger, nu ai respectat regulile de disciplină ale școlii tale. Pentru aceasta, îți voi lua aripile și te voi trimite pe pământ. Nu ca o pedeapsă, ci ca o experiență care îți va fi de folos pentru înalta slujire de înger păzitor. Te vei naște ca orice prunc într-o casă de om, vei crește și vei trăi printre oameni atât cât îți va fi hărăzit. Apoi te vei întoarce și vei reîncepe școala de la care ai plecat acum. Dar mai e ceva: ca om, nu îți vei aminti nimic din viața ta aici, nici de școală, nici de Mine și nici de faptul că ai fost cândva înger. Dar dacă vei trăi o viață curată, Eu te voi aștepta și vei reintra în rândul cetelor cerești.

– Mă supun, Doamne, spuse Teodiil cu glas stins.
– Cât despre tine, Gladiil, ca superintendent al unei școli de îngeri păzitori, ai nevoie să fii puțin mai … uman.
– Nu înțeleg, Doamne.
– Îngerii pe care tu îi formezi vor avea grijă de oameni, nu de alți îngeri. E nevoie, dar, să îi înțeleagă, să gândească puțin ca ei, să nu îi judece prea aspru. Așa că, de acum, poruncesc ca în școala ta să se facă, o dată pe săptămână, o oră de joacă. Poate să fie cu mingea, poate să fie de-a v-ați-ascunselea sau de pictură cu degetele. Te las pe tine să hotărăști. Am nevoie ca îngerii Mei să fie și puțin copii. Și chiar și tu ai putea să te joci împreună cu ei.
– Eu, în adidași?
– O să îți facă bine, ai să vezi.
Gladiil era puțin rănit în orgoliul lui, dar acceptă fără să crâcnească. Își plecă fruntea în fața Atotputernicului și ieși.

Rămași singuri, Dumnezeu îi spuse micului înger, în timp ce acesta se pregătea să plece spre neștiute depărtări terestre:

– O să îmi fie dor de tine, poznașule!

A trecut de atunci aproape un an. Domnul și doamna M deveniseră între timp părinți.
În bucătăria lor, domnul M. își bea liniștit cafeaua fără lapte. Soția lui tocmai ieșea din camera bebelușului, care adormise cu un surâs pe buze.
– Doarme ca un îngeraș. Îmi e așa de drag…
– Da, e îngerașul nostru, îi răspunse el soției, sărutând-o pe frunte.

Din ceruri, Dumnezeu și superintendentul Gladiil priveau mulțumiți. Dacă ar fi știut cei doi soți câtă dreptate aveau…