Darul lacrimilor

Adam nu știa să plângă.

În paradis, nici nu ar fi avut de ce. Ducea o viață perfectă, fără dureri, necazuri, întristări sau alte stări sufletești care îl fac pe om să uzeze de lacrimi.

Dar lucrurile s-au schimbat după ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din frumoasa grădină. Atunci, ori de câte ori privea albastrul senin a primăverii, verdele crud al codrilor sau galbenul copt al câmpurilor, simțea că toate îl mustră pentru păcatul lui. Toate îi aminteau de paradisul pierdut și îl învinuiau pentru greșeala ce-o făcuse.

Istovit de mustrări, Adam îi ceru lui Dumnezeu să îi ia vederea, sau măcar să îi împăienjenească ochii, ca să nu mai vadă cerul, florile, norii, sau zâmbetele Evei.
Dar Dumnezeu, milostiv, nu îi luă vederea. Îi dărui, în schimb, darul lacrimilor. (1)

Și de atunci au început oamenii a plânge.

De ce plângem ? La ce folosesc lacrimile ? Sunt ele doar o supapă care lasă să refuleze din noi preaplinul sentimentelor ? Sau sunt mai mult decât atât ?

Copiii se nasc pe lume plângând. Se spune că acesta este un reflex rămas de la Adam. Ca și cum, prin fiecare copil ce se naște, protopărintele retrăiește pierderea purității originare. Ca și cum nașterea în lume echivalează cu un nou exil din paradis.

În formidabila sa epopee poetică numită Canonul Mare – pe care o așez fără rezerve în rândul capodoperelor literaturii universale – Sfântul Andrei Criteanul spune, în primele versuri:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor.”

Plânsul creștin nu este un produs al disperării ori al deznădejdii. Lacrimile credincioșilor sunt roade ale pocăinței care duce la eliberarea de păcate și la bucurie. Lacrimile deretică sufletul, îl ușurează și îl primenesc.

Nu avem porunca plânsului în Decalog. Dar avem îndemnul din cea de-a doua Fericire: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Este, prin urmare, o chemare a lui Hristos pentru cei care doresc un nivel mai mare de sfințenie. Trecuți prin smerenie, care este obiectul primei Fericiri, dobândim darul lacrimilor și mergem apoi mai sus, la blândețe („Fericiți cei blânzi”) și la celelalte virtuți.

Cei care au luat lacrimile și au făcut din ele o unealtă de mântuire accesibilă tuturor au fost sfinții:

Am încercat să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Lacrimile sunt urmele lor”

spune filosoful Emil Cioran (2). Și în adevăr: sfinții au luat această facultate a sufletului și au dus-o la desăvârșire. Au transformat-o într-un dar. Nu puțini sfinți se rugau stăruitor la Dumnezeu ca să dobândească „darul lacrimilor”, ca pe o mare virtute care le cheamă și le protejează pe celelalte.

Nu e o rușine sau un semn de slăbiciune pentru un creștin să plângă, atunci când simte nevoia. Darul lacrimilor nu ne face plângăcioși ori smiorcăiți. Sfinții au plâns pentru păcatele lor chiar și atunci când nu aveau păcate. Au trimis la Dumnezeu, odată cu rugăciunile lor, lacrimi pentru păcatele întregii omeniri. Rugăciunea, însoțită de lacrimi de umilință, ajunge la Dumnezeu pe ușa din față. Primește tratament preferențial. Nu face anticameră.

Plânsul creștin nu este semn de disperare. Plânsul creștin este optimist. Lacrimile preschimbă durerea în acceptare și acceptarea în nădejde. Iar nădejdea aduce pace în suflet. Pe un creștin, trecutul nu îl apasă, prezentul nu îl sperie, iar viitorul nu îl neliniștește. Pe un creștin, darul lacrimilor nu îl face acru sau arogant, ci dimpotrivă: bun, blând, deschis, receptiv, iertător și plăcut.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că precum plânsul nou-născutului la ieşirea din pântecele mamei sale arată că este viu, tot așa și pentru omul credincios, prezența lacrimilor la rugăciune e un indiciu că sufletul lui e încă viu, iar credința nu i s-a atrofiat.

Pentru un creștin, darul lacrimilor, fie ele de pocăință sau de bucurie, nu înlătură optimismul, buna cuviință și nici chiar simțul umorului. Bartolomeu Anania spunea că simțul umorului, în sensul de a nu lua nimic în tragic şi de a primi totul cu seninătate, ca de la Dumnezeu, poate fi considerat o virtute.

Cel Ce se află deasupra scării timpului și nimicniciilor omenești este Hristos, Care nu uită că și El a fost om pe pământ. A trăit într-o perioadă dificilă a istoriei, a fost înconjurat de apostoli, dar și de farisei, a fost iubit de prieteni, dar și trădat de conaționali, însă S-a rugat cu lacrimi și pentru unii și pentru ceilalți.

Hristos ne spune: „Bucurați-vă!” și ne asigură, peste veacuri, că „bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.

(1) Poezia „Lacrimile”, de Lucian Blaga
(2) Emil Cioran – „Lacrimi și sfinți”

Publicat în revista SOLIA a Episcopiei Ortodoxe Române din America, nr. 1 / 2018

Când oamenii mari învață de la copii

Într-una din cuvântările Mântuitorului, pe când mulțimea Îl înconjura dorind să audă cuvintele despre Împărăția lui Dumnezeu, cineva a adus un grup de copii, pentru ca El să îi binecuvinteze. Apostolii au fost puțin deranjați de acest lucru, gândind poate că vorbele lui Iisus se adresau oamenilor mari și copiii nu aveau ce căuta acolo.

Dar Mântuitorul îi mustră blând pe ucenici cu unele din cele mai mângâietoare cuvinte ale Evangheliilor:

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” (Marcu X, 14-15)

Mângâietoare, dar și categorice. Mângâietoare, pentru ne arată o cale simplă și sigură de a intra în Împărăția Cerurilor. Categorice, pentru că tocmai această simplitate este greu de găsit. Sau, mai bine zis, de re-găsit, pentru că oricare dintre noi am avut-o pe când eram copii.

Ce anume îi face pe copii preferații Mântuitorului ? Ce însușiri ale sufletelor lor suntem noi capabili și datori să imităm ?

Evanghelia după Matei vine cu lămurirea:

”S-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor ? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor.”

Copiii sunt smeriți. Ei știu că fără părinții lor nu pot face nimic. Tot la fel și noi, fără Tatăl nostru, nu putem face nimic și acest gând trebuie să ne anime întreaga viață. „Fără Mine nu puteți face nimic”, spune Mântuitorul. (Ioan, XV,5) Indiferent cât de cultivați ori de întreprinzători ori de buni lideri vom deveni.

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-un amuzant schimb de priviri cu un bebeluș, la slujba de Înviere

Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.

Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.

Copiii mai au calitatea de a fi spontani. Pot să cânte oriunde, dacă așa simt. Fără să le pese de constrângeri sociale. Dacă deranjez pe cineva? Dacă o să cânt fals ? Dacă melodia nu mai e la modă ? Nimic din toate acestea. Ei pot să cânte pur și simplu pentru că așa le dă ghes inima.

Vă mai amintiți episodul intrării Mântuitorului în Ierusalim, de Florii ? Toți ucenicii cântau „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus!”, iar unii dintre cei de-acolo le-au spus să tacă. Hristos însă le-a răspuns, zicând: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Tot așa împăratul David spune, în Psalmul al optulea: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă.”

Ne-ținerea minte a răului este o altă însușire pe care o învățăm de la copii. Ei se pot certa pe o jucărie, pot să se retragă fiecare în colțul lui, ca mai apoi să se împace și să râdă din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu apune soarele peste supărarea lor, cum spune apostolul Pavel.

Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.

Copiii stabilesc ușor contacte între ei. Când se întâlnesc pe terenul de joacă și nu se cunosc, e suficient un schimb de priviri și câteva vorbe, ca mai apoi să se joace împreună. Nu au îngrădiri sociale. La fel, preferă să facă activități mai degrabă împreună, decât singuri. Îmi amintesc cum, pe ulițele copilăriei, după ce ieșeau unul sau doi cu mingea, de prin casele din jur apăream și noi ceilalți și fără prea multă greutate se făceau echipele și începea meciul. Nu aveam nevoie să plănuim dinainte. Totul era spontan. Trăiam momentul lui aici și acum.

Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.

Când nu mai ești deloc copil, ai murit de mult. (Constantin Brâncuși)
Fericiţi cei care visează, cei care au idei frumoase, cei tandri, fericiţi cei care rămân copiii sufletului. Fericiţi cei pe care teama nu îi face să renunţe la iubire. (Albert Einstein)

Ce este și ce nu este smerenia

publicat în revista Solia a Episcopiei Ortodoxe Române din America

Când eram pe băncile claselor primare, învățătoarea noastră avea obiceiul să îi mustre pe colegii mai înceți la minte cu aceste vorbe: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” Nu cred că înțelegea sensul adevărat al celei dintâi dintre cele nouă fericiri. Sensul acesta, unde sărac cu duhul însemna un elev pe care nu îl duce capul (dacă nu chiar prost) l-am preluat și eu pentru o bucată de vreme. Asta până am înțeles mai târziu că sărăcia cu duhul înseamnă cu totul altceva și că denumește, în fapt, o mare virtute creștină: smerenia.

Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.

Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)

Omul smerit își pune mai întâi încrederea în Dumnezeu, și apoi în puterile lui. El trăiește în fiecare zi cu acest îndemn al Mântuitorului: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).

Omul smerit e un bun cunoscător al sufletului său, cu virtuțile și patimile lui. Nu își ascunde excesiv virtuțile, și își recunoaște fără reținere, păcatele și greșelile. Nu dă dovadă nici de trufie, dar nici de falsă modestie. Știe care îi sunt limitele, dar și valorile. Își cunoaște, ca să folosim o vorbă românească, lungul nasului. Știe și când să glăsuiască, dar și când să tacă. Le face pe toate cu umilință și recunoștință față de Dumnezeu.

Smerenia este „pământul cel bun” din Pilda Semănătorului. Este terenul fertil pe care cade glasul lui Dumnezeu ca semințele și face să răsară în el virtuțile. Așa după cum un vas gol primește orice cu ușurință, la fel și inima golită de sine și de deșertăciunea lumească se umple de harul dumnezeiesc. Căci Bunul Dumnezeu caută cu milostivire și iubire de oameni la inima smerită.

Omul smerit știe să asculte mai întâi și abia apoi să grăiască. Este un bun receptor. Primește cu ușurință bunele îndemnuri și își însușește fără supărare criticile. Este iute la iubire și iertare, dar zăbavnic la mânie.

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile. Ca în dialogul acela imaginar al lui Iuda, care își explică astfel vânzarea Învățătorului: dacă îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre.

Asocierea greșită a smereniei cu o anumită moleșeală a vieții îl face pe Nicolae Steinhardt să exclame cu năduf, în Jurnalul Fericirii:

„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului. Creștinismul neajutorat și neputincios este o conceptie eretică deoarece nesocoteste îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepti ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”). Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiti.”

Îndrăznesc să afirm că smerenia este una din cele mai interesante virtuți. Este o virtute a paradoxului. Cu cât urcăm mai mult pe scara smereniei și devenim mai virtuoși, cu atât vedem mai clar păcatele noastre și ne considerăm mai păcătoși decât toți oamenii. Smerenia este acel far care luminează sufletul și ne ajută să îi vedem mai limpede lipsurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Că nu suntem chemați la frică, ci la curaj, ne-o spune chiar Mântuitorul în multe rânduri: Îndrăznește fiule, Îndrăznește fiică (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Îndrăzniți (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33); Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeți (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântați (Marcu 16, 6).

Precum mândria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel și smerenia este maica tuturor virtuților”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea este temelia sigură pe care se pot clădi celelalte virtuți. De aceea este rostită în prima dintre cele nouă Fericiri din predica de pe munte. Ea le deschide și le face posibile pe celelalte: pocăința și lacrimile (fericiți cei ce plâng), blândețea (fericiți cei blânzi), dorința de dreptate (fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate), mila (fericiți cei milostivi), curăția inimii (fericiți cei curați cu inima), pacea sufletului (fericiți făcătorii de pace), răbdarea necazurilor (fericiți cei prigoniți pentru dreptate), bucuria și veselia duhului (bucurați-vă și vă veseliți).

Chiar dacă nu am ajuns încă la măsura desăvârșirii – și câți dintre noi pot spune asta -, smerenia ne poate călăuzi, ca o busolă, pe drumul cel drept și ne va conduce la cea mai mare dintre virtuți, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Minciună sau adevăr – o curiozitate a celei de-a noua porunci a decalogului

M-am întrebat de multe ori de ce porunca despre minciună nu este formulată direct, imperativ, ca cele dinaintea ei. Spunem „să nu ucizi” (porunca a 6-a), „să nu fii desfrânat” (porunca a 7-a), „să nu furi” (porunca a 8-a). Nu încape nici o neclaritate. În același ritm, porunca a noua ar fi trebuit să fie „să nu minți”. Dar, ea a fost dată lui Moise și, prin el, nouă, peste veacuri, sub această formă:

„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”

Care să fie motivul pentru care Dumnezeu, pe muntele Sinai, a grăit-o astfel ?
În forma ei, porunca nu pare să sancționeze orice minciună, adică orice ascundere a adevărului, ci numai pe aceea care afectează pe un semen de-al nostru. Pare, prin urmare, o poruncă incompletă, selectivă. Este oare cu putință să ascundem adevărul și să rămânem plăcuți Domnului ? Minciuna de orice fel aduce un prejudiciu, oricât de mic, unui semen de-al nostru, Sunt, însă, momente când ocolirea sau mascarea adevărului face un bine mai mare și astfel, scopul scuză mijloacele?

Un fost deținut politic mărturisește cum, anchetat de securitate, prin anii 50, a spus că nu îl cunoaște pe un anume cetățean X – deși îl cunoștea – pentru că altfel, respectivul ar fi fost și el arestat și torturat. Printr-o minciună, a salvat în felul acesta libertatea și, poate, viața unui om.

Să ne închipuim – dacă nu am trăit acest lucru aievea – că un om a avut o zi grea la serviciu. Este obosit și nervos. La sfârșitul zilei, soția îl întreabă, din obișnuință, cum a fost la lucru. Omul nostru ar putea să se descarce, să spună ce și cum, așa cum a mai făcut-o și în alte dăți. Dar, în seara aceea, el decide să abordeze altfel problema și îi spune soției: a fost o zi normală, fără evenimente neplăcute. Toate au fost bune și frumoase sub soare.
Tehnic vorbind, spune o minciună. Ziua lui nu a fost o plimbare în parc. Dar el s-a gândit la altceva: dacă îi spune soției ce s-a întâmplat cu adevărat, îi va transmite în felul acesta problemele lui și își vor petrece, poate, seara, într-o stare de tensiune. Dar o menajează. Printr-o mică minciună, realizează un bine mai mare: păstrează pacea în familie în seara aceea.

Putem duce acest raționament și mai departe. Nu putem aplica principiul fără discriminare. Suntem obligați să spunem adevărul, așa este, dar oare tot adevărul, oricui și în orice împrejurare? Aflăm despre un părinte al pustiei care, a văzut pe unul dintre ucenici greșind într-un lucru oarecare. Ceilalți l-au întrebat dacă știe ceva, dar el a tăgăduit. Ba mai mult: a luat asupra lui greșeala aceea. Bătrânul a mințit, astfel, de două ori. Însă fapta bună a iubirii a fost mai mare decât aceea a spunerii adevărului cu orice preț, iar ucenicul vinovat a învățat o lecție mai prețioasă din fapta părintelui său.
Minciună sau adevăr este socotit nu ceea ce spunem, ci ceea ce intenționăm să se înțeleagă. Nu ceea ce iese din gură, ci ceea ce iese din suflet.

Nicolae Steinhardt vorbește, în jurnalul său, despre o femeie care avea o slujnică foarte credincioasă, care, atunci când stăpâna sa nu voia să fie deranjată, trebuia să spună nedoritului vizitator că doamna nu este acasă. Fiindcă slujnica era credincioasă, a rugat-o pe stăpâna ei să nu o forțeze să mintă, iar aceasta a găsit următoarea formulă: stăpâna urma să iasă din casă în grădină, pe o ușă din spate, iar slujnica urma să spună celor care o căutau că „stăpâna nu este ÎN casă”. Bietul vizitator nu lua seama la o biată conjuncție, sau bănuia că slujnica nu prea știa să vorbească corect. Și … pleca. Astfel că stăpâna casei evita vizita, iar slujnica evita minciuna.

Povestea aceasta ne arată o altă stare de lucruri: putem spune, tehnic vorbind, un adevăr (stăpâna chiar nu se afla ÎN casă), dar intenția să fie una … mincinoasă. Ceea ce constituie minciună nu este ceea ce am spus. Este ceea ce, de la bun început, am intenționat să se înțeleagă.

Minciună poate fi și o exagerare a adevărului. Așa cum sunt, de pildă, exagerările dintr-un CV. Cineva spune: „Am desfășurat o bogată activitate în domeniul muzical”. Sună bine, dar e așa de vag, că miroase a minciună. Ce-a făcut, mai exact: a cântat, singur sau într-o formație, a dirijat o orchestră, a compus muzică sau doar a tăiat bilete la spectacole? E ambiguu și poate însemna orice. Sau poate tocmai asta este intenția autorului. Să impresioneze un eventual angajator, fără să îi spună (sau așa crede el) o minciună.

Minciuna, ca și adevărul, nu țin de cuvinte, ci de onestitatea celui care le folosește. Să nu ne ferim de a spune neadevărului minciună. Dar să nu uităm că mai presus de adevăr se află Adevărul, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos:

„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14, 6)

„Iar femeia să se teamă de bărbat” – un text controversat din slujba cununiei

Ați asistat probabil la o cununie religioasă. Acolo, printre ectenii, rugăciuni și lecturi, se găsește Apostolul, adică lectura, de obicei făcută de dascăl, a unui fragment din epistolele Sfântului Apostol Pavel. Textul, de la Efeseni V, 20-33 este următorul:

Fraților, mulţumiți totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl. Supuneţi-vă unul altuia, întru frica lui Hristos. Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, aşa şi femeile bărbaţilor lor, întru totul.

Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica, şi S-a dat pe Sine pentru ea, Ca s-o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, Şi ca s-o înfăţişeze Sieşi, Biserică slăvită, neavând pată sau întinăciune, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără de prihană.

Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte. Căci nimeni vreodată nu şi-a urât trupul său, ci fiecare îl hrăneşte şi îl încălzeşte, precum şi Hristos Biserica, Pentru că suntem mădulare ale trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui.

De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.

IMG_8463Fragmentul face o frumoasă comparație între unirea mirilor și unirea tainică dintre Hristos și Biserica Sa, îndemnând pe cei proaspăt căsătoriți la iubire deplină, dezinteresată și jertfelnică. Toate bune până aici. Încheierea, însă, pare să lase un gust amar sexului frumos: femeia să se teamă de bărbat.

Cum poate un sentiment neplăcut ca teama să servească drept fundament pentru o viitoare căsnicie ? Cu siguranță nu poate fi vorba de teamă în sensul comun, de frică. Atunci despre ce e vorba ?

Acum trei mii de ani, înțeleptul împărat Solomon a spus: „Frica de Dumnezeu este începutul Înțelepciunii”. Cu aceste cuvinte începe, de fapt, cartea Pildelor, această carte plăcută ca mierea. Este acea teamă sinonimă cu iubirea. Supunerea iubitoare, cea care admiră măreția și puterea lui Dumnezeu. E teama omului care privește măreția universului și își dă seama cît de mic este el și cât de mare este Dumnezeu. Este o teamă izvorâtă din iubire, mai mult decât din altceva. Este un sentiment pozitiv, care ne ferește de rele.

Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe soți să „se supună unul altuia”. El desființează astfel din capul locului orice întâietate. Dacă „bărbatul este cap femeii”, îl face pe bărbat dator cu iubire și protecție față de femeia lui. Nu îl desemnează pe bărbat șeful femeii sau pe femeie, angajatul bărbatului. Bărbatul este cel dintâi răspunzător pentru fericirea și chiar mântuirea femeii dăruite lui de Dumnezeu. Este dator să o iubească. Pentru bărbat, iubirea față de femeia lui nu e opțională. Tot așa, pentru femeie, supunerea fără iubire își pierde sensul, devine slugărnicie.

Textul de față nu încurajează violența în familie. Teama trebuie văzută mai degrabă ca fiorul acela care te cuprinde când privești sau gândești la persoana iubită. Este teama de a nu-l răni. Este grija și atenția față de un obiect de mare preț pe care îl ții cu dragoste în mâinile tale.

DSC_9854Asupra textului s-au încercat variante. Unii cântăreți bisericești spun „femeia să respecte pe bărbat”. Nu merge nici pe departe. Respectul e doar una din multele manifestări exterioare ale iubirii. Respectul nu e un sentiment, ci o atitudine. E ceva de suprafață, care poate să nu vină din bunătate, ci din constrângeri de ordin social. Singurul merit al acestei înlocuiri teamă/respect este că nu o mai sperie pe biata mireasă la nunta ei.

O altă variantă ar fi „femeia să se îngrijească de bărbat”. Adică nu să se teamă de bărbat, ci pentru bărbat. Să se îngrijoreze pentru el, din iubire. Să partajeze atât bucuriile, cât și întristările lui. Această abordare se apropie mai bine de ceea ce a vrut să spună apostolul, dar, din păcate, se depărtează prea mult de o traducere fidelă.

Când ne cheamă la împărtășanie, preotul spune „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, apropiați-vă.” Frica de Dumnezeu, în sensul ei duhovnicesc, este însoțită de cele două virtuți teologice: credința și dragostea. Chiar și spaima e folosită în unele rugăciuni, tot cu sensul de supunere și admirație față de măreția divină: „Spăimântatu-s-au toate de dumnezeiască mărirea ta.”

Cea mai nouă traducere românească a scripturii face lumină asupra apostolului matrimonial. Noul Testament, ediția diortosită de Bartolomeu Anania spune: „Fiecare dintre voi să-și iubească femeia ca pe sine însuși, iar femeia spre bărbatul ei să se-nfioare”. Ce frumos! Aproape ca o poezie. Fiorul dragostei, care începe cu emoția tinerilor îndrăgostiți și continuă apoi să îi anime pe soți pentru tot restul vieții. Și am văzut multe cupluri care, chiar împăvărați de ani ori griji, continuau să se privească drăgăstos sau să se țină de mână.

DSC_0369Nu degeaba căsătoria e o Sfântă Taină, adică una din slujbele cu multă încărcătură mistică. Textul despre teamă/fior are sens numai împreună cu cel despre iubire: „bărbaților, iubiți pe femeile voastre”. Teama sau fiorul de care vorbește apostolul, mai înainte de a o speria pe mireasă, trebuie să îl responsabilizeze pe mire, căci îl cheamă la o iubire necondiționată și jertfelnică, aproape sacerdotală: „precum și Hristos a iubit biserica și S-a dat pe Sine pentru ea.”.
Să luăm aminte…

În temniță am fost și ați venit la Mine

La Matei, capitolul 25, la judecata de apoi, Hristos îi fericește pe oamenii care i-au cercetat pe semenii lor aflați în temniță.

De unde această grijă față de cei care, oricum, nu sunt acolo degeaba, ci și-au făcut-o cu mâna lor? Din toate faptele bune de pe pămând ori din cer, textul acesta dă importanță vizitei pușcăriașilor. Să avem grijă de ei ? De parcă ei au avut grijă de cei pe care i-au jefuit, bătut sau ucis? De ce această faptă bună, de a cerceta pe deținuți, e așezată așa de sus pe scara valorilor?

Tehnic vorbind, pe îndemnul la grija față de cei din închisori se bazează capelanatul din penitenciare.

În sens mai larg – și aici vine clarificarea textului evanghelic – în închisori pot fi considerați și cei care suferă de un viciu sau altul. Cei care sunt „robi” ai păcatului. Cei care investesc mult timp și energie în satisfacerea unor plăceri vinovate.  Oameni care își așteaptă încă eliberarea. Oameni care au ei nevoie de ajutorul semenilor. Au nevoie să fie „cercetați” în închisoarea păcatelor lor.

Nu zice doar să îi vizităm. Ci și să îi cercetăm. Adică să facem mai mult de atât: să îi sprijinim în detenția lor. Să co-pătimim. Să îi facem să înțeleagă că, oricât de greu le-ar fi, nu sunt singuri. Nu ne zice nici să încercăm să  îi scoatem de acolo. Adică să nu gândim conceptual, pe termen lung și să pierdem din vedere omul și clipa de față. Omul ăsta are nevoie de prezența mea, de zâmbetul meu, de sfatul meu ACUM, nu peste doi trei ani, când va fi eliberat. Pentru că eliberarea nu depinde de noi. Ies când le vine vremea. Termenul. Pe care numai Dumnezeu îl știe. Și cu cât e patima mai veche, cu atât ies, săracii, mai greu din ea. De noi depinde, în schimb, pachețelul cu spirijin moral pe care li-l putem oferi zilnic.

Și ne iartă nouă … datoriile noastre

Și ne iartă nouă datoriile noastre…

Traducerea modernă a Bibliei spune „greșelile”. Biblia de la București a folosit cuvântul „datoriile”.

Nu mă îndoiesc de calitățile traducătorilor Bibliei moderne. Sunt sigur că „greșeli” e mai aproape de originalul grecesc. Dar îmi place o cugetare teologică asupra alternativei medievale, adică a cuvântului „datoriile”.

Textul pare să se refere la păcatele pe care le-am făcut și pentru care ne cerem iertare.

Dar se referă și la faptele bune pe care nu le-am făcut, deși eram dator să le facem.

Poți face păcate doar deschizând gura. Păcatele cu vorba. Dar poți face păcate și prin tăcerea ta. Atunci când ai fi putut să oprești o nedreptate asupra aproapelui tău, dar ai tăcut, sub masca unei false smerenii, sau a timidității, sau a unui „bă, eu nu mă bag!”

Data viitoare, la inventarierea faptelor, pe lângă ceea ce am săvârșit rău, să punem pe listă și ceea ce am fi putut săvârși bine, dar din anumite motive, nu s-a materializat. Și nu mă gândesc la lucruri mari. Ci la cele mici. Un salut. O vorbă bună. Un zâmbet. O încurajare.

Și altele asemenea…

Și nu ne duce pe noi în ispită

Deunăzi, un om s-a apropiat de mine după slujbă și m-a întrebat dacă nu cumva formula de la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru e greșită. Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. Dracul ispitește. Atunci de ce spunem, în cea mai importantă rugăciune a noastră, „și nu ne duce pe noi în ispită” ?

Păi să vedem.
Ispitele sunt niște întreceri atletice. Niște teste. Niște ocazii de a face ceva neplăcut lui Dumnezeu. Dacă le acceptăm, ele devin păcate. În caz contrar, când le întoarcem capul și spunem nu, ele ne întăresc spiritual. Fără ispite, nu am putea fi vreodată conștienți de nivelul de viață sufletească din noi. În acest sens, ispitele acționează ca un barometru al vieții noastre spirituale.

Dar ispitele sunt ceea ce sunt: invitații la păcat. Iar Dumnezeu nu poate fi autorul lor. Dumnezeu ne invită la bine. Dracul este autorul ispitelor. Iar Dumnezeu le tolerează, când, dacă și unde vrea EL. O face spre a noastră întărire. Nu ai putea să verifici cât de solid e un baraj, dacă nu pui și apă în lac. Nu experimentezi cu adevărat postul, dacă nu ai tentația cărnii, prin care să îți călești refuzul.

Așa că omul meu a propus varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită”, care ar clarifica un pic problema. Adică, să cerem ca Dumnezeu să nu ne abandoneze, să nu ne lase singuri în ispită.

Soluția merge, dar e incompletă.

Întâi, nu aș încerca să „corectez” rugăciunea, pentru că autorul ei e nimeni altul decât Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și cred cu tărie că El știa ce spune, atunci când a compus-o. Am putea-o corecta doar dacă traducerea din original ar fi fost greșită. Dar isenikis imas (grecește) și ne nos inducas (latină) înseamnă același lucru: nu ne duce.

În al doilea rând, rugăciunea cere ca Dumnezeu să nu ne ispitească. Ca și Mântuitorul în Ghetsimani, zicem „Tată, de este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta”. Nu doar să nu ne abandoneze în clipa ispitei, dar să nu ne ispitească deloc. Recunoaștem astfel că ispita nu vine de capul ei, ci e direct dependentă de voința Domnului. Iar cel ce e deasupra ispitelor ne va da și mijloacele să ieșim din ele.

În al treilea rând, varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită” lasă să se înțeleagă că ispita e cu sens unic. Din afară către noi. Dar și noi putem deveni prilej de ispită pentru cineva de lângă noi. Putem „sminti” zice românul. Iar varianta uzuală, „nu ne duce” acoperă și acest înțeles. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească să fim prilej de ispită pentru aproapele nostru.

Recunosc, textul poate fi greșit înțeles la o lectură superficială. Însă m-aș feri să îl modific doar pentru că așa mi se pare mie. În schimb, aș spune de o mie de ori rugăciunea Tatăl nostru, sperând că Dumnezeu mă va ajuta să înțeleg cu inima, nu cu mintea și că mă va feri de ispita modernizării unui text care e mai vechi decât veacurile.

Poruncă nouă vă dau vouă

Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul (Ioan XIII, 34).

Te poți întrece în discuții și sofisme, poți deveni aprig apologet al frumuseților ortodoxe sau critic neîndurător al încălcării moralei. Dar când vine vorba să răspunzi cu iubire sau măcar cu gentilețe omului care te-a enervat deunăzi: abia aici începe greutatea. Și paradoxul. Cum, pe ăla să-l iubesc ? Da, exact pe ăla. Mai ales pe ăla. A fost idiot? Tocmai de-aia să-l iubești.

E ușoară și comodă ortodoxia? Înălțătoare și înfierbântătoare de suflet, da. Dar, comodă? Nu. Comoditatea căutați-o la protestanți. Noi nu vă oferim puf și livrare de har la domiciliu. Noi vă oferim oftări duhovnicești și căutări. Neliniștea cea bună. Nopți de nesomn și întrebări.

Noi nu vă oferim nimic gratuit. Totul costă. Vreți să primiți ? Trebuie să sacrificați ceva din ce aveți sau sunteți. Doamne, ăsta sunt, cu păcatele și modestele mele virtuți. Dar, jumătate din tot ce am dau celorlalți, iar cealaltă jumătate, Ție, cum ar fi spus vameșul Zaheu. Nu păstrez nimic pentru mine.

Pentru că eu nu am sens decât prin Tine și prin aproapele pe care îl miluiesc cu iubire. Oricât de nevrednic de iubire ar fi el.

Un text despre sfinți

O însemnare retroactivă: am citit Apostolul, ca de obicei, la Liturghie. Cred că era la Liturghia din 18 decembrie. A fost un text care mi-a adus aminte de perioada de la Antim (pentru că l-am analizat atunci cu băieții de la cor):

„Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.” (Evrei, cap. 11)

Este vorba despre statutul multor sfinți în lume. Puțin înțeleși și deloc apreciați, ei au primit premiile post-mortem: de la oameni, prin faptul că li s-a recunscut în sfârșit valoarea; de la Dumnezeu, prin cununa sfințeniei.

A fost de multe ori nevoie să plece din lumea aceasta, pentru ca lumea să își dea seama ce a pierdut.