Căință și optimism

(Predică la Duminica după Botezul Domnului – Matei, 4, 12-17)

La începutul propovăduirii Sale, Hristos a continuat mesajul început de Ioan Botezătorul: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor!”. A certificat astfel că Ioan fusese cu adevărat vestitorul și înaintemergătorul Său legitim. Așa cum, pe o scenă, antevorbitorul pregătește terenul și îl introduce pe cel care va cuvânta în fața audienței. El nu a venit cu alt mesaj, ci l-a continuat și desăvârșit pe cel al pocăinței, ca o condiție pentru începerea urcușului spiritual spre Dumnezeu.

Ne aflăm în Capernaum, un oraș pescăresc pe malul Mării Galileii, care va deveni oraș adoptiv al lu Iisus. El se născuse în Betleem și copilărise în Nazaret, dar va reveni în Capernaum ori de câte ori va avea ocazia, pentru că aici era bine primit și ascultat. Tot aici va săvârși multe din minunile Sale.

În acele zile, Ioan Botezătorul fusese întemnițat și ucis de regele Irod Antipa, într-un moment de slăbiciune al acestuia, moment speculat cu viclenie de Irodiada, viitoarea lui soție. Auzind de martiriul botezătorului, Iisus merge în nord, în Galileea, după ce petrece patruzeci de zile în pustie, în post aspru și cumplite ispite de la diavol.

Cuvântul lui printre galileeni începe acolo unde îl lăsase Sfântul Ioan și chiar cu aceleași cuvinte: mesajul pocăinței, în perspectiva apropierii Împărăției cerurilor. Evanghelistul Matei face referire la o profeție a lui Isaia: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftalim, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit.” (Matei, 4, 15-16). Profeția anunța începutul activității mesianice în teritoriul locuit de urmașii celor doi fii ai lui Iacov, Zabulon și Neftalim, adică în zona Mării Galileii. Hristos era lumina cea proorocită și de mult așteptată.

Deși Ioan fusese ucis, Mântuitorului nu i-a fost teamă să vorbească mulțimii cu aceeași tărie și convingere ca înaintemergătorul Său. El predica pocăința și întoarcerea oamenilor la Dumnezeu, fără să Îi fie teamă de repercusiuni.

Pocăinței, în limba greacă, i se spune metanoia, de unde avem și cuvântul metanie. Ea înseamnă o schimbare a minții. Metania este o închinăciune până la pământ, urmată de o ridicare. Este o moarte și o înviere cu Hristos. Este o moarte a ommului vechi și o înviere a celui nou. Înnoirea minții înseamnă o curățire și o iluminare a ei. De aceea Isaia vorbea despre lumina care a răsătir oamenilor prin Hristos.

În accepțiunea ortodoxă, pocăința nu se rezumă doar la o părere de rău, ci și la o înnoire a vieții, la regretul pentru greșelile zilei de ieri, dar și la optimism pentru ziua de mâine. Pocăința privește în trecut, dar și în viitor. Altfel, ar rămâne doar o angoasă și o deznădejde.

Pocăința înseamnă lacrimi de părere de rău, dar și lacrimi de bucurie pe care le dă nădejdea în iertarea lui Dumnezeu. Ne îndeamnă să fim realiști și conștienți de păcatele noastre, dar și liniștiți și încredințați că Dumnezeu ni le poate ierta.

Toți suntem păcătoși. Se amăgește cel ce crede altfel. Ne amintim scena cu femeia prinsă în păcatul adulterului. Conform legii lui Moise, ea trebuia să fie ucisă pe loc, cu pietre. Dar Iisus a intervenit în apărarea ei și le-a spus celor ce se pregăteau să aplice pedeapsa lapidării: dacă cineva se simte fără de păcat, acela să arunce primul cu piatra. A chemat astfel la iertare, dincolo de litera legii.

Cu toții cădem, mai devreme sau mai târziu, mai des sau mai rar. Câștigă însă cel care știe să se ridice. Mitropolitul Bartolomeu Anania povestește cum, la prima lecție de ski în munții noștri, a aflat că cel mai important lucru pentru un începător este să știe să cadă. E inevitabil să cazi. Totul e să știi cazi fără să te rănești și să te poți ridica.

În scriptura franceză, îndemnul Mântuitorului este „Convertissez-vous”. Convertiți-vă, schimbați-vă. Așa cum schimbi o haină veche cu una nouă. Aș îndrăzni un cuvânt vechi românesc: primeniți-vă ! Așa cum te speli dimineața ca să mergi la serviciu sau la biserică și începi astfel o ziu nouă. Fiecare zi a noastră să fie nouă, mai bună ca cea de ieri, cu greșeli de ieri pe care nu le vom mai repeta azi, cu împliniri de azi pe care nu le-am reușit ieri.

Nu suntem noi capabili de păcate așa de mari pe care Dumnezeu să nu le poată ierta.

Odată cu începutul propovăduirii Sale, Mântuitorul Își alege primii apostoli. Aceștia sun frații Petru și Andrei și, respectiv, Ioan și Iacov. Aceștia „îndată au lăsat totul și au mers după El”. Auzi: au lăsat casă, familie, slujbă și L-au urmat pe Hristos. Fuseseră mișcați până în străfundul sufletului de cuvintele Lui. Câți dintre noi putem spune că plecăm duminica de la Sfânta Liturghie mișcați până în străfundul sufletului de mesajul lui Hristos ? Că vorbele și faptele Lui ne rămân în minte și în inimă pentru o bună parte a săptămânii care începe.

Ce dacă au trecut două mii de ani de atunci ? Mesajul e același și e la fel de actual: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția Cerurilor”. Împărăția nu e ceva promis demult, care vine la oră fixă, iar noi o așteptăm cu ochii pe ceas. ”Împărăția cerurilor este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), spune Hristos. Trebuie doar scoasă la suprafață. Lumina trebuie lăsată să răsară din întuneric și să lumineze pe tot omul ce vine în lume.

Dacă există o trăsătură a creștinismului, și mai ales a ortodoxiei, care o face unică, aceea este optimismul. Expresie a nădejdii neclintite în Dumnezeu.

Acesta este mesajul Evangheliei de azi: optimismul.