Stai la mine, Doamne

Stai la mine, Doamne, a-nserat,
luna se prăvale pe-o colină,
și de-oi vrea, în noaptea ce-o să vină,
eu Ți-oi da o pâine și un pat.

Nu pleca în lume, deocamdată,
e-ntuneric și-i pustiu pământul,
sec și fără dor ne e cuvântul.
Oamenii nu sunt ce-au fost odată.

Odihnește-Te, mai bine, până-n zori.
Corbi se zbat acum prin cimitire.
E și mâine timp de răstignire,
iar eu tot aici Te-aștept, de-ar fi să mori.

N-ai cârtit când Te-a trimis Bătrânul
să Te-arăți în lume-ntâia oară.
Lupta cu noi înșine nu e ușoară.
Pentru ce-ai primit ieslea și fânul ?

Nu-mi răspunde, știu: din dor de oameni
vei primi și cuie și stigmate,
scuipături și câte și mai toate,
ca să mântuiești păgâni și fameni.

Vor tăcea arhanghelii din liră
când Te-or străjui la prohodire,
și când nimenea din omenire
nu va ști de taina ce-o primiră.

Îmi e greu să-Ți spun a nu Te duce.
Patimile lumii-mi zic că-i bine,
căci la adevăr nimeni nu vine
dacă n-a trecut întâi prin cruce.

Dar când, obosit și-nfometat,
prin lume umblarea-Ți va fi gata,
să Te-abați la mine-n drum spre Tata
și Ți-oi da o pâine și un pat.

Raiul începe cu tine

Raiul începe cu tine.
Am înțeles într-o vară
Când privegheam pe coline
Și ne-am șoptit prima oară.

S-a tulburat universul
Ca-ntr-un debut de poveste.
Un trubadur duce versul
Către pleiade celeste.

Plaja de ieri e pustie.
Ziua s-a stins ca o soartă.
Ușa deschisă mă-mbie,
Pasul spre tine mă poartă.

Și te zăresc sub arcade,
Printre vitralii boeme.
Ca într-un basm cu naiade
Cuminecând cu poeme.

Flori ai în păr și, pe masă,
Cărți mă invită, complice.
Timpul se-ntoarce acasă.
Clipa, istorii prezice.

Ochii, cireașă răscoaptă,
Tulbură muza din mine.
Stăm de priveghi și, în șoaptă,
Raiul începe cu tine.

Picături de rugăciune

Picături de gheață plouă
și-n suflet se face rouă.
Ploaia ostenită plânge
și-n suflet se face sânge.

Parcă-mi picură doar mie
picături de poezie.
Se preling din uscăciune
picături de rugăciune.

Să se spele, să se-așeze
picături de anamneze.
Pe zahei să-i primenească,
pe tâlhari să-i mântuiască.

Plouă picuri mari de lacrimi
peste doruri, peste patimi.
Plânge cerul somnoros
peste sfânt și păcătos.

Colind canadian

Azi, ca-n fiecare an,
Și aici, peste ocean,
Printre crengi de-arțar răsună
Tot colinda cea străbună.

O cântau părinți cu fiii
Și-o îngânau în somn copiii.
S-o cântați și voi sub geamuri
Și s-o duceți pe la neamuri.

Să aveți belșug în casă,
O pâine albă pe masă,
Lângă traista cu merinde
Și o tolbă de colinde.

Să purtați cu fală iia,
Nu uitați de România
Și la praznice de moși
Colindați-i pe strămoși.

Dați zăpada de prin tindă,
Agățați covrigi la grindă,
Și ca niște pui de daci
Puneți cruci pe cozonaci.

Între voi să aveți pace
Și în suflet să vă joace
Dumnezeu cu sfinții Lui
Hora infinitului.

Anul nou vă-nveselească,
Pruncu-n iesle vă zâmbească
Și din cer, în noaptea sfântă,
S-auziți cum îngeri cântă.

Am scris colindul acesta în a doua zi de Crăciun, ca să mai îmbunez zăpezile și frigul.

Alb

E multă lumină în casa ta.
Ca în dimineața aceea
Când am mâncat împreună
Pâine prăjită cu unt.

Soarele răsărise ca de obicei.

Ai băut din cafea cu gesturi de balerină
Apoi ai mers la fereastră
Și ți-ai udat floarea preferată.
Erai desculță și îmbrăcată în alb
Iar șoldurile ți se legănau
Ca într-un ancestral dans al ploii.

E multă lumină în casa ta.

Floarea a crescut de atunci.
A făcut muguri albi.
Pereții sunt la fel de albi
Iar în aer mai stăruie încă
Mirosul de margarete.

Îți ating rochia albă
În care obișnuiai să dansezi
Pe o muzică pe care numai tu o auzeai.
E multă lumină în casa ta.
Mă întind pe divanul alb și îți aud pașii.

Par a fi o muzică celestă
Sau un colind îngânat de un copil
Cu o chitară albă.

O briză rătăcită de mai
Flutură abia șoptit perdeaua
Iar tremurul ei alb
Îmi pare un dans nupțial.

E multă lumină în casa ta.
Dar tu,
Tu unde ești ?

Într-un colțișor de rai

gradina_noastraÎntr-un colțișor de rai
Ferit de privirile iscoditoare ale teologilor,
Dar năucitor de accesibil pruncilor,
Te-am găsit.

Stăteai la umbra unui arțar și țineai, așa, boem, un fir de iarbă în gură.
Aveai un surâs enigmatic pe buze, ca și cum știai ceva anume.
Ca și cum descoperisei cea mai mare taină din univers și Te lăsai îmbrățișat de ea.

M-am așezat și eu.
Un pic încurcat, recunosc.
Nu aș fi vrut să te deranjez, dar tare eram curios să aflu ce știi.
Briza primăvăratică se juca în părul Tău ca niște copii în nisip, după o ploaie cu soare.
Dar Tu erai purtat undeva, departe
De aceleași gânduri pe care, acum, încercam să Ți le deslușesc.

Mi-am dat seama că ești un om bun.
Aveai ceva … aparte.
Nu părea să Te intereseze nimic din mărunțișurile urbane,
Nici din convulsiile filozofilor,
Dar îți făcea plăcere să le privești, distant, și pe unele și pe celelalte.

Îmi plăcea acolo, cu Tine, dincolo de timp și spațiu.
Nu-mi amintesc să fi meritat asta vreodată.
Nu am iertat de-șaptezeci-de-ori-câte-șapte pe cei care m-au scuipat
Și nu mi-am petrecut zilele în litanii prelungite până după asfințit.

Dar cred cu tărie că, dincolo de întrebări, imne și solilocvii,
Te voi regăsi, cândva, la umbra unui arțar, într-un colțișor de rai
Ferit de privirile teologilor.

A fost copilăria

Știi ce cred ?
Că mi-a fost prea scurtă copilăria.

Până să-mi dau bine seama
Salcâmii de pe uliță
Au îmbătrânit săracii.
Acum înțeleg:
Domnul acela care trecea pe lângă mine
Îmbrăcat la patru ace
Și mângâia pomii, casele, oamenii
Era Timpul.

Și totuși cred
Că mi-a fost prea scurtă copilăria.

În binecuvântarea
De gutuie și mere coapte
A sobei bătrânești
Am cugetat la cele mai mature lucruri:
Au început desenele animate,
Ce buni au fost cârnații, sau
De ce nu mai ninge odată.

Și totuși cred
Că mi-a fost prea scurtă copilăria.

Îmi amintesc
De mirosul acela de tămâie neparfumată
Și de fruntea patriarhală a părintelui
În serile cu denii.
Așa erau colorate toate:
Într-un zâmbet
Ca al pruncului din Betleem.

Am amintiri generoase.
Atât de… încât…
Mi-aș putea angaja propriul cronicar.
Dar uneori mă întreb candid:
Totuși,
Nu mi-a fost prea scurtă copilăria ?

Poezia

Poezia
e tot ce omul a creat mai viu.

E panaceul pe care Dumnezeu
a îngăduit lutului să-l afle
spre propășire.
Din depărtări nebănuite,
din graniți ale neființei,
omul și poezia
au copilărit împreună
sub același cer.
S-au înălțat unul pe altul
și au cuprins Necuprinsul
într-un cuvânt
suav și dulce ca o lacrimă de sfânt.

Prin Poezie
încercăm să ne recâștigăm aripile.

Ectenie de cereri

M-ai zidit stăpân materiei, slujitor al Tău printr-însa,
Sub puterea Ta adâncă mi-ai dat firul existenței –
Te implor, dar, Împărate, schimbă-n aripi neputința
Și-mi trimite omenirea pe tărâmul transcendenței.

Dă-mi credința care mută munții cugetului lumii,
Dă-mi din apriga putere de-a exorciza ființa.
Mă voi răscula prin Tine împotriva moliciunii
Și prin Tine poezia va întinde biruința.

Nimicește îndoiala, n-o lăsa să mai trăiască,
Dă-mi nădejdea înnoirii, nu dreptate, ci-ndurare;
Din vremelnicia vieții pot minuni să izvorască.
Deci, întâi de toate, Doamne, dă-mi din marea Ta răbdare !

Glossă

Sunt liniștit ca un potir.
Trec printre lucruri fără vină.
M-am săturat să fiu martir.
E lumea de himere plină.

Am cerșit la cer o pâine
Și cerul mi-a răspuns cu mir.
O să-ndrăznesc să cer și mâine.
Sunt liniștit ca un potir.

Raționalul univers
Divinei armonii se-nchină.
Eu, cugetând la al său mers,
Trec printre lucruri fără vină.

Suntem atât de mulți și vieții
Îi datorăm prea mare bir.
Nu mai dau anii tinereții,
M-am săturat să fiu martir.

Un fier încins în mine. Aștept
Cuvântul ca un râu să vină.
Și cine, Doamne,-i înțelept ?
E lumea de himere plină.

E lumea de himere plină.
M-am săturat să fiu martir.
Trec printre lucruri fără vină.
Sunt liniștit ca un potir.

Publicată în revista Helis, Slobozia, dec. 2013. pag. 9