A apărut cartea „De vorbă cu Dumnezeu”

Cartea pe care o pregătesc de aproape un an a ieșit zilele acestea de sub tipar. De vorbă cu Dumnezeu este o colecție de 35 de eseuri, predici și meditații, publicate, la vremea lor, în revista catedralei unde slujesc sau rostite de la amvon.

În prologul cărții, am publicat o „Lămurire”, în care am spus așa:

Cartea de față nu este un volum de predici.

Chiar dacă unele texte se afundă în minunata lume a parabolelor evanghelice și au fost rostite, la vremea lor, de la amvon, ele o fac pentru a extrage unele învățături și a le da un trup de cuvinte, fără să încerce prin aceasta să devină tratate omiletice.

Am luat din textele evanghelice atât cât să nu abuzez de timpul cititorilor sau de spațiul tipărit. Dar nădăjduiesc că voi stârni curiozitatea cea bună în sufletele celor ce vor lectura cartea, pentru ca ei să își continue căutărea de sensuri la scritorii și predicatorii mai avizați decît mine.

În acest sens, „De vorbă cu Dumnezeu” se vrea o incursiune în adevărurile evanghelice, o pregustare a lor și nu un volum de predici propriu-zis. În redactarea textelor, nu am urmărit rigoarea științifică a teologului, ci chemarea interioară a scriitorului.

Am scris așa cum am simțit. Așa cum ți-aș fi povestit, poate, la gura sobei. Iar pentru aceasta, te rog, iubite cititor, să mă ierți.

Dar cea mai valoroasă parte a cărții este prefața, scrisă de însuși Înalt Prea Sfințitul Nathaniel, episcopul nostru. Iată ce spune, printre altele, vlădica:

Prin intermediul cuvântărilor sale, părintele diacon Nicolae Marinescu ne invită, la meditație, la a sta de vorbă cu Dumnezeu, vorbă care nu este altceva decât o rugăciune, dar îmbrăcată în alte haine. Evagrie Ponticul spunea că rugăciunea este vorbirea minții cu Dumnezeu. Avem în fața noastră o carte care se inspiră atât din cultura spirituală românească tradițională, cât și din trăirea liturgică a spațiului Nord-American.

Părintele diacon citează și vorbește, ca o punte de legătură trans-atlantică, deopotrivă, despre Părintele Constantin Galeriu, de exemplu, cât și despre Sfântul Gherman din Alaska.

Cântec de leagăn

Nani, nani, puiule de om,
Îngeri să te legene prin somn.
Nani, nani, puiule promis,
Îngerii să-ţi cânte-n vis.

Dormi, copile blând, în poala mea,
Cerul să-ţi aprindă-n somn o stea.
Ochii să-i închizi acum cu dor,
Să pluteşti pe coama unui nor.

Cântecul de leagăn am să-ţi cânt
Ca să-ţi odihneşti trupul plăpând.
Domnul să te-nfeşe mititel
Tot cum L-a-nfăşat Maica pe El.

Să te joci în vis cu alţi copii,
Să alergi pe dealuri şi câmpii,
Iar de dimineaţă-am să te-aştept
Ca să te desmierd din nou la piept.

Nani, nani, puiule curat,
Ceru-i lin, afară a-nnoptat,
Iar eu de la Domnul cer umil
Să rămâi mereu ca un copil.

Liturghia – o taină rostită printr-un spectacol (II)

Heruvicul

Imnul heruvimic, sau Heruvicul, deschide partea a doua a Sfintei Liturghii, numită și Liturghia Darurilor, pentru că acum pâinea și vinul pregătite de preot la Proscomidie se vor preschimba, prin rugăciunile dedicate, în Trupul și Sângele lui Hristos, ca o reeditare a Cinei celei de Taină.

Imnul Heruvic are două părți. Prima parte este aceasta:

„Noi, care pe Heruvimi cu taină închipuim și Făcătoarei de viață Treimi sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm.”

Este un text scurt, dar care se cântă rar, foarte rar. Sunt multe melodii compuse pentru acest imn, una mai frumoasă decât alta. Mesajul primei părți a Heruvicului este simplu și direct: ne îndeamnă să lepădăm orice grijă lumească și astfel să Îl întâmpinăm pe Hristos care Se va jertfi sub ochii noștri, pe Sfânta Masă.

Înainte de imn, însă, preotul rostește în taină o rugăciune. În biserica noastră, în virtutea unei vechi tradiții, se obișnuiește ca această rugăciune să se rostească cu voce tare, pentru a sublinia importanța momentului:

„Nimeni din cei legaţi cu pofte şi cu desfătări trupeşti nu este vrednic să vină, să se apropie sau să slujească Ţie, Împărate al slavei; căci a sluji Ţie este lucru mare şi înfricoşător chiar pentru puterile cereşti. Dar, totuşi, din iubirea Ta de oameni cea negrăită şi nemăsurată, fără mutare şi fără schimbare Te-ai făcut om, şi Arhiereu al nostru Te-ai făcut, şi, ca un Stăpân a toate, ne-ai dat slujba sfântă a acestei jertfe liturgice şi fără de sânge…”

Observăm în aceste cuvinte umilința care trebuie să ne însoțească în aducerea Sfintei Jertfe și măreția la care luăm parte, alături de îngerii care slujesc împreună cu noi.

Prima parte a Heruvicului se cântă foarte rar, pentru că în acest timp preotul face o cădire mare. Însoțit de diacon, sau de un alt purtător de lumină, preotul iese prin ușile împărătești, tămâind cu cădelnița întreaga biserică. Cântarea imnului trebuie să fie făcută în așa fel încât să se sincronizeze cu timpul cădirii preotului. Dacă e nevoie, strana sau corul repetă părți din imn, pentru ca preotul să aibă timp să cădească biserica și să se întoarcă în altar, de unde continuă cu Vohodul Mare.

Vohodul Mare

Vohodul sau Ieșirea Mare, simbolizează drumul Mântuitorului către Patimi. În ce constă el: după ce a pregătit pâinea pe Sfântul Disc și vinul în Sfântul Potir la Proscomidie, preotul îi dă diaconului Sfîntul Disc și îi pune pe umeri Sfântul Aer (o bucată de pânză de formă pătrată care va acoperi ulterior Potirul și Discul), ia el însuși Sfântul Potir și ies, precedați de purtători de lumină, până în mijlocul bisericii. Aici, diaconul rostește:

„Pe voi pe toți, dreptmăritorilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezezu întru împărăția Sa, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor.”

Diaconul intră apoi în altar, iar preotul continuă cu o serie de pomeniri asemănătoare: pentru episcop, pentru stăpânire, pentru cei vii și cei morți, pentru eroi, pentru ctitorii bisericii și pentru cei prezenți la slujbă. La fiecare cerere corul răspunde cu Amin.

După cuvintele  „Și pe voi pe toți, dreptmăritorilor creștini, să vă pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor”, preotul intră în altar, așează Potirul pe Sfânta Masă, ia Sfântul Disc din mâinile diaconului și îl așează alături. În timp ce între ei are loc un schimb de cuvinte (Diaconul : „Preoția ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”. Preotul: „Diaconia ta să o pomenească Domnul Dumnezeu întru împărăția Sa”, și altele), corul cântă partea a II-a a Imnului Heruvimic:

„Ca pe Împăratul tuturor să-L primim, pe Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngerești. Aliluia. Aliluia. Aliluia.”

Această parte a doua continuă și lămurește îndemnul din prima parte. Lepădăm grija cea lumească pentru a primi pe Împăratul îngerilor.

De acum, Sfântul Potir și Sfântul Disc se află pe Sfânta Masă, gata pentru transformarea pâinii și vinului în Trupul și Sângele lui Hristos, adică în ceea ce numim Euharistia, sau Împărtășania.

Ectenia după Heruvic

După ce au intrat în altar și au rostit textele prevăzute de Liturghier, preotul îl binecuvântează pe diacon pe creștet, iar acesta iese pe ușa din stânga a altarului pentru a rosti Ectenia de după Heruvic.

Să plinim rugăciunea noastră Domnului…
Pentru cinstitele daruri ce sunt puse înainte, Domnului să ne rugăm… și celelalte

Seria aceasta de cereri are darul de a-i pregăti pe credincioși pentru Sfânta Jertfă care stă să înceapă.

Ectenia de cereri

Urmează apoi o ectenie de cereri, adică o serie de șase rugăciuni de cerere, la care strana/corul răspunde cu „Dă, Doamne”. Ne rugăm pentru ziua toată, desăvârșită, înger de pace, credincios, îndreptător, pentru cele bune și de folos vieții noastre, pentru a petrece cealaltă vreme a vieții noastre în pace și pentru răspuns bineprimit la judecata lui Hristos.

Și la această ectenie avem multe melodii posibile, a căror intrerpretare, fie în gamă majoră, de bucurie, fie minoră, sobră, aduce un plus de sensibilitate în atmosfera slujbei.

Euharistia

După ectenia de cereri, diaconul intră în altar, iar preotul iese în mijlocul ușilor împărătești, zicând cu glas mare cuvintele Mântuitorului: „Pace vouă!”, iar apoi îndeamnă pe cei prezenți

„Să ne iubim unii pe alții, ca într-un gând să mărturisim”, la care corul continuă ideea, cântând „Pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.

Chemarea aceasta nu este întâmplătoare. Suntem chemați să ne iubim unii pe alții, pentru că numai având iubire între noi putem lua parte la minunea care este Sfânta Euharistie și numai așa putem mărturisi pe Dumnezeu. Doar având iubire între noi suntem o comunitate rugătoare.

Urmează apoi intonarea unui imn de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și muzicală:

„Iubi-Te-voi, Doamne, vitutea mea. Domnul este întărirea mea și scăparea mea și izbăvitorul meu.”

Acest imn, interpretat duios fie de preoți, în altar, fie de cor, ne îndeamnă să Îl avem pe Dumnezeu ca pe cea mai mare virtute a noastră, ca pe cea mai importantă comoară a vieții noastre.

Crezul

Rostirea Crezului este o veche tradiție a Bisericii Ortodoxe și are o importanță teologică aparte. Ca unii care ne vom apropia de Sfânta Împărtășanie, avem nevoie să mărturisim credința ortodoxă în Sfânta Treime. Crezul este rostit și la slujba Botezului, ca o condiție a primirii lui. Crezul este o scurtă expunere a celor mai importante dogme ale credinței ortodoxe, iar rostirea lui se aseamănă întrucâtva cu jurământul ostașului pentru țara lui sau cu jurământul medicului pentru misiunea lui.

Când cheamă pe cei prezenți la rostirea Crezului, diaconul spune: „Ușile, ușile! Cu înțelepciune să luăm aminte!”.  Primele două cuvinte se refereau, în vechime, la închiderea ușilor bisericii. Cei încă nebotezați trebuiau să părăsească biserica, fiindcă, în lipsa botezului, nu erau îndreptățiți a mărturisi Crezul. Astfel, diaconii sau ipodiaconii trebuiau să închidă ușile bisericii, pentru ca nimeni din cei nebotezați să nu poată participa la partea a doua a Liturghiei. Astăzi, când majoritatea ortodocșilor sunt botezați din pruncie, aceste cuvinte sunt rostite mai mult din tradiție, decât dintr-o importanță practică. Dar îndemnul rămâne valabil: cu înțelepciune să luăm aminte… la Crez.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…

După rostirea Crezului, preotul iese între ușile împărătești și îi îndeamnă pe credincioși să fie gata pentru momentul cel mai important al Sfintei Liturghii, care este sfințirea darurilor:

„Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, Sfânta Jertfă cu pace să o aducem”

Frica aceasta nu are nimic de-a face cu spaima sau teama, în sensul comun. Frica de Dumnezeu este mai degrabă un sentiment de admirație a măreției divine și o recunoaștere a dimensiunii noastre omenești în fața lui Dumnezeu. Este o expresie a iubirii noastre de fii către Tatăl ceresc, nu una de frică în înțelesul comun de astăzi.

Preotul rostește apoi una dintre cele mai frumoase urări ale Evangheliei, urare rostită inițial de Sfântul Apostol Pavel, la finalul unora din epistolele sale:

„Harul Domnului Nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți”. Corul răspunde: „Și cu duhul tău.”

Apoi îndeamnă: „Sus să avem inimile”, iar corul răspunde cu „Avem către Domnul”.

Ce îndemn frumos: să avem inimile sus, în cer, măcar pentru timpul cât durează slujba Liturghiei. Să ieșim pentru moment din ritmul nostru pământesc, ca să intrăm în ritmul ceresc!

Răspunsurile Mari

„Cu vrednicie și cu dreptate este a ne închina Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, Treimea cea de o ființă și nedespărțită”.

Aceste cuvinte, cântate de cor, sunt o altă mărturisire a dogmei Sfintei Treimi, dogmă centrală în gândirea ortodoxă: Dumnezeu este Unul în ființă, dar Întreit în persoane. În timpul cântării, preotul rostește în taină, în altar, rugăciunile asociate momentului. Răspunsurile Mari fac obiectul unor frumoase compoziții muzicale, pe diferite tonalități și în diferite stiluri, a căror auzire încântă urechea, bucură inima și satură sufletul.

Rugăciunea din altar a preotului continuă în taină:

”Îți mulțumim Ție pentru Liturghia aceasta pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri, care se înalță zburând…”

Și continuă apoi cu voce tare:

„… cântarea de biruință cântând, strigând, glas înălțând și grăind:”

La aceasta, corul începe a cânta:

„Sfânt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot! Plin e cerul și pămîntul de mărirea Ta, Osana întru cei de sus. Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Osana întru cei de sus!”

Vedem și aici cum cuvintele rostite în altar se continuă, într-o rugăciune continuă, cu cele cântate de cor. Toate mărturisesc pe Dumnezeu Unul în ființă și Întreit în persoane.

Epicleza

Epicleza este momentul central al Sfintei Liturghii. Este rugăciunea prin care pâinea și vinul se transformă în Trupul și Sângele lui Hristos. Partea ei auzită sunt cuvintele preotului:

„Luați, mâncați, Acesta este Trupul Meu…. Beți dintru acesta toți, Acesta este sângele Meu…”(Luca 22, 19-20)

Partea ei ne-auzită, adică rostită în taină, sunt cuvintele:

Încă aducem Ţie această slujbã duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine cădem: Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste Daruri, ce sunt puse înainte.
Şi fă, adică, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tău (Amin)
Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. (Amin)
Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. (Amin, Amin, Amin )

În tot acest timp, la strană/cor se cântă, rar și cu luare aminte, imnul Pe Tine Te lăudăm, un imn care mișcă sufletul și aduce uneori lacrimi de mulțumire și umilință în sufletele credincioșilor. Și sunt mereu plăcut impresionat să aud cum, la această cântare, în biserica noastră, se coboară o liniște desăvârșită și o pace rugătoare, semn că toți cei prezenți înțeleg și trăiesc importanța momentului.

Axionul

După sfințirea darurilor, urmează Axionul, adică o cântare în cinstea Maicii Domnului. Există mai multe axioane dedicate sărbătorilor împărătești, dar cel mai cunoscut este:

„Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu. Cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce ești mai cinstită decât heruvimii…”

Tatăl nostru

După aceea, diaconul iese în mijlocul bisericii și rostește cea de-a doua ectenie de cereri, la care corul răspunde cu „Dă, Doamne”. La finalul ecteniei, preotul îi cheamă pe credincioși să rostească Rugăciunea Domnească, adică Tatăl nostru. În biserica noastră, se obișnuiește de mulți ani ca această rugăciune centrală a oricărui creștin să fie rostită în limbile română, franceză și engleză.

Împărtășirea credincioșilor

După ce sfințiții slujitori se împărtășesc în altar, preotul ia Sfântul Potir, se întoarce cu fața către popor și îi cheamă prin cuvintele:

„Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă!”

Din nou vedem același cuvânt frică, ce nu înseamnă teamă, ci admirație a puterii divine, izvorâtă din iubire. Credincioșii răspund chemării și vin, cu mic cu mare, să primească Sfânta Împărtășanie.

Rugăciunea amvonului

După împărtășire, preotul duce Sfântul Potir înapoi la proscomidiar, unde diaconul va consuma ceea ce va fi rămas după împărtășirea credincioșilor, iar el iese în mijlocul bisericii, de unde rostește o frumoasă rugăciune de mulțumire:

„Cel ce binecuvintezi pe cei ce Te binecuvintează, Doamne, și sfințești pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, mântuiește poporul Tău și binecuvintează moștenirea Ta…”

Această rugăciune marchează finalul Sfintei Liturghii, mulțumind lui Dumnezeu că ne-a învrednicit să primim Sfintele Sale Taine. Preotul face apoi încheierea, după care urmează predica.

Predica

Predica este cuvântarea pe care unul dintre slujitori o rostește la final, luând ca subiect textul Evangheliei ce s-a citit în duminica respectivă. Este un moment demn de luat în seamă, cu mare atenție, pentru că el constituie, alături de Sfânta Împărtășanie și de atmosfera de rugăciune, pachetul de sfințenie pe care orice credincios îl va lua cu el acasă și care îi va fi hrană duhovnicească pentru zilele ce vor urma.

Miruirea și anafura

După rostirea predicii, preotul invită pe credincioși la miruit. El în însemnează pe cei prezenți pe frunte, în chipul crucii, cu untelemn din candelă sau dintr-o sticluță cu mir. Cuvântul mir înseamnă în slavonă pace și semnifică pacea pe care au primit-o în  suflet cei participanți la Liturghie, pace care îi va însoți și după ce vor pleca spre casele lor.

Odată cu miruitul, fiecare ia cu el anafură, adică părticele din prescurile folosite la pregătirea Sfintei Împărtășanii. Anafura servește ca mângâiere, dar ca și compensație pentru cei care, din binecuvântate pricini, nu s-au putut împărtăși.

Concluzie

Am văzut, pe parcursul acestei cateheze, rolul central al Liturghiei în cadrul cultului ortodox, dar și în viața personală a fiecărui credincios. Atunci când participăm la Liturghie, participăm în mod tainic la Cina cea de Taină a Mântuitorului și împlinim cuvintele Lui, rămase peste veacuri:

„Aceasta să faceți spre pomenirea Mea” (Luca 22,19)

 

 

Moartea ca lecție de viață

(Predică la duminica a 24-a după Rusalii – Învierea fiicei lui Iair)

După ce vincecă pe cei doi demonizați din ținutul Gadarenilor, sau Gherghesenilor, Iisus traversează din nou Marea Galileii și Îl găsim într-un sat, înconjurat de mulțime. Aceeași mulțime în care se aflau, deopotrivă, unii credincioși, alții sceptici, iar alții, pur și simplu, curioși.

Auzind de prezența Lui acolo, un om pe nume Iair, care era mai marele sinagogii din localitate, se apropie de Iisus și îi spune cazul său: avea o singură fiică, de doisprezece ani, iar aceasta era pe moarte. O situație dureroasă pentru orice tată, să își vadă copilul murind sub ochii lui și să nu poată face nimic. El îl roagă pe Mântuitorul – și ne putem imagina lacrimile din ochii lui – să vină în casa lui și să îi scape copila de la moarte.

Hristos pornește numaidecât spre casa lui Iair și mulțimea după El. În această mulțime se afla și o femeie cu o boală femeiască, o scurgere de sânge, care dura de nu mai puțin de doisprezece ani. Ea încercase la mulți medici, unde cheltuise sume importante de bani, dar fără să primească alinare. Această femeie a profitat de îmbulzeala creată în jurul lui Hristos s-a atins discret de poala hainei Lui, căci nu voia să fie văzută sau simțită.

Femeia se simțea rușinată cu suferința ei. Era o boală femeiască, ce nu îi dădea voie să intre nici măcar în biserică, conform legii lui Moise. Prin urmare, femeia nu mai intrase în biserică de doisprezece ani. De aceea nu a îndrăznit să se ducă direct la Hristos. Se gândea că se va atinge de El, fără știrea Lui, va lua vindecare și va dispărea apoi în mulțime la fel de anonimă cum venise.

Femeia s-a atins doar de poala hainei lui Hristos. În Evanghelia paralelă de la Marcu ni se arată și cum gândea femeia: „Să mă ating doar de poala hainei Lui și știu că mă voi vindeca”. Știa că nu e nevoie să Îl oprească pe Hristos din drumul Lui, să Îl facă atent, să se ocupe de ea în mod special, ci e suficient să treacă El pe acolo. La fel ca femeia canaaneancă, ce s-ar fi mulțumit și cu fărâmiturile căzute de la masa stăpânilor.

Avem aici un exemplu de smerenie. În Faptele Apostolilor, vedem cum mulți bolnavi se gândeau că e suficient să treacă numai umbra lui Petru și se vor vindeca.

În mulțimea aceea, nu puțini se atingeau de Hristos. Oamenii se îmbulzeau, încât, atunci când El întreabă: „Cine s-a atins de Mine?” ucenicii Îi spun, oarecum încurcați: „Lumea Te îmbulzește și Tu mai întrebi cine te-a atins?”. Dar numai la această femeie sărmană, Hristos a simțit puterea care a ieșit din El și a vindecat-o. Numai ea a avut credința necesară.

Iată de ce, Mântuitorul nu a lăsat-o să plece înainte de a-i lăuda credința în public, în fața tuturor. El îi spune acele cuvinte extraordinar de frumoase și care se repetă de multe ori în Evanghelii:

Primul este îndrăzneala: „Îndrăznește, fiică”. O îndeamnă și, prin ea, ne îndeamnă și pe noi, la îndrăzneală. De câte ori nu a spus El în Evanghelii cuvintele acestea: îndrăznește, îndrăzniți.

Al doilea este credința: „Credința ta te-a mântuit.”
Ne cheamă Dumnezeu la credința cu îndrăzneală, sau, dacă vreți, la îndrăzneala ce izvorăște din credință.

Al treilea cuvânt cheie al evangheliei: pacea. Rezultatul îndrăznelii din credință este pacea. „Mergi în pace”, spune Domnul. Având credință și îndrăzneală, primim pacea.

Ce ne învață această atitudine smerită a femeii? Să nu cerem de la Dumnezeu tratament preferențial, să nu ne considerăm mai merituoși decât alți oameni când cerem ajutorul Lui. Să avem inima smerită. Ca acea femeie bătrână pe care am întâlnit-o demult pe treptele unei biserici, și care se ruga să îi dea Dumnezeu măcar cel mai modest loc din în Rai, „după ușă, unde ține Maica Domnului mătura”.

Când Iair s-a întors acasă, cei ai casei i-au spus să nu-L mai deranjeze pe Învățătorul, că fiica lui a murit. Gata, nu mai e nimic de făcut. Și în viață găsim fie oameni, fie împrejurări care vor să ne tragă înapoi în credința noastră și încearcă să ne demoralizeze. La ce bun să mai crezi? Viața e grea, lumea e rea, etc. Pentru ce să te zbați să fii bun când lumea din jurul tău e așa cum e. Și altele ca acestea. Lacebunita, această „boală” modernă.

Femeia fusese cea care L-a întârziat pr Mântuitorul, chiar și pentru câteva minute. Iar între timp, fetița murise. Hristos, însă, îi spune lui Iair să nu se teamă, ci să aibă credință. Cei din anturajul lui Iair, poate chiar cei din familia lui, L-au luat în râs pe Hristos când le-a spus că fetița „nu a murit, ci doarme”. Auzi la el, păreau să zică aceia, noi știm că a murit, nu mișcă, nu respiră și El spune că doarme. Mântuitorul nu se referea la somnul biologic, al omului obosit, ci voia să îi facă să înțeleagă că moartea e ca un somn din care ne vom trezi cândva, că moartea nu e finalul existenței noastre ca ființe umane create de El.

După ce a înviat-o pe fetiță, Mântuitorul cere părinților ei să îi dea să mănânce. Nu întâmplător a făcut asta. A vrut să le arate celor îndoielnici că învierea fusese reală. Că fetița pe care o vedeau în fața lor nu este o nălucă. Un om sănătos are poftă de mâncare, iar fetița era nu doar vie, ci și sănătoasă, vindecată de boala de care suferise și care îi provocase moartea.

În biserică, pentru a-i pomeni la ectenii ori la slujba parastasului pe cei trecuți din viața aceasta, noi nu folosim cuvântul „morți”, ci „adormiți”. Ne rugăm pentru „sufletul adormitului robului lui Dumnezeu…”, sau „adormiții robii lui Dumnezeu”, dacă sunt mai mulți. Nu folosim cuvântul „morți”, ci cel mult „răposați”, care vine de la „repausați”, în repaus, în așteptare. Moartea nu e finală, e doar o trecere, ca și somnul unui om adormit, e temporar, până când se va trezi din nou.

Pentru credincioși, moartea practic nu există. De aceea, creștinii nu trăiesc în această angoasă existențială dată de credința că moartea ar fi sfârșitul existenței, că nu ar mai exista nimic după ea. Noi avem garanția Învierii lui Hristos, și prin ea, a propriei noastre învieri. De aceea la noi la ortodocși și mai ales la noi la români, cultul morților este atât de dezvoltat, pentru că noi credem că moartea nu e decât o etapă.

Am văzut mai demult un documentar realizat de televiziunea CBC la Muntele Athos. Din vorbă în vorbă, despre condiția monahului, un părinte de origine americană i-a spus reporterului cum, cu un an în urmă, a primit din țara lui de origine vestea că tatăl lui era pe moarte, iar rudele îl chemau să fie de față. Și v-ați dus ? Nu, nu m-am dus, a răspuns părintele. De ce ? Pentru că știu că ne vom reîntâlni la învierea de obște. S-a rugat pentru sufletul lui și i-a făcut pomenirile după obicei, dar nu s-a dus la căpătâiul muribundului.

Goethe spunea: „Cu o moarte toți suntem datori”. De aceea noi credincioșii nu ne rugăm la Dumnezeu să nu murim niciodată, ci ne rugăm pentru ca Dumnezeu să dea un sfârșit creștinesc vieții noastre și răspuns bine primit la înfricoșătoarea judecată a lui Hristos, cum spunem la ectenia de cereri.

Liturghia – o taină rostită printr-un spectacol (I)

Liturghia e o taină rostită printr-un spectacol. Ea are structura dialogică a unei piese de teatru, iar Sfinții Părinți au alcătuit-o în așa fel încât ea să spună ce are de spus. (Bartolomeu Anania – Rotonda Plopilor Aprinşi)

Sfânta Liturghie este, pentru creștinul ortodox, Taina tainelor, jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului și expresia supremă a credinței noastre în Înviere.

La Liturghia ortodoxă participă toate simțurile omului, prin lecturi, cântări, imagini, arome, coregrafii. Un loc de seamă îl ocupă lecturile biblice vechi și nou-testamentare, mai ales, psalmii.

Liturghia este nu doar o aducere aminte de evenimente petrecute cândva, în istorie, ci o retrăire a lor. Timpul prezent devine contemporan cu istoria, cum spunea Mircea Eliade. Hristos Se jertfeşte încă o dată, sub ochii noştri, cu fiecare Sfântă Liturghie. Iar aceasta pentru că, în Liturghie, timpul se suspendă, iar noi devenim contemporani cu Hristos: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi”.

Mântuitorul a instituit Euharistia prin Cina cea de Taină şi ne-a poruncit ca „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Nu a dat Dumnezeu spre săvârşire slujba aceasta îngerilor, ci oamenilor. Spune o frumoasă rugăciune, pe care preotul o rosteşte în taină la Liturghie: „Mulțumim Ție pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri”.

Au existat mai multe liturghii de-a lungul timpului, dar în Biserica Ortodoxă s-au statornicit acestea trei: a Sfântului Ioan Gură de Aur, a sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Dialogul, numită şi a Darurilor Mai Înainte Sfinţite.

Primele două sunt cele mai folosite în timpul anului bisericesc şi sunt aproape identice în textele şi cântările lor. Diferă doar prin rugăciunile rostite de preot în taină. În fapt, Liturghia Sfântului Ioan este o variantă prescurtată a Liturghiei Sfântului Vasile.

Proscomidia

Înainte de binecuvântarea pentru Liturghie, preotul săvârşeşte Proscomidia, care constă în pregătirea Cinstitelor Daruri, ce vor deveni ulterior Euharistia, sau Sfânta Împărtăşanie. Proscomidia, care are loc de obicei în timpul Utreniei, este o rânduială prin care preotul aşează, rostind rugăciunile specifice, diverse părticele din prescurile aduse la altar, pe Sfântul Disc, ce are forma unei mici tipsii cu picior.

Cea mai importantă dintre aceste părticele se numeşte Sfântul Agneţ ( de la cuvântul latinesc agnus care înseamnă Miel). El este decupat din prima prescură, are o formă pătrată şi are imprimate pe el simbolurile IS, HS, NI, KA, de la cuvintele greceşti Iisus Hristos, Biruitorul. Acest agneţ va deveni, prin rugăciunile liturghiei, Trupul Domnului Iisus. Alte părticele se aşază alături de Sfântul Angeţ: pentru Maica Domnului, pentru episcopul locului, cetele sfinţilor, ale îngerilor, conducătorii ţării, precum şi pentru cei vii şi adormiţi din pomelnicele aduse de credincioşi la altar.

Lângă Sfântul Disc se află Sfântul Potir, o cupă cu picior, de obicei din metal, în care se pune vin şi puţină apă, simbolizând sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului când a fost împuns cu suliţa pe cruce. Acest vin se va transforma, prin rugăciunile euharistice, în Sângele Domnului.

Binecuvântarea şi Ectenia Mare

Sfânta Liturghie începe la cuvintele preotului: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Această formulă poartă numele de Binecuvântarea Mare şi se rosteşte doar la slujbele Sfintelor Taine: Liturghia, Botezul, Maslul, Cununia. La celelalte slujbe (Utrenia, Vecernia, Agheasma, Înmormântarea, etc.) se rosteşte Binecuvânarea Mică: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

După binecuvântare, urmează o serie de cereri, numită Ectenia Mare. Aceasta este rostită de diacon, din mijlocul bisericii, sau, dacă nu este diacon, este rostită de preot, din altar. La fiecare cerere, corul răspunde cu „Doamne miluieşte”.

La ectenie se pun cereri pentru toate nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti. Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, bunăstarea şi unirea bisericilor, pentru episcopul locului, pentru conducerea ţării şi armată, pentru vreme prielnică, pentru cei ce călătoresc, cei bolnavi sau în închisori, pentru izbăvirea de toată mânia, primejdia şi nevoia. Ectenia se încheie cu o rugăciune către Maica Domnului şi cu un îndemn de a închina întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu.

Frumos şi demn de luat aminte este îndemnul de la începutul Ecteniei Mari: „Cu pace, Domnului să ne rugăm”. Toată rugăciunea noastră trebuie să se facă în duhul păcii şi pentru dobândirea păcii, atât al păcii dintre noi, cât şi al păcii din noi.

Diaconul rosteşte ectenia din mijlocul credincioşilor, pentru a-i îndemna să se roage împreună cu el, să fie participanţi activi la cererile ecteniei. Iar rugăciunea multora are mare putere la Dumnezeu.

Antifoanele I şi II

Antifoanele sunt cântări interpretate la strană/cor, după Ecteia Mare, în timp ce preotul, în altar, rosteşte în taină câte o rugăciune asociată fiecărei cântări. Numele de antifon vine de la faptul că aceste cântări se rosteau alternativ de strana stângă şi cea dreaptă, cum se practică şi astăzi în unele mănăstiri mari sau catedrale, unde sunt suficienţi cântăreţi pentru a forma două grupuri.

Antifonul I este primul verset din Psalmul 102, aşa cum îl auzim duminica la Utrenie: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat eşti, Doamne”.

Urmează apoi o ectenie mică, adică primele şi ultimele două cereri din Ectenia Mare („Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm”, „Apără, mântuieşte, miluieşte…”, „Pe Preasfânta, curata…”, „Pe noi înşine şi unii pe alţii…”)

Antifonul al II-lea este o anunţare a venirii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: „Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai binevoit, pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria…”. Acest text are o mare importanţă teologică. El spune că Hristos este Unul Născut, fără de moarte, Fiu, iar nu creaţie a lui Dumnezeu-Tatăl, precum şi că S-a întrupat de la Duhul Sfânt pentru mântuirea oamenilor. Mai spune că întruparea Lui a fost reală, nu aparentă, pentru că S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, fiind om deplin, la fel ca noi, în afară de păcat: „Care neschimbat Te-ai întrupat…”.

Luând trup omenesc, Hristos nu a încetat a fi Fiu al lui Dumnezeu şi persoană a Sfintei Treimi: „Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.”

Antifonul al III-lea

În timpul acestei a treia cântări, de obicei Fericirile sau Apărătoare, Doamnă, preotul citeşte, în taină, în altar, rugăciunea asociată antifonului al III-lea, după care ia Evanghelia de pe Sfânta Masă, o dă diaconului şi ies împreună pe uşa din stânga a altarului, până în mijlocul bisericii. Această ieşire poartă numele de Vohodul mic (în limba slavonă, vohod înseamnă ieşire). Vohodul mic simbolizează ieşirea Mântuitorului la propovăduire, la împlinirea vârstei de 30 de ani, după botezul primit de la Ioan în Iordan.

Ajunşi în mijlocul bisericii, slujitorii sărută Sfânta Evanghelie, iar diaconul, după ce face cei câţiva paşi până la uşile împărăteşti, o înalţă în văzul poporului, zicând cu glas mare: „Înţelepciune, drepţi !”. După aceasta, toţi slujitorii intră, unul câte unul, în altar.

Această înălţare a sfintei cărţi îi cheamă pe credincioşi să ia aminte la lecturile Apostolului şi Evangheliei ce vor urma.

Cântarea „Sfinte Dumnezeule”

Numită şi Imnul Trisaghion, sau „Întreit Sfânt”, cântarea aceasta este de o rară frumuseţe duhovnicească, teologică şi, nu în ultimul rând, muzicală. Se cântă rar, cu luare-aminte, pentru că mărturiseşte credinţa noastră într-Un Dumnezeu unic în fiinţă, dar întreit în persoane: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Dogma Sfintei treimi este, pentru credincioşii ortodocşi, piatra de temelie a credinţei.

Apostolul şi Evanghelia

După cântarea întreită, urmează citirea Apostolului de către cântăreţ. Cartea cu acest nume cuprinde scurte fragmente din Epistolele Sfântului Apostol Pavel, precum şi din ale sfinţilor Petru, Ioan, Iacov şi Iuda. Împărţirea este făcută în aşa fel încât, pentru fiecare zi (nu doar duminică) din timpului anului, să avem câte un text dedicat.

Când anunţă lectura, preotul cheamă la atenţie: „Să luăm aminte. Pace tuturor!”. În timp ce cântăreţul citeşte, într-un stil uşor muzical, textul apostolului zilei, preotul face cădirea mică, adică doar a altarului şi a naosului (partea dinspre altar a bisericii). Această cădire simbolizează mireasma Duhului Sfânt ce se revarsă din sfintele scripturi peste ascultători, prin lectura Apostolului. Ieşirea aceasta a preotului cu cădelniţa se numeşte Cădire Mică, iar mai târziu, la Imnul Heruvimic, vom avea Cădire Mare, când preotul merge cu cădelniţa până în pronaos, adică până la intrarea în biserică.

Odată lectura Apostolului încheiată, preotul anunţă citirea Evangheliei zilei prin cuvintele: „Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie. Pace tuturor!”.

Vedem din nou aceeaşi chemare la pace, ca şi la ectenie, ca şi la apostol şi în alte momente. Aceeaşi pace pe care Domnul a dat-o apostolilor şi nouă de multe ori în Evanghelii: „Pace vouă!”, „Pacea Mea o dau vouă”. Pacea este un laitmotiv al Evangheliei şi al Liturghiei.

La fel ca şi Apostolul, Evanghelia, de obicei îmbrăcată într-o ferecătură metalică frumoasă, cuprinde câte un fragment din cele patru Evanghelii ale Noului Testament (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), astfel încât avem câte un fragment pentru fiecare zi a anului.

Şi aici fac o paranteză: textele Apostolului şi Evangheliei ce urmează a se citi în fiecare duminică sunt notate în calendarul ortodox ce se găseşte în fiecare casă de credincios. Citind, astfel, fiecare pericopă apostolică şi evanghelică aşa cum sunt indicate în calendar, putem citi întreg Noul Testament în exact un an de zile.

Lectura Evangheliei este un moment impresionant, care trebuie tratat cu toată luarea-aminte, pentru că sunt cuvintele lui Hristos Însuşi. Pericopa ce se citeşte va servi mai târziu ca temă pentru predică. În unele biserici este chiar obiceiul ca predica să se ţină imediat după Evanghelie, când subiectul este proaspăt în auz, însă de obicei este lăsată la sfârşit, pentru a nu întrerupe cumva ritmul slujbei.

Ectenia întreită

Începe de la cuvintele: „Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem”, rostite de diacon din mijlocul bisericii, sub policandru. Ca și la Ectenia Mare și cea mică, în acest moment se pun o serie de rugăciuni pentru episcopul locului, stăpânirea civilă, slujitorii Bisericii, pentru milă, viață, pace, sănătate, pentru cei ce aduc daruri sau cântă în biserică.

Mai mult, în funcție de de împrejurări, preotul poate adăuga aici rugăciuni potrivite momentului: pentru copiii care încep școala, pentru ploaie, pentru victimele unui război recent, etc. La fiecare cerere, corul sau credincioșii răspund de trei ori „Doamne miluiește”, ca și cum ar stărui în rugăciunile lor către Dumnezeu.

Nici cei răposați nu sunt uitați în rugăciunile Liturghiei. Iată de ce, după ectenia întreită pentru vii, urmează una similară pentru cei adormiți. Melodiile de la această ectenie au o tonalitate minoră, care îndeamnă la sobrietate și reculegere. Ne rugăm pentru „odihna adormiților robilor lui Dumnezeu și pentru ca să li se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie”, precum și „ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepții se odihnesc”.

Ectenia celor chemați

Începe la cuvintele ”Rugați-vă, cei chemați, Domnului”.

Această ectenie este mică în aparență, cu cereri scurte, dar are rădăcini adânci în istorie. Ea datează din primele secole creștine, când nu toți cei prezenți la Liturghie erau și botezați. Aspiranții de atunci la botez, numiți catehumeni, adulți fiind, aveau voie să participe doar la prima parte a Liturghiei și anume până la rostirea Crezului. Normele de atunci ale bisericii spuneau că cei nebotezați nu puteau mărturisi simbolul credinței și nu se puteau împărtăși.

Ectenia aceasta li se adresa lor („Rugați-vă, cei chemați, Domnului”), dar și celor botezați, pe care îi îndemna să se roage pentru candidații la botez („Cei credincioși, pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i învețe cuvântul adevărului, să le descopere Evanghelia dreptății”, și celelalte).

După această ectenie, cei nebotezați (catehumenii) erau invitați să părăsească biserica, prin cuvintele: „Cei chemați, ieșiți. Câți sunteți chemați, ieșiți”. În zilele noastre, însă, pentru că botezul se face din pruncie, cuvintele acestea nu își mai găsesc întrebuințare, astfel că, în multe biserici, ele nu se mai rostesc.

Am putea întreba de ce mai rostim atunci ectenia celor chemați ? Pentru frumusețea ei, pe de o parte, dar și pentru că, într-un sens duhovnicesc, cu toții suntem chemați să ne înoim credința în fiecare zi, să ne înveșmântăm în fiecare zi în haine albe, să trăim emoția credinței ca în ziua botezului.

Aici se termină prima parte a Sfintei Liturghii, numită Liturghia catehumenilor și începe cea de-a doua parte, euharistică, numită Liturghia credincioșilor.

După o scurtă ectenie mică, preotul rostește: „Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Corul începe apoi să cânte rar Imnul Heruvimic, sau, simplu, Heruvicul: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm.”

Dacă dragoste nu e

Marin Preda își încheie romanul său, Cel mai iubit dintre pământeni cu aceste cuvinte: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.  Cuvintele acestea sunt inspirate din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, un text de o deosebită frumusețe duhovnicească. Este un adevărat imn închinat dragostei creștine.

Auzim acest text citindu-se chiar în cuprinsul Maslului. Și nu e de mirare că părinții bisericii l-au inclus aici. Dragostea trebuie să fie punctul de plecare, medicamentul de la care începem vindecarea noastră sufletească.

„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”

Apostolul ne arată, fără putință de tăgadă, cum dragostea este singura șansă pentru Împărăția lui Dumnezeu. Fără ea, celelalte realizări ale vieții noastre duhovnicești își pierd, pur și simplu, valoarea.

Și continuă apoi apostolul, într-o enumerare a calităților dragostei:

Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.

Sincer, nu știu dacă Sfântul Apostol Pavel a scris aici un text narativ, sau unul poetic. Pentru că frumusețea lui îl face să pară mai degrabă o cântare. Îi putem asculta muzicalitatea, dar și folosul duhovnicesc. Mai mult, prin repetarea aceasta a însușirilor dragostei, pare că ascultăm un imn acatist. Acatistul Bunei vestiri spune:

Bucură-te, tămăduirea trupului meu
Bucură-te, izbăvirea sufletului meu,
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!

Și iată acum, în același stil, textul apostolului, pe care îndrăznesc să-l numesc micul acatist al dragostei:

Dragostea rabdă,
Dragostea este binevoitoare,
Dragostea nu pizmuiește
Dragostea nu se laudă,
Dragostea nu se trufește
Dragostea nu caută ale sale,
Dragostea nu gândește răul,
Dragostea nu cade niciodată.

Ne întrebăm desigur: dacă Dumnezeu este dragoste, de ce există atunci suferință și boală în lume? Întrebarea aceasta este, probabil, la fel de veche ca și creștinismul.

Maslul este o slujbă pentru sănătate, deopotrivă a trupului și a sufletului. Spun preoții la sfârșit: Dumnezeu să vă ierte, să vă binecuvânteze și sănătate sufletească și trupească să vă dăruiască. Trupul și sufletul merg împreună. Se îmbolnăvesc împreună și au nevoie să fie vindecate tot împreună. O meteahnă a trupului atinge, pe căi neștiute, sufletul. Tot așa, păcatele, care sunt boli sufletești, își lasă cicatricea și asupra trupului.

Dacă privim cu sinceritate în lăuntrul nostru, vom vedea că fiecare avem, pe undeva, o meteahnă sufletească sau trupească. Într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare avem nevoie de vindecarea pe care ne-o aduce Sfântul Maslu.

Dumnezeu îngăduie încercările și greutățile spre a noastră întărire. În cartea sa, Rotonda plopilor aprinși, Valeriu Anania dă exemplul un fluture care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a ieșit astfel  cu ușurință din gogoașa lui, dar a rămas cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Învățătura din pilda fluturelui se rezumă în cuvintele aceastea:

„Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit.”

Fabulă muzicală

Pe un grif de țiteră
S-a suit o literă.
Și se laudă cu fală
Că e notă muzicală.

Litera saltă zglobie
Și încearc-o melodie.
Dar, din bietele-i demersuri,
Nu rezultă decât versuri.

Auzind acele zvonuri,
Note, game, semitonuri
Și-un diez cam guraliv
Îi grăiesc din portativ:

– Măi surato, zicem, ție
Îți priește-n poezie.
Muzichia cea măiastră
Las-o, soro-n seama noastră.

Pravila pământului
Șade-n grija cântului,
Iar canoane muzicale
Nu-s de nasul dumitale!

Litera se opintește
Și, lezată, le grăiește:
– Muzica-i fără cuvinte
Ca un trup fără de minte,

Ca o curte fără câine,
Ca o masă fără pâine,
Ca un prunc fără părinți,
Ca o gură fără dinți.

Așa că s-avem pardon,
Stimate domn semiton.
Dacă mă gândesc un pic,
Fără noi sunteți nimic.

Semitonul, înțelept,
Își propti bărbia-n piept:
– Cuvântu-i fără melod
Ca o plantă fără rod.

Voi grăiți în poezie;
Noi ne facem simfonie.
Voi ședeți la editură;
Noi valsăm în partitură.

Dar, trudind noi împreună,
Facem lumea și mai bună,
Cununăm acorduri sfinte
Pentru inimă și minte.

Hai, de-acum, să batem palma
Să nu mai trăim de-a valma,
Să nu ne mai lăsăm baltă
Ci să șadem laolaltă.

Și așa a fost: cuvântul
A făcut prieten cântul
Și-au dat sfintele măsuri
Ce dăinuie în scripturi.

Minunile care se întâmplă printre noi

Într-un tropar din Vecernia glasului al șaptelea găsim o frază de o deosebită frumusețe duhovnicească:

„Unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii.”

Aceasta ne spune că Dumnezeu, cel care a făcut universul cu toate legile fizice, poate să le suspende atunci când vrea. De ce ? Pentru că poate. Nu ne este dat nouă să înțelegem când și cum.

Aceste „suspendări” ale mersului natural al lucrurilor le numim minuni. Hristos a făcut multe minuni în timpul vieții Sale pământești. A umblat pe mare, a vindecat mulți oameni bolnavi, pe unii i-a și înviat, a înmulțit pâinile în pustie și a hrănit cu ele mii de bărbați. Dar El face minuni și în viața noastră de zi cu zi, ca sfințirea apei în agheasmă prin cuvintele preotului sau preschimbarea pâinii și a vinului în Trupul și sângele Lui. Așa e, ne-am obișnuit cu ele, dar asta nu le face mai puțin minunate.

Minunile creștine autentice, ca și săvârșitorii lor, poartă pecetea discreției. Nu trâmbițează și nu pun afișe prin oraș cu „Iisus vindecă astăzi la Sala Polivalentă la ora 5”.

În general, prefer să primesc veștile despre minuni cu un dram de sare, adică să le cercetez mai întâi. Nu orice imagine rotundă apărută pe un trunchi de copac este chipul Domnului sau al părintelui Arsenie Boca. Nu orice portofel dat pe la racla unui sfânt și vândut apoi la mica publicitate este purtător de vindecări.

Nevoia de minuni, ca o condiție pentru a crede, este pentru cel slab în credință. „Fă o minune, ca să credem în Tine”, îl somau iudeii pe Hristos.

Am auzit de multe ridicări din patul de boală a unor oameni cărora medicul nu le mai dădea prea multe zile de trăit. Dar acești oameni erau departe. Nu îi cunoșteam. Nu îmi erau rude ori prieteni, așa că minunea aceea discretă ce se petrecuse cu ei nu mă afecta direct. Mă impresionau doar atât cât te poate impresiona o simplă știre din ziar.

Mai cred că nu e nevoie de un obiect special sau o slujbă anume ca să se întâmple o minune. Sfintele moaște sau icoanele făcătoare de minuni sunt purtătoare ale puterii sfinților, pe care ei o au de la Dumnezeu. Fericit este cel care se închină la moaștele și icoanele sfinților. Dar un credincios poate să simtă alinare sau chiar vindecare doar participând la Sfânta Liturghie. Sau la Maslu.  Chiar dacă a mai fost de zeci de ori la aceeași slujbă și la aceeași biserică. Pur și simplu, Dumnezeu poate să decidă ca acea Liturghie să fie vindecătoare și nu celelalte dinaintea ei.

Mi s-a întâmplat, însă, de două ori, în ultimii doi ani, cu doi prieteni apropiați, să văd marea putere a lui Dumnezeu, manifestată printr-o succesiune de evenimente pe care nu le pot cataloga decât ca minuni.

Părintele meu s-a întors anul trecut de la Sfântul Munte cu un „brâu” al Maicii Domnului. Acesta este o simplă panglică, subțire ca o cordeluță, care fost atinsă de Brâul real al Maicii Domnului, care se află într-o mănăstire de la Athos. Se dau sute, poate mii de astfel de brâulețe pelerinilor în fiecare an. Credința este că ele aduc fertilitate femeilor care nu pot face copii. Părintele ne-a adus și nouă unul, iar noi l-am pus deoparte, așa cum pui o carte în bibliotecă. Avem copii, nu am avut probleme cu nașterea lor și am considerat că, pentru moment, nu e necesar.

În acea perioadă, ne întâlnisem cu un cuplu de prieteni pe care îi lăsasem în țară în urmă cu vreo cincisprezece ani. Între timp, veniseră și ei în Montreal, fără să știm unii de alții vreme de vreo opt ani. Într-o zi, mi-au găsit numele pe situl bisericii noastre, m-au recunoscut și ne-au făcut surpriza să vină și să ne reîntâlnim ca niște adevărați fii rătăcitori. Cu îmbrățișări, bucurii și tot ce trebuie.

Din vorbă în vorbă, aflăm că nu au copii, deși sunt căsătoriți de când erau în țară. Tot din vorbă în vorbă, ne-am adus aminte de brâulețul adus de la Muntele Athos. L-am dăruit lor și viața și-a văzut de cursul ei molcom în următoarele luni.

Astăzi, prietenii noștri sunt părinții unui bebeluș frumos ca un înger și nu am putut să îmi rețin o lacrimă de bucurie în colțul ochiului atunci când am pus lucrurile cap la cap și am înțeles ce se întâmplase.

Un alt cuplu de prieteni avea o problemă asemănătoare. După nașterea primului copil, mama avea dificultăți în a păstra o nouă sarcină. Pierduse deja două și își doreau mult cel de-al doilea copil. I-am chemat la Sfântul Maslu. Mai de insistențele noastre, mai în lipsă de altă opțiune mai bună, au venit. O dată, de două ori. Au fost apoi și în țară pentru un tratament de specialitate. La câteva luni după tratament,  continuând și seria de Sfinte Masluri atunci când puteau, au avut bucuria unei noi sarcini, care s-a încăpățânat să reziste până la capăt și să le aducă cel de-al doilea copil.

Aici, un sceptic poate spune că tratamentul medical a fost cel care a ajutat, nu slujbele. Creadă fiecare ce-o vrea. Dar știu că, din punct de vedere medical, nu orice tratament de sarcină are succes. Și mai știu ce-a zis Nicolae Steinhardt:

„Ce face atunci credinciosul ? Se roagă la Dumnezeu ca să îl ajute și să binecuvinteze tratamentul.” (Jurnalul Fericirii).

Cine a ajutat mai mult ? Dumnezeu sau medicina ? Poate nu voi afla niciodată. Dar credința mea în minuni rămâne neschimbată. „Duhul suflă încotro vrea” (Ioan 3, 8) spune Hristos. Vindecă pe cine vrea, când vrea și cum vrea. Iar acest „cum vrea” poate să fie și cu ajutorul altor oameni, inclusiv al medicilor.

Nu suntem nici habotnici care refuză o transfuzie de sânge, argumentând un verset obscur din Vechiul Testament. Dar nu suntem nici atei autosuficienți, care nu mai au loc pentru harul divin în raftul lor cu medicamente.

În ceea ce-i privește pe prietenii mei, succesiunea evenimentelor a fost aceasta: dacă nu aș fi emigrat în Montreal, nu ne-am mai fi întâlnit. Dacă nu aș fi fost la biserica noastră, nu ne-am fi întâlnit, poate, pentru o bună bucată de vreme. Dacă nu ar fi fost brâulețul de la Sfântul Munte sau slujba Maslului, ei nu ar fi putut trăi minunea nașterii de prunci. Și alți câțiva de „dacă”.

Așa arată minunile uneori: ca o succesiune de aparente coincidențe, în care o întâmplare dintr-un șir nu are legătură cu cealaltă, dar, puse împreună, duc la un deznodământ fericit. Unii le zic coincidențe. Dar noi le spunem lucrarea lui Dumnezeu. Providență.

„Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim” (Albert Einstein).

De a lăsa să creadă în minuni doar pe cei care sunt dispuși să o facă. Să nu silească pe nimeni. Să nu bage minunea pe gât nimănui, pentru a le forța credința.

Nici pe departe nu cred că eu aș fi fost factorul decisiv în aceste vindecări. Dimpotrivă. Dacă nu ne-am fi întâlnit noi cu prietenii noștri, Dumnezeu ar fi găsit alte căi pentru a face acele minuni în viața lor. Ar fi găsit alți prieteni, altă biserică, poate. Dar mă bucur că s-a întâmplat așa. Mă bucur că am făcut parte dintr-un angrenaj pus la cale de Dumnezeu, care a adus bucurie prietenilor mei. Și ce bucurie mai mare ca aceasta: prunci buni spre folos.

Aceasta este credința: nu să faci tu lucruri mari, ci să lași pe Dumnezeu să facă, prin tine, lucruri mari. Sau mici, nu contează.

Iar aceste lucruri s-au întâmplat chiar în biserica unde slujesc. Discret, fără fast și fără reclamă. Semn că minunile încă se întâmplă printre noi.

Doamne, nu am om !

(Cuvânt la Duminica a 4-a după Paști, a slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda)

Nu știu care suferință omenească este mai mare: aceea a bolii sau aceea a singurătății. Dar știu că omul din Evanghelia de astăzi le purta pe amândouă.

În vremea Mântuitorului Hristos, undeva la marginea Ierusalimului se afla o scăldătoare, numită pe evreiește Vitezda. Era un bazin cu apă, în jurul căruia stătea o mulțime de oameni bolnavi de diferite boli.

Apa în sine nu avea nimic supranatural. Ce o făcea însă să fie căutată de acei bolnavi care stăteau împrejurul ei era acesta: din când în când, un înger al Domnului se cobora și tulbura apa. O agita. Cel care se cobora primul în bazin, după această tulburare a apei, se vindeca, indiferent de ce boală ar fi suferit. Scăldătoarea era așadar, un spital. Dar nu unul cu medici, asistente și medicamente, ci un spital al puterii lui Dumnezeu.

Evanghelia nu ne spune la ce interval de timp se întâmpla această tulburare. Poate o dată pe zi, poate o dată pe săptămână, poate o dată pe lună. Nu avea nici măcar un ritm anume, previzibil. Nimeni nu știa momentul coborârii îngerului, astfel că toți cei bolnavi stăteau pe marginea bazinului într-o așteptare încordată, fiecare gata să sară primul și să fie astfel vindecat.

Între ei se afla și un om slăbănog, adică un om suferind de o paralizie de nu mai puțin de treizeci și opt de ani. Nu omul avea această vârstă, ci boala lui. O boală foarte, foarte lungă. El avea probabil în jur de cincizeci-șaizeci de ani. În zilele noastre, un asftel de bolnav ar beneficia de un scaun cu rotile și de o asistență medicală de handicapat. Dar omul nostru nu avea decât o biată targă, pe care își ducea zilele și așteptarea.

Fiind sărbătoare, Hristos se afla în Ierusalim, ca să se poată închina la templu. El trece și pe la scăldătoare, unde îl găsește pe acest om infirm. Se duce direct la el și, fără alte introduceri, îl întreabă: „Vrei să te faci sănătos ?”

Omul nu îi răspunde afirmativ, pentru că un astfel răspuns era de la sine înțeles. Bineînțeles că  voia să fie vindecat! De aceea se și afla acolo! De aceea îi răspunde lui Hristos cu năduf, vărsându-și amarul îndelungii lui așteptări: „Doamne, nu am om ca să mă arunce în scăldătoare. Și până când vin eu, altul se coboară înaintea mea!” Câtă durere omenească se cuprinde în aceste vorbe! Parcă ar fi spus: Doamne, sunt suferind și, pe deasupra, mai sunt și singur. Asta este drama vieții mele!

Dar întrebarea Mântuitorului nu este întâmplătoare. El voia să se asigure că omul se săturase de atâta suferință și că era gata să își schimbe viața. E o întrebare retorică, la care aflăm răspunsul în finalul Evangheliei.

Slăbănogul de la scăldătoara Vitezda avea o dublă suferință: aceea a infirmității și aceea a singurătății. Dar Hristos vine să i le vindece pe amândouă. Spune Evanghelia după Ioan că Iisus știa de infirmitatea lui, îi cunoștea povestea vieții. Vine așadar ca la o veche cunoștință, pe care, după niște ani, o regăsește în aceeași stare, de bolnav uitat, neglijat de rudele și prietenii lui. Această stare Îl face pe Hristos să Se revolte cumva, pentru că vorbele Lui sunt categorice: „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă!”.  Aproape ca o poruncă. Dar nu ca o poruncă adresată bolnavului, ci ca o mustrare adresată tuturor acelora care i-ar fi putut fi de ajutor celui năpăstuit, dar n-au făcut-o.

Morala este: dacă oamenii nu îți vin în ajutor, Dumnezeu va fi Cel care o va face. Atunci când se pare că toate ușile îți sunt închise, Dumnezeu va deschide pentru tine o fereastră. Când toți prietenii te vor fi abandonat, Hristos este prietenul care nu te-a uitat și Care vine atunci când totul părea pierdut.

Mulți dintre bolnavii prezenți acolo aveau, poate, un ajutor, o rudă care, în bună condiție fizică fiind, îi ajutau să intre în apă la timp pentru a se vindeca. Poate unii dintre bolnavi se puteau deplasa ei înșiși suficient de repede ca să o ia înainte omului nostru. El însă, săracul, era suferind de picioare. Exact ce îi trebuia ca să fie ultimul în fuga nebună ce se stârnea atunci când îngerul Domnului tulbura apa și un om se vindeca. Întotdeauna altul.

Iată de ce Hristos merge direct la bolnavul de treizeci și opt de ani și, fără să îi verifice credința, așa cum făcuse cu mulți, îi dă direct verdictul că este vindecat.

Dar apare o problemă: era zi de sabat. Iar minunea vindecării nu a scăpat de ochiul vigilent al iudeilor, care îl acuză pe fostul slăbănog că încalcă ziua sâmbetei. Își ducea patul (targa) în spinare, iar aceasta însemna o lucrare, o muncă fizică. Dar slăbănogul îi dezarmează cu răspunsul lui nonșalant: „Cel care m-a vindecat mi-a zis să îmi iau patul.”

Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Și aici este un detaliu frumos al pericopei evanghelice: avem motive să credem că cel vindecat se afla întemplu ca să aducă jertfă de mulțumire lui Dumnezeu pentru vindecarea pe care o primise. Un adevărat exemplu de urmat pentru noi. Oare cu toții ne amintim, odată ieșiți din încercări sau suferințe, să venim în biserică și să Îi mulțumim lui Dumnezeu ?

Așadar, Mântuitorul îl reîntâlnește în templu. Aici aflăm explicația întrebării pe care i-o pusese la scăldătoare, dacă vrea să fie sănătos, pentru că îi spune omului: „Du-te și de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu îți fie ție mai rău.” Adică: nu te întoarce la păcate, după ce ai fost izbăvit de ele.

Putem presupune că, după treizeci și opt de ani de suferință și așteptare, omul din Evanghelia de azi își pierduse credința în Dumnezeu și dragostea de oameni. Îi mai rămăsese doar nădejdea că într-o zi va veni și rândul lui să se vindece. Atunci când ne pierdem credința și ni se răcește dragostea, nu trebuie să ne pierdem nădejdea. Să ne agățăm de nădejde ca de un ultim colac de salvare al vieții noastre. Chiar și atunci când toți oamenii ne-au părăsit, iar cerul însuși ni se pare prea sus, nădejdea este cea care ne va menține sufletul deasupra apelor vieții acesteia.

Aceasta este lecția de azi: nădejdea în Dumnezeu, chiar și atunci când toate par că ne stau împotrivă. Chiar dacă vor trebui să treacă treizeci și opt de ani de așteptare, ne va găsi și pe noi, sau mai bine zis ne va căuta și pe noi Hristos în suferința noastră și ne va face sănătoși, ori de ce boală am suferi.

Săptămâna Patimilor şi o cugetare despre Pilat

A trecut Săptămâna Patimilor, cu deniile din fiecare zi. Obositoare, pentru că fiecare denie venea după o zi de lucru. Dar și mângâietoare.

Era liniște în biserică. Am putut cânta troparele în voie, după pofta inimii. Iată, mirele vine, Când slăviții ucenici, Doamne, femeia ceea ce căzuse. Joi seara, lectura de la amvon a celor douăsprezece Evenghelii a fost caldă, calmă și energizantă. Sper din toată inima ca și cei prezenți să fi trăit desfășurarea acestei Denii, care este nu altceva decât o cateheză a patimilor Domnului.

Prohodul, adică slujba înmormântării Domnului este a doua zi, vineri. Așa că părinții Bisericii s-au gândit ca joi să pună cap la cap toate acele texte evanghelice care vorbesc despre patimi. Cina cea de taină, cuvântarea de despărțire a lui Hristos care ocupă patru capitole superbe din Evanghelia după Ioan, vânzarea, prinderea și perindarea Lui de la Ana la Caiafa și la Pilat.

Mi se pare că Pilat era un om citit, deschis la minte. El Îl întreabă pe Iisus ce este adevărul, Îi spune că ar putea să Îl elibereze, dar că nu ar fi frumos să ia o decizie care să îi supere pe iudei. Îl arată pe Iisus mulțimilor cu vorbele Ecce homo, Iată omul. Dar nu s-a găsit nimeni care să fie de acord cu el. Influențați probabil de agitatorii locali, cum se întâmplă la unele manifestații, gloata l-a vrut pe Baraba.

Așa că Pilat nu a avut de ales. A ales voința mulțimii. Poate de aceea numele lui a fost păstrat în Crez. El a încercat cât îi permitea puterea politică să Îl elibereze pe Hristos. Nu știm dacă și credea în El. Dar sunt convins că Îl plăcea într-un fel și că nu Îi găsea o vină, cu atât mai mult una demnă de pedeapsa capitală.