Ploaia care va veni

„Ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea” (Luca 6, 31).

Așa spune Hristos în Evanghelie. Atenție, însă, să nu pricepem acest îndemn cum nu trebuie. Să faci celorlalți nu cum îți fac ei ție, ci cum ai vrea să îți facă. Să faci tu primul binele pe care aștepți să ți-l facă ceilalți. Chiar dacă nu ți l-au făcut. Încă.

Ne cheamă Hristos să fim noi cei dintâi care fac binele. Să spargem gheața. Nu să așteptăm să răspundem cu binele nostru la un bine făcut de aproapele nostru, ca la o tranzacție, ci să facem binele, sperând, dar nu și așteptând neapărat, ca acesta să fie răsplătit cu un alt bine. Fii bun, căci doar așa îl silești și pe cel de lângă tine să fie bun. Sau măcar să fie politicos, dacă nu poate fi bun. Sau măcar să nu fie rău. E și asta ceva. Aș numi această inițiativă a binelui un leadership spiritual.

Cunoaștem o vorbă veche românească: Ești om cu mine, sunt om cu tine !. Ea pare să spună să te porți frumos cu cei care se poartă frumos cu tine. Cu cei care merită. Dar nu pot să accept acest înțeles limitat, interesat al facerii de bine. Pentru a nu fi înțeleasă incomplet, vorba ar trebui respusă așa: sunt om cu tine, chiar dacă tu nu vei fi om cu mine.

Ne grăbim să judecăm. Ni se pare de multe ori că amicul ne-a întors capul, s-a uitat nu-știu-cum, a zis nu-știu-ce și gata, dezbinarea e ca și împlinită. Din acel moment, ne purtăm la fel cu el. Doar el a început ! Îl evităm, îl ignorăm și îl pierdem ca prieten. Totul, de la ceva ce ni s-a părut că a zis ori a făcut. Învățătura evanghelică, însă, este alta, una care ne rănește puțin orgoliul: dă, fără să aștepți să primești. Fă bine, fără garanția răsplății imediate.

Fă ca Dumnezeu, care dă din destul, din belșug. Cu mână largă. Domnește. El nu pune masă, el face ospăț. Să ne purtăm cu cineva mai bine decât ar merita (și de unde știm noi cine și cât merită ?). Să avem noblețe în suflet. Să nu facem fapte bune contabilicește, măsurate atent în balanță (Cum mi-a dat el, îi dau și eu).

Totul începe de la sinceritate. Și de la smerenie. Cum spuneau versurile Păsării Colibri:

Peste tot atârnă greu / Teama de sinceritate
Să-ncercăm să facem noi / Un oraș fără păcate.

E ușor să dai vina pe altul, ca și cum din cauza lui nu poți fii tu om bun.

Da: sunt printre noi și oameni răi, nepăsători și egoiști. Și ar fi bine să ne păzim de ei. Dar nu renunțând la a fi buni. Sau, măcar, omenoși. Sau, dacă nici asta nu se poate, măcar politicoși. Răspunzând, în schimb, răului cu rău și indiferenței cu indiferență, nu facem decât să adăugăm la populația pământului încă un om rău, nepăsător și egoist: pe noi înșine.

Avem nevoie să învățăm respectul reciproc. Nu e un lucru ușor, dar este necesar în mediul multicultural și multireligios în care trăim. Să respectăm, adică, părerea omului de lângă noi, chiar dacă nu e și părerea noastră. Un om e mai mult decât o idee.

Alegerile semenilor noștri sunt de multe ori diferite de ale noastre. Unele sunt greșite. Dar suntem noi siguri că ale noastre sunt cele corecte ? Aceasta este calea smereniei: să accepți că și tu poți greși, nu numai aproapele tău.

Pandemia aceasta a tot încercat să ne divizeze, prin părerile diferite despre virus, vaccinuri și celalalte. Și ar fi aiurea să ieșim din această perioadă dificilă neatinși de virus, dar plini de dezbinare între noi. Pandemia medicală ne-a distanțat la doi metri, dar dezbinarea ne poate distanța la două mii.

Noi, românii, suntem oameni mândri. Avem și cu ce. Venim dintr-un neam de viteji, oameni cu coloană vertebrală și gândire dintr-o bucată. Nu ne lăsăm duși de nas sau călcați în picioare. Dar dacă mândria ca popor ne-a folosit peste secole, mândria individuală ne poate aduce mari deservicii. Când ni se dă un sfat, nu trebuie să îl refuzăm din orgoliu (mă învață el pe mine?). Când ni se face o critică constructivă, nu trebuie să ne supărăm (ia uite cine vorbește!). Când ni se dovedește că părerea pe care o susținem e greșită, să nu ne încăpățânăm să o păstrăm.

Mândria stă în calea progresului spiritual. Un om care e convins că știe totul și nu greșește în nimic nu evoluează ca om și creștin. Să ne amintim cu sinceritate cât de necruțători suntem cu greșelile celorlalți (băiat bun, dar să vezi ce măgărie mi-a făcut!) și cât de îngăduitori cu ale noastre (ei, mai greșesc și eu!). Mândria te împiedică să accepți că sunt alții mai buni decât tine, sau să le asculți sfaturile. A closed mind is an empty mind, zice un proverb american. Mai sunt încă oameni care gândesc și trăiesc frumos. Aceștia sunt adevărații lideri spirituali, care nu postează acid pe facebook și nu devin virali pe tik-tok. Nu sunt în mod necesar nici influenceri, nici blogări și nici instagrameri, așa cum am putut vedea pe mulți apărând în această perioadă în multe medii online, ca ciupercile după ploaie.

Adevărații lideri spirituali sunt discreți. Sunt, ca și Sfinții Părinți, oameni ai vremii lor și ai comunității lor. S-ar putea să îi găsiți și pe internet, dar nu acesta este locul lor principal de activitate. Ei trăiesc întâi și apoi vorbesc. Când au ceva de spus. Când vorba lor e mai utilă decât tăcerea lor. Cum spunea un sfânt părinte, care tocea când i se ceruse un sfat: dacă nu înveți nimic din tăcerea mea, nu vei învăța nici din vorbele mele.

Căutați-i pe acești părinți spirituali ! S-ar putea să fie mai aproape decât credeți, chiar în biserica voastră de cartier. Ei vor rămâne chiar și când pandemia va trece și influencerii online vor cădea în uitare. Pentru că, așa cum cântă aceeași Pasăre Colibri: