L-am întâlnit iarna trecută.
Era un bărbat uscățiv, la vreo patru zeci de ani, dar arăta de mult mai mult. Intrase într-o cafenea din preajma gării, unde mă refugiasem din cauza frigului – ningea imperial și în termometre mercurul abia mai avea puterea să-și păstreze starea de agregare – și a unui tren care nu mai venea. Stăteam îngândurat la o masă mai înfundată în beznă și priveam, ca pe un copil așteptat luni de zile, cafeaua fierbinte.
El se așezase aproape fără zgomot la o altă masă, în fața unei cești identice, cu același leac dătător de căldură și forțe proaspete. Fără să zică nimic, sorbea, vizibil satisfăcut și la intervale regulate, din caimacul adus de curând din țara de baștină de un turc stabilit undeva, la periferia Bucureștilor. Acum, iarna, era o mană cerească în toată puterea cuvântului.
Enigmaticul meu partener se căută la un moment dat prin buzunare, scoase un pachet terfelit de țigări (cele mai ordinare și mai ieftine, se vedea cât de colo), apoi, fiindcă nu găsea nimic de aprins la dânsul, mă privi rugător, dar în același timp și tăios, ca unul care nu are niciodată chef de prea multă vorbă. Dădui din cap a negație, chiar dacă știam că în buzunarul pantalonilor am mereu un chibrit, pentru sobă. Îmi jurasem nu cu mult timp în urmă, când renunțasem definitiv la tabac din cauza unei complicații la plămâni, să nu mai fiu complice la oribila sinucidere care se făcea prin fumat. Sub nici o formă. Dădui, deci, din cap și mutai privirea spre fereastră.
Afară, noapte neagră ca cerneala din tipografia unde lucram. Un singur felinar cu petrol răspândea o lumină galbenă și tristă, aproape bacoviană. În rest, ninsoare liniștită, dar deasă peste măsură.
La gestul meu, individul stătu puțin pe gânduri, apoi, resemnat, băgă pachetul la loc în buzunarul hainei și sorbi cu gesturi aproape cultice din cafea. După un timp mă privi (am simțit asta înainte să întorc capul și să-l văd), așteptă să-mi întâlnească privirea și mă fixă câteva clipe, ca pe un camarad de arme pe care nu îl cunoști, dar cu care știi că împarți aceeași bucată de pâine, de suferință și de ideal. Apoi iarăși ne reluarăm starea de indiferență de mai înainte.
În timp ce sorbeam din cafea, mă uitam în jur. Eram singurii clienți la ora aceea grozav de matinală și nu știu de ce, dar aveam un ușor sentiment de indispoziție. Nu cred în poveștile despre taverne mohorâte în care se întâmplă tot felul de lucruri ciudate, dar ceea ce vedeam acum în jur nu era prea departe de articolele cu crime din ziare. La urma urmei, orice cafenea sau cârciumă poate fi un loc nefast, dacă oamenii care intră în ea nu au sufletele tocmai curate. Chiar și la masa mea poate că a stat, nu cu multe ore în urmă, un astfel de om. Prin gară trec mulți, nu?
Gândul acesta și altele asemănătoare îmi treceau prin cap. Nu, nu are rost să pierd timpul cu idei prostești, îmi spusei. Aștept trenul și apoi plec la treaba mea. Da, foarte bine, dar nu știi niciodată ce-ți rezervă o cârciumă dintr-o gară pustie! Sau ce nebun se poate ascunde sub zâmbetul aparent binevoitor al unui necunoscut !
Mă uitai precaut la amicul meu de ocazie: era nebărbierit, încruntat și gânditor, ca și când avea ceva de ascuns. Prima împresie, pe care mi-o lăsase cu un ceas mai devreme, se năruia, fără ca eu să pot face ceva ca s-o opresc. Poate din cauza liniștii, poate a dimineții, imaginația mea o luase din loc și începui să mă uit instinctiv la ceas, întrebându-mă de ce nu mai vine odată trenul meu. Locul acesta, care ziua e gălăgios, acum semăna cu un cavou și îmi dădea fiori.
Ba chiar mai mult: mi-l și imaginam pe omul meu un tâlhar de drumul mare sau poate un criminal care mi-ar putea pune gând rău. Și iar mă uitai la ceas. Apoi la individ. Apoi iar la ceas. Pe ferestruica din dreapta mea se vedea cum cerul capătă încet-încet o culoare sângerie, de soare care răsare plictisit. Un huruit abia perceput de roți dădea de știre că acarii își începuseră tura.
Ca să evadez din tensiunea aceea stupidă, mă dusei la cârciumar (eram convins că necunoscutul mă urmărește cu privirea) și cerui o tărie. Aveam nevoie, ca să-mi colorez puțin gândurile. O luai fără să spun nimic și mă întoresi indiferent la locul meu. Era bună. Mergea la inimă. Dar tot nu reușeam să scap de obsesia unui deznodământ sumbru.
Deodată, omul meu se ridică de la masă. Avusei la un moment dat impresia că vine spre mine. Mi se făcu frică. O frică pe care nu o puteam explica și care nu avea ce căuta acolo. Dar, necunoscutul luă încă o cafea și se întoarse impasibil la locul lui. O fi un tâlhar, o fi un oarecare, o fi chiar un tip drăguț, treaba lui, gândii. Dar mie nu-mi inspiră prea multă încredere. Așa că mă uitai din nou la ceas. Trenul trebuia să fi sosit deja, dar pe peron liniștea era aceeași ca acum o oră.
Mă uitai și la ceasul din perete. Arăta cu o oră mai mult decât al meu.
Când incertitudinea ajunsese la limită și chiar nu mai știam ce să mai cred, omul meu se ridică de la masă, venind spre mine. Secundele care urmară mi se părură o veșnicie, în care zeci de posibile scenarii trecură prin fața ochilor mei. În unele dintre ele apărea și câte o lumânare. Eram la capătul rezistenței psihice și pregătit să-i ripostez tipului, dacă ar fi avut intenții necurate.
Dar el se opri în fața mea și, schițând un ușor zâmbet, mă întrebă, pe cel mai natural ton din lume:
– Așteptați mărfarul de la Ciulnița ?
– Da.
– A sosit acum o oră. Eu sunt omul dumneavoastră de legătură.
Căută în buzunarul hainei și îmi intinse un plic cu informațiile pe care le așteptam. Apoi mă salută respectuos și plecă.
Rămăsei statuie câteva secunde, apoi mai luai un gât de tărie. Simțeam nevoia. Ceea ce se petrecuse mă epuizase de tot. Sunt agent de informații de douăzeci de ani, dar niciodată nu mi s-a întâmplat una ca asta. Zâmbii, dezarmat și fericit în același timp. La urma urmei, ce altceva puteam să fac?
Nicolae Marinescu 