jurnal canadian
Picături de gheață plouă
și-n suflet se face rouă.
Ploaia ostenită plânge
și-n suflet se face sânge.
Parcă-mi picură doar mie
picături de poezie.
Se preling din uscăciune
picături de rugăciune.
Să se spele, să se-așeze
picături de anamneze.
Pe zahei să-i primenească,
pe tâlhari să-i mântuiască.
Plouă picuri mari de lacrimi
peste doruri, peste patimi.
Plânge cerul somnoros
peste sfânt și păcătos.
despre Cuvioasa Maria Egipteanca și postul cel adevărat
În fiecare an, Postul Paștilor ne propune o călătorie – sau, spunem noi, un pelerinaj – duhovnicesc. Încărcați cu rucsacul în care am pus toate greșelile, neputințele, dorurile și oftările noastre, o apucăm în sus, pe muntele propriei noastre Golgote. Știm că peste șase săptămâni vom poposi la picioarele Crucii Domnului și vom deșerta povara ce ne apasă, ca să primim de la El bucuria Învierii.
Începutul a fost greu, pentru că și povara a fost grea. Dar nu am fost singuri. Ne-au însoțit cântările atât de dragi acestei perioade: „Cu noi este Dumnezeu…”, „Doamne al puterilor, fii cu noi…”, formidabila rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, care, printre suspinuri de pocăință, ne spune și secretul unui post reușit: „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu…”
Dar ne mai însoțește un alt bun prieten: Sfântul Andrei Criteanul. El este autorul unei piese poetice de o rară frumusețe literară și spirituală, Canonul Mare:
„De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce început voi pune acestei tânguiri de acum? Ci, ca un milostiv, dă-mi iertare păcatelor.”
Fiecare duminică a Postului Mare este un popas duhovnicesc de care avem nevoie în urcușul nostru. Ne oprim, ne odihnim, ne hrănim și plecăm mai departe, cu forțe proaspete. Ne ușurăm deasemenea bagajul păcatelor, prin Taina Spovedaniei. Și am fost plăcut surprins să văd familii întregi, părinți și copii, venind sub epitrahilul preotului și primenindu-și sufletele prin mărturisire sinceră.
Astfel, prima duminică a postului s-a numit Duminica Ortodoxiei. Ea amintește de ziua de 11 martie a anului 843, când s-au condamnat public toate ereziile printr-o listă care se citea la Sfânta Liturghie, în prima duminică din Postul Mare.
În a doua duminică am poposit și am stat de taină cu Sfântul Grigorie Palama. Ultimul Sfânt Părinte al Bisericii, trăitor în secolul al XIV-lea. El ne-a lăsat o bogată moștenire teologică și a făcut cunoscută rugăciunea „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, cunoscută ca „rugăciunea inimii”, atât de dragă creștinilor ortodocși și, mai ales, monahilor.
A treia duminică și al treilea popas este închinat Sfintei Cruci. Pentru că nu se poate urcuș spre Înviere fără răstignirea pe Cruce. Ad astra per aspera, spuneau romanii.
A patra duminică este dedicată Sfântului Ioan Scărarul. Autor al Scării, o scriere de referință în biblioteca oricărui creștin dornic de desăvârșire. Scara este un jurnal de călătorie duhovnicească. Una din exemplele de viață pe care le întâlnește în peregrinările lui, este aceasta:
„Nu voi înceta a vă povesti minunata virtute a bucătarului acelora de acolo (al unei mănăstiri pe care o vizita). Văzându-l pururea meditând și vărsând lacrimi întru slujba sa, l-am rugat a-mi spune și mie cum s-a învrednicit de un așa har. Silit de mine, îmi răspunse: – Niciodată, zise, n-am cugetat a sluji oamenilor, ci lui Dumnezeu.”
Bucătarul acela se raporta la Dumnezeu. Făcea slujba lui, așa neînsemnată în aparență, ca și cum cocea pâine pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Asta îi dădea liniște duhovnicească și hărnicie. Și sunt sigur că din mâinile lui ieșea o pâine gustoasă.
În sfârșit, duminica a cincea este închinată Cuvioasei Maria Egipteanca. Trăitoare în Egipt, în a doua jumătate a secoluluiul al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea. A trăit o adolescență și o tinerețe păcătoasă, pentru că a fugit de acasă la numai 12 ani și a trăit în orașul Alexandria o viață de prostituată. Mergea cu bărbați mai mult din dorința păcatului decât pentru bani, pentru că rareori lua bani, trăind mai mult din cerșit sau din torsul inului.
Mergând, însă, într-o zi la Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci, o forță nevăzută o împiedica să intre în biserică. Atunci, ea a făgăduit Maicii Domnului că, dacă o va ajuta să intre în biserică, va renunța la obiceiurile ei de până atunci și își va dedica întreaga viață postului și rugăciunii. A stat singură în pustia Iordanului timp de patruzeci și șapte de ani, într-o pocăință cutremurătoare, căci devenise foarte slabă, ca o arătare, iar hainele i se tociseră aproape cu desăvârșire.
Aici o întâlnește un călugăr, pe nume Zosima, care este uimit de puterea rugăciunii ei și de faptul că știe multe despre el, deși nu îl întâlnise niciodată.
Ea îi va povesti lui Zosima, cum a fost, în primii șaptesprezece ani ai șederii sale în pustie, ispitită cu aduceri aminte ale luxului, hranei îmbelșugate și plăcerilor de odinioară:
„Dar îndată lăcrimând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut când am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea, şi înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam şi mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.”
Zosima o împărtășește, iar cuvioasa îi cere apoi să se revadă peste exact un an, dar în ziua respectivă, o găsește adormită în Domnul și, scris pe nisip, un mesaj în care sfânta îi cerea iertare și îi spunea numele ei, Maria.
Viața Sfintei Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Și nu întâmplător: dacă Sfântul Andrei Criteanul ne-a transmis „bazele teoretice” ale pocăinței în acest post, cuvioasa Maria Egipteanca ne-a învățat în mod practic adâncimea păcatului și a pocăinței. Citindu-i viața, ne dăm seama că orice revenire de pe calea păcatului e posibilă.
Spune avva Alonie, un sfânt părinte din Patericul Egiptean: „De va vrea omul, de dimineață și până seara ajunge la măsura dumnezeiască.”
Îndrăznesc să îi numesc pe Sfântul Andrei Criteanul și pe Sfânta Maria Egipteanca „dascălii pocăinței” din Postul Mare. Unul prin duioasele sale versuri, iar cealaltă prin povestea vieții ei.
Într-una din cuvântările Mântuitorului, pe când mulțimea Îl înconjura dorind să audă cuvintele despre Împărăția lui Dumnezeu, cineva a adus un grup de copii, pentru ca El să îi binecuvinteze. Apostolii au fost puțin deranjați de acest lucru, gândind poate că vorbele lui Iisus se adresau oamenilor mari și copiii nu aveau ce căuta acolo.
Dar Mântuitorul îi mustră blând pe ucenici cu unele din cele mai mângâietoare cuvinte ale Evangheliilor:
„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” (Marcu X, 14-15)
Mângâietoare, dar și categorice. Mângâietoare, pentru ne arată o cale simplă și sigură de a intra în Împărăția Cerurilor. Categorice, pentru că tocmai această simplitate este greu de găsit. Sau, mai bine zis, de re-găsit, pentru că oricare dintre noi am avut-o pe când eram copii.
Ce anume îi face pe copii preferații Mântuitorului ? Ce însușiri ale sufletelor lor suntem noi capabili și datori să imităm ?
Evanghelia după Matei vine cu lămurirea:
”S-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor ? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor.”
Copiii sunt smeriți. Ei știu că fără părinții lor nu pot face nimic. Tot la fel și noi, fără Tatăl nostru, nu putem face nimic și acest gând trebuie să ne anime întreaga viață. „Fără Mine nu puteți face nimic”, spune Mântuitorul. (Ioan, XV,5) Indiferent cât de cultivați ori de întreprinzători ori de buni lideri vom deveni.
Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.
Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.
Copiii mai au calitatea de a fi spontani. Pot să cânte oriunde, dacă așa simt. Fără să le pese de constrângeri sociale. Dacă deranjez pe cineva? Dacă o să cânt fals ? Dacă melodia nu mai e la modă ? Nimic din toate acestea. Ei pot să cânte pur și simplu pentru că așa le dă ghes inima.
Vă mai amintiți episodul intrării Mântuitorului în Ierusalim, de Florii ? Toți ucenicii cântau „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus!”, iar unii dintre cei de-acolo le-au spus să tacă. Hristos însă le-a răspuns, zicând: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Tot așa împăratul David spune, în Psalmul al optulea: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă.”
Ne-ținerea minte a răului este o altă însușire pe care o învățăm de la copii. Ei se pot certa pe o jucărie, pot să se retragă fiecare în colțul lui, ca mai apoi să se împace și să râdă din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu apune soarele peste supărarea lor, cum spune apostolul Pavel.
Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.
Copiii stabilesc ușor contacte între ei. Când se întâlnesc pe terenul de joacă și nu se cunosc, e suficient un schimb de priviri și câteva vorbe, ca mai apoi să se joace împreună. Nu au îngrădiri sociale. La fel, preferă să facă activități mai degrabă împreună, decât singuri. Îmi amintesc cum, pe ulițele copilăriei, după ce ieșeau unul sau doi cu mingea, de prin casele din jur apăream și noi ceilalți și fără prea multă greutate se făceau echipele și începea meciul. Nu aveam nevoie să plănuim dinainte. Totul era spontan. Trăiam momentul lui aici și acum.
Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.
Când nu mai ești deloc copil, ai murit de mult. (Constantin Brâncuși)
Fericiţi cei care visează, cei care au idei frumoase, cei tandri, fericiţi cei care rămân copiii sufletului. Fericiţi cei pe care teama nu îi face să renunţe la iubire. (Albert Einstein)
Când eram pe băncile claselor primare, învățătoarea noastră avea obiceiul să îi mustre pe colegii mai înceți la minte cu aceste vorbe: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” Nu cred că înțelegea sensul adevărat al celei dintâi dintre cele nouă fericiri. Sensul acesta, unde sărac cu duhul însemna un elev pe care nu îl duce capul (dacă nu chiar prost) l-am preluat și eu pentru o bucată de vreme. Asta până am înțeles mai târziu că sărăcia cu duhul înseamnă cu totul altceva și că denumește, în fapt, o mare virtute creștină: smerenia.
Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.
Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)
Omul smerit își pune mai întâi încrederea în Dumnezeu, și apoi în puterile lui. El trăiește în fiecare zi cu acest îndemn al Mântuitorului: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).
Omul smerit e un bun cunoscător al sufletului său, cu virtuțile și patimile lui. Nu își ascunde excesiv virtuțile, și își recunoaște fără reținere, păcatele și greșelile. Nu dă dovadă nici de trufie, dar nici de falsă modestie. Știe care îi sunt limitele, dar și valorile. Își cunoaște, ca să folosim o vorbă românească, lungul nasului. Știe și când să glăsuiască, dar și când să tacă. Le face pe toate cu umilință și recunoștință față de Dumnezeu.
Smerenia este „pământul cel bun” din Pilda Semănătorului. Este terenul fertil pe care cade glasul lui Dumnezeu ca semințele și face să răsară în el virtuțile. Așa după cum un vas gol primește orice cu ușurință, la fel și inima golită de sine și de deșertăciunea lumească se umple de harul dumnezeiesc. Căci Bunul Dumnezeu caută cu milostivire și iubire de oameni la inima smerită.
Omul smerit știe să asculte mai întâi și abia apoi să grăiască. Este un bun receptor. Primește cu ușurință bunele îndemnuri și își însușește fără supărare criticile. Este iute la iubire și iertare, dar zăbavnic la mânie.
Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile. Ca în dialogul acela imaginar al lui Iuda, care își explică astfel vânzarea Învățătorului: dacă îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre.
Asocierea greșită a smereniei cu o anumită moleșeală a vieții îl face pe Nicolae Steinhardt să exclame cu năduf, în Jurnalul Fericirii:
„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului. Creștinismul neajutorat și neputincios este o conceptie eretică deoarece nesocoteste îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepti ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”). Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiti.”
Îndrăznesc să afirm că smerenia este una din cele mai interesante virtuți. Este o virtute a paradoxului. Cu cât urcăm mai mult pe scara smereniei și devenim mai virtuoși, cu atât vedem mai clar păcatele noastre și ne considerăm mai păcătoși decât toți oamenii. Smerenia este acel far care luminează sufletul și ne ajută să îi vedem mai limpede lipsurile.
Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.
Că nu suntem chemați la frică, ci la curaj, ne-o spune chiar Mântuitorul în multe rânduri: Îndrăznește fiule, Îndrăznește fiică (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Îndrăzniți (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33); Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeți (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântați (Marcu 16, 6).
„Precum mândria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel și smerenia este maica tuturor virtuților”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea este temelia sigură pe care se pot clădi celelalte virtuți. De aceea este rostită în prima dintre cele nouă Fericiri din predica de pe munte. Ea le deschide și le face posibile pe celelalte: pocăința și lacrimile (fericiți cei ce plâng), blândețea (fericiți cei blânzi), dorința de dreptate (fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate), mila (fericiți cei milostivi), curăția inimii (fericiți cei curați cu inima), pacea sufletului (fericiți făcătorii de pace), răbdarea necazurilor (fericiți cei prigoniți pentru dreptate), bucuria și veselia duhului (bucurați-vă și vă veseliți).
Chiar dacă nu am ajuns încă la măsura desăvârșirii – și câți dintre noi pot spune asta -, smerenia ne poate călăuzi, ca o busolă, pe drumul cel drept și ne va conduce la cea mai mare dintre virtuți, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.
Cuvânt la Duminica Crucii (a treia a Postului Mare)
Aș fi vrut să încep într-o notă mai confortabilă, mai relaxantă, ca un film de duminică.
Dar vorbele Mântuitorului sunt categorice, fără menajamente: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să își ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie.”
Evanghelia de azi are trei mesaje:
Cu eleganța-I caracteristică, de gentleman (Nicolae Steinhardt) care nu intră nepoftit, ci „stă la ușă și bate”, Hristos spune „cine vrea”. Nici chiar Domnul nu azvârle pe nimeni cu de-a sila în Rai.
Și ne spune scurt pe doi: cine vrea… să se lepede de sine. Să ne lepădăm de noi înșine. Puțin dur, la prima vedere. Categoric. Drastic. Să uităm adică, de tot ceea ce suntem, de personalitatea noastră, de realizările noastre, să uităm de tot ce-am fost până acum. Asta ne cere Hristos ? Nu se poate, în neputința noastră umană și urbană, să nu resimțim o strângere de inimă când îmi cere așa ceva. Chiar să mă „lepăd” de mine însumi?
Mai mult decât atât: să mă lepăd de sine, iar apoi să îmi iau crucea. Ei, aici e aici.
Nu e vorba de o cruce de lemn, deși de multe ori parcă am vrea să fie. Am vrea să participăm fizic la patimile Lui, ca să înțelegem câte a făcut El pentru noi. Să îi luăm o parte din durere, așa cum, în postul acesta, luăm o parte din foamea Lui:”A postit 40 de zile și la urmă a flămânzit”.
Nu ne spune: „Cine vrea să vină după Mine, … să-Mi ia crucea și să-Mi Urmeze.” Ci „să-și ia”. Fiecare pe a lui. Așadar, fiecare avem o cruce. Dar nu la o cruce fizică se referă în acest verset. Ci la crucea angajamentului. A acceptării unei responsabilități. „Commitment”, spunem în engleză. Care înseamnă și un fel de contract. Adică ceva pe termen lung.
Primul mesaj al Evangheliei Crucii: angajamentul
Ne cere să ne luăm în serios rolul de creștini. Să fim, în loc de simpli vizitatori de weekend ai bisericilor, participanți activi. Să ne implicăm în viața comunității. Să avem curajul să pulsăm în ritmul ei. Să suferim cu cei ce suferă din comunitatea noastră, să ne bucurăm cu cei ce se bucură.
Poate uneori timpul petrecut la biserică se suprapune cu ora de sport a copiilor, sau cu lecțiile de dans, ori cu sosirea invitaților la picnic. Dar Hristos e flexibil. Se mulțumește și cu mai puțin. La urma urmei, la El timpul e relativ. Sfânta Liturghie durează aproximativ o oră și jumătate și e mai hrănitoare decât multe ore petrecute în bibliotecă, în sala de sport sau în grădina din spatele casei. Și nu le exclude pe acestea. Dimpotrivă: le întregește. Le plinește, zicem noi.
Sigur că am auzit vorba „am credință în suflet, nu am nevoie să merg la biserică”. E adevărat. Credința începe în interior. Fără freamătul lăuntric, religia rămâne simplă repetare fadă a unor ritualuri. Forme fără fond. Dar dacă se rezumă doar la aspectul interior, fără să îl cultive prin practici ca postul, rugăciunea ori Liturghia (ca să enumăr doar câteva), e goală. Ca un trup fără haine. Ca un pom fără fructe.
De ce e important să venim regulat la biserică ? Răspund printr-o întrebare: De ce e important să meargă copiii la școală? Pentru că școala, ca și biserica, este mai mult decât acumulare de informație. E un loc de întâlnire. E mijlocitorul unei stări propice sufletului.
Liturghia e cu mult mai mult decât o serie de cântece interpretate alternativ de preot și dascăl. Nu e un film a unor lucruri ce s-au întâmplat cândva. Prin Liturghie, Hristos trăiește iară și iară Patimile Lui, dar și Învierea Lui.
Mai departe, Evanghelia spune:
„Cine va voi să își scape viața, o va pierde. Iar cine își va pierde viața, pentru Mine, o va dobândi”.
Ne îndeamnă să punem supraviețuirea sufletului înaintea vieții biologice. Să ne stabilim prioritățile în viață.
Al doilea mesaj al Evangheliei Crucii: stabilirea priorităților în viață.
Nimeni nu își dorește să fie pus în fața acestei alegeri: viața sau sufletul. Dar, dacă vreodată s-ar întâmpla, îi avem ca exemplu pe martirii creștini. Pe Brâncoveni. Pe sfinții închisorilor. Oameni care nu și-au trădat, pentru un blid de mâncare, neamul, credința ori familia.
Dar, nici să nu abordăm un eroism de paradă. Să nu forțăm martirajul. Să nu provocăm pe nimeni cu atitudinea noastră de creștini. Să încercăm să convingem mai mult prin faptele noastre decât prin vorbele noastre. Mai ales că trăim într-o țară a libertăților religioase, pe care am jurat să le respectăm. Dar să nu ne fie teamă de marile încercări, dacă acestea apar fără voia noastră.
Al treilea mesaj : curajul mărturisirii prin fapte
Cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele…
Dincolo de religie, țară sau limbă, vor exista mereu oameni căzuți între tâlhari și vor exista mereu buni samariteni. Voi sunteți samaritenii. Cei care ajută pe cel în nevoie, indiferent de originea sau limba lui. Amintiți-vă de Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Nu a întrebat Hristos de neam, cultură, stare socială ori alte criterii din astea omenești. A zis doar așa:
„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.”
Dacă întâlnim un om în nevoie, să nu ne întrebăm de ce statul nu i-a dat ajutor social, de ce fast-food-ul din colț nu i-a dat un sandviș ori de ce e atâta nedreptate în lume: pur și simplu, să-i dăm o pâine. Nu putem rezolva problemele întregii omeniri. Putem, în schimb, să îi dăm omului aceluia o pâine. De ceilalți se va îngriji Dumnezeu.
Ne cere Dumnezeu să fim monahi chiar de azi? Nu. Ne cere să scoatem ce e mai bun din viața care ne-a fost dată. Să petrecem timp cu cei ai casei. Să ascultăm niște muzică bună. Să aprindem candela de sub icoană și să mulțumim Maicii Domnului pentru ziua de azi. Să nu cerem nimic: să mulțumim numai.
Vestea Evangliei de azi, în ciuda aparențelor, e una bună: Veniți la Domnul și El se va îngriji de voi.
Peste numai câteva zile, avem Buna-Vestire. Cea mai mare veste dată vreodată unui muritor: că Dumnezeu se face om, ca să îl facă pe om, Dumnezeu.
Multe lucruri ieșite din comun mi-a fost dat să văd și să aud în preumblările la care m-a obligat slujirea preoțească, iar întâmplarea ce urmează să v-o povestesc este una dintre ele. S-a petrecut acum mulți ani, în parohia mea de pe coasta de est a Statelor Unite, însă atunci, ca și acum, am fost încredințat că a fost unul din acele momente discrete, dar minunate, când Dumnezeu își atinge degetul de viața noastră și ne-o schimbă cu desăvârșire.
În dimineața aceea, Joshua se deșteptase, ca de fiecare dată, la ora cinci fix. Avea un ceasornic interior care nu dădea niciodată greș, de zece de ani încoace, de când se pensionase din armată. Se îmbrăcă în halatul său de salon și își puse în picioare papucii. Ceilalți nu se treziseră încă. Soția sa și fiul cel mic dormeau încă, așa că bărbatul nici nu îndrăznea să aprindă lumina în drumul său spre baie. Știa foarte bine traseul pe întuneric și pășea pe holuri ca o pisică. Obișnuia să își facă o cafea și să o bea liniștit, lecturând ziarul pe îndelete. Deși în bucătărie avea un filtru de cafea, lui Joshua îi plăcea cafeaua la ibric, cum învățase de la nevastă-sa, româncă de-a noastră de prin părțile Bihorului. Turna lichidul aromat în ceașcă și adulmeca nesățios caimacul, înainte de a duce ceașca la gură. Era micul lui ritual de dimineață.
Se așeză apoi în fotoliul din camera de zi, sub fereastra ce dădea spre stradă. O lampă discretă îl învăluia doar atât cât să vadă literele din ziar. Era o liniște desăvârșită, ca de început de lume. Se auzea doar pendula leneșă a ceasului din bibliotecă. În momente ca acestea, lui Josh – așa îi spuneau prietenii – i-ar fi plăcut să fie scriitor. Cu două ore petrecute în desăvârșită liniște ar fi putut să creeze câteva pagini interesante în fiecare zi.
Dar Joshua nu era scriitor, așa că se opri din reverie – nu de alta, dar se răcea cafeaua – și se propti pe titlurile de pe prima pagină a ziarului. Aici, o știre despre criza economică din America ultimilor doi ani. Dincolo, un raport științific cu privire la încălzirea globală. Accidente de circulație, ori detalii absolut neinteresante din viața unor vedete.
«Știrile nu se schimbă niciodată prea mult. Aceleași lucruri, întâmplându-se altor oameni. Aș vrea mai degrabă să trăiesc propriile experiențe, decât să citesc ce se întâmplă altora. Sunt propriul meu ziar și radio. Consider că omului nu îi e dat să știe tot ce se întâmplă în lume. Omul deschide televizorul și toți prezentatorii aceia îl bombardează cu știrile locale, naționale și internaționale. La fel și ziarele. Iar bietul de el, cu toate problemele lui, este împovărat cu problemele întregii lumi.»
Așa gândea Joshua în timp ce citea fără interes știrile. Atenția i se opri pe un titlu despre războiul din Orientul Mijlociu. Erau acolo soldați tineri care își pierdeau viața în chinuri groaznice iar armata făcea încă un rând de funeralii cu sicriul acoperit. Îi părea rău de acești băieți, dintre care mulți abia dacă gustaseră din bucuriile vieții. Asta îl făcu să își amintească de propriile lui plantoane fără somn, nopți în tranșee mizerabile, camarazi dispăruți și atacuri prin păduri pe unde nu trecuse toporul de la facerea lumii.
Joshua fusese ofițer de infanterie în războiul din Coreea. Fusese încartiruit undeva la est de Seul vreme de trei ani chinuitori, în care timp văzuse și auzise de toate. Moartea nu îl mai speria, pentru că fusese o prezență zilnică în rândul plutonului său.
Se opri din lectură, își șterse o lacrimă din colțul ochiului și privi pe fereastră.
Așa îl găsi soția lui: cu privirea fixată spre un pom imaginar de pe strada lor.
– Buna dimineața, Josh. E o dimineață liniștită, nu ?
– Bună dimineața, draga mea. Liniștită, da. Măcar afară e liniștită.
Soția lui îl cunoștea prea bine. Îl vedea tulburat.
– Dar înăuntru ?
– Ei, știi tu. Numai când văd știrile astea despre băieți tineri care și-au găsit sfârșitul prin războaie străine, mă cuprinde cea mai tristă dintre tristeți. Nu e drept, înțelegi? Mă gândesc numai la cărțile pe care nu au mai apucat să le citească, la locurile pe care nu le-au mai văzut, la fetele pe care nu le-au mai iubit…
– Dar tu ai scăpat cu viață, Josh. Măcar pentru asta ar trebui să fii bucuros.
– Sunt, Ana. Sunt. Dar uneori nu înțeleg de ce.
– Ce vrei să spui ?
– Am fost de atâtea ori pregătit să mor. Făcea parte din viața mea de soldat. Mă resemnasem cu ideea că voi putea muri în ziua următoare, în misiunea următoare. Dar moartea m-a ocolit.
– Ei bine, dragul meu, poate că asta e o chestiune pe care ai putea să o discuți cu părintele Morar. Știi că l-am invitat pe la noi în dimineața asta ca să ne binecuvânteze casa cu apă sfințită. Așa se face la noi, la ortodocși, la început de an. Și sunt convins că o să îți placă de el. E un om educat și bun la sfat. Doar e ardelean.
– Bine atunci. Mă duc să mă bărbieresc și apoi pregătesc micul dejun. Și Josh se ridică, tot întrebându-se în sinea lui ce e acela „ardelean”. Trebuie să fie ceva interesant. Doar avea încredere în gusturile soției lui în materie de oameni.
Ana îl privi cum mergea agale spre baie. Erau căsătoriți de mai bine de treizeci de ani, dar tot îi citea uneori pe chip o anumită amărăciune ca o rană veche de război. Se duse și ea la ale sale și o oră mai târziu, toată familia lua micul dejun în bucătăria luminată acum de soarele dimineții printr-o fereastră generoasă. Apoi, copiii au plecat la școală, iar Joshua și soția lui au ieșit pe terasă.
Așa i-am găsit eu pe la prânzișor.
– Bine v-am găsit dragii mei. O zi minunată, nu-i așa ?
– Bine ați venit, părinte. O zi numai bună pentru busuioc și apă sfințită. Ne face sufletul ca Iordanul. Poftiți, vă rog, înăuntru.
Am intrat împreună cu gazdele, m-am făcut comod și apoi am început să îmi pregătesc ustensilele pentru ritualul de Bobotează: epitrahilul, crucea, găletușa cu agheasmă și busuiocul. Am început a cânta: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne…”, iar Ana mă seconda cu vocea ei plăcută de alto. Am trecut apoi prin fiecare cameră, stropind pereții cu agheasmă, în timp ce Joshua îmi urmărea fascinat mișcările, de parcă asista la primul spectacol de prestidigitație din viața lui.
După ce am terminat de colindat casa, ne-am oprit în salon, unde Ana ne puse în față câteva prăjituri și ceștile de ceai.
– Doamna Ana, începui eu, m-ați întrebat zilele trecute despre icoana pe care vrem să o zugrăvim pe catapeteasmă. Este icoana Maicii Domnului numită și Ocrotitoarea. Originalul se află la episcopie. Are pe ea acel drapel românesc care ocrotește ca un curcubeu episcopia noastră. Întâmplarea face să am la mine o copie mai mică a ei.
Am scos apoi icoana din geantă și i-am întins-o doamnei Ana.
De aici, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.
Din locul unde stătea, Joshua se crispă la față, ochii îi rămaseră fixați pe icoană, respirația i-o luă razna, vocea – deși era limpede că voia să spună ceva – refuza să îl asculte și i se poticni la jumătatea gâtului. La început am crezut că s-a înecat cu prăjitură sau că s-a fript cu ceaiul.
– Joshua, îl întrebă soția lui, s-a întâmplat ceva ?
Dar el părea că trăise spaima preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care rămăsese mut după întâlnirea cu îngerul în templu.
– Joshua, dragule, ești bine ?
Joshua, tot cu ochii la icoană și cu vorba în gât.
– Eu… eu…
– Da ?
– Eu… o… cunosc… pe… doamna.
– Care doamnă ? întrebai eu.
– Doamna din icoana dumneavoastră. Am mai văzut-o cândva.
M-a prins ca într-un stop-cadru. Nu știam ce să îi spun. Credeam că are un moment de déja-vu tare încurcat.
– Joshua, încercai eu să precizez, în icoana aceasta este reprezentată Maica Domnului și nu văd cum ai fi putut să o întâlnești, din moment ce ea trăiește în ceruri de aproape două mii de ani.
– Părinte, în ceruri sau nu, sunt sigur că ea era. Să vedeți cum s-a întâmplat…
Și Joshua începu să povestească:
– Eram soldat în războiul din Coreea, în vara lui ’53. Plutonul meu a fost atacat prin surprindere. Nici nu a fost o luptă, ci mai mult un măcel. Camarazii mei au murit atunci pe capete. Eu căzusem la pământ și cu ultimele forțe, am văzut un ofițer inamic cum trece pe la fiecare rănit și îi trage un glonț în cap, ca să fie sigur că nu supraviețuiește careva. Îmi vedeam moartea cu ochii. În clipe ca aceea, se zice că timpul trece cu încetinitorul. Mi-am luat rămas bun de la soția și de la copiii mei și așteptam resemnat sfârșitul.
Când a ajuns în dreptul meu, însă, parcă o mantie străvezie m-a acoperit. Ofițerul coreean, deși s-a uitat în direcția mea, părea că nu m-a zărit și a trecut mai departe, plantând câte un glonț în creștetele camarazilor mei. Iar înainte să îmi pierd cunoștința, vă jur că am văzut o femeie frumoasă și elegant îmbrăcată, ca o împărăteasă. Ea m-a acoperit cu acea mantie minunată și invizibilă și mi-a zâmbit complice. Atunci am știut că totul o să fie bine.
S-a lăsat tăcere. Joshua părea că își luase o piatră de pe suflet, nu atât pentru că ne spusese povestea, cât pentru că se lămurise, după atâția ani, cine fusese femeia misterioasă care îi salvase viața pe front. Am mai vorbit apoi de una de alta, iar Josh devenea, sub ochii mei, mai însuflețit, mai voios și chiar mai tânăr.
Cât despre mine, după ce am mai băut un ceai cald de la doamna Ana, am plecat acasă convins încă o dată că Dumnezeu lucrează uneori și prin robul său Nabucodonosor.
(Cuvânt la Duminica Lăsatului Sec de Carne – a Înfricoșătoarei Judecăți)
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile.”(Matei 25, 31-32)
Evanghelia de astăzi ne spune că timpul prezent e un timp de pregătire pentru un examen, ce va avea loc la sfârșitul istoriei. Viața pământească așa cum o știm se va încheia și va începe viața veșnică. Înfricoșătoarea Judecată este examenul. Timp de pregătire ne este viața întreagă.
În Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător. Proba de examen e una singură, milostenia: Mi-ai dat să mănânc când am fost flămând, să beau când am fost însetat, M-ai primit când am fost străin, M-ai îmbrăcat când am fost gol, M-ai cercetat când am fost bolnav, ai venit la Mine când eram în temniță ?
La capătul tuturor faptelor bune stă iubirea semenului nostru aflat în nevoi, care este icoana Fiului lui Dumnezeu: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)
Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru: „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15) De răspunsul la această întrebare depinde fericirea noastră.
Evanghelia Judecății ne avertizează că Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat. În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !
Să recunoaștem, la o primă lectură, Evanghelia de azi ni se pare înfricoșată. Dar să nu vă lăsați iscodiți de spaimă sau de deznădejde. Mai înainte de a fi înfricoșată, Evanghelia judecății este una minunată. Așa am putea numi ziua de astăzi: Duminica Minunatei Judecăți. De ce este minunată ? Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți – și ne rugăm ca fiecare dintre voi să fiți acolo – judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.
Atât de importantă, dar și fragilă, este relația cu aproapele nostru, încât Sfântul Grigorie de Nazianz exclamă:
„De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos, și cu atât mai grozav, de orice cuvânt care a rănit pe cineva, chiar dacă acela este păcătos, că și pentru el S-a răstignit Domnul Hristos”.
Evanghelia de astăzi ne mai învață că drumul nostru spre Dumnezeu nu e solitar. Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Nu ne mântuim izolați, ci prin oamenii din jurul nostru. Am putea spune că oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.
Asemănăm judecata cu un examen. Dar nu este un examen individual, ci unul de echipă. Câștigă sau pierde echipa ai cărei membri se armonizează cel mai bine unul cu altul. Și fariseul era un jucător bun într-ale virtuții, dar nu avea un spirit de echipă, era individualist: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni…”
Și noi suntem o echipă. Uitați-vă în jur în biserică și vă veți vedea coechipierii. Comunitatea bisericii este cea cu ajutorul căreia ne mântuim.
Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: „- Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră!” Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.
Ieri a fost zi de pomenire a morților, sau Moșii de Iarnă. Ni i-am pomenit pe cei adormiți din neamurile noastre, stămoși, moși părinți, frați, surori, fii și fiice. Pentru că și aceasta e o faptă de milostenie față de aproapele. Credința fermă a Bisericii este că nici o rugăciune pentru cei răposați nu e zadarnică. Dacă nu s-au mântuit în viața aceasta prin faptele lor, se pot încă mântui în viața de dincolo prin rugăciunile celor ce îi pomenesc.
Iar noi, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).
Făcând așa, vom avea „răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos” și vom auzi și noi glasul care ne va chema: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.
Azi, ca-n fiecare an,
Și aici, peste ocean,
Printre crengi de-arțar răsună
Tot colinda cea străbună.
O cântau părinți cu fiii
Și-o-ngânau în somn copiii.
S-o cântați și voi sub geamuri
Și s-o duceți pe la neamuri.
Să aveți belșug în casă,
O pâine albă pe masă,
Lângă traista cu merinde
Și o tolbă de colinde.
Să purtați cu fală iia,
Nu uitați de România
Și la praznice de moși
Colindați-i pe strămoși.
Dați zăpada de prin tindă,
Agățați covrigi la grindă,
Și ca niște pui de daci
Puneți cruci pe cozonaci.
Între voi să aveți pace
Și în suflet să vă joace
Dumnezeu cu sfinții Lui
Hora infinitului.
Anul nou vă-nveselească,
Pruncu-n iesle vă zâmbească
Și din cer, în noaptea sfântă,
S-auziți cum îngeri cântă.
Am scris colindul acesta în a doua zi de Crăciun, ca să mai îmbunez zăpezile și frigul.
Cuvânt la Duminica dinaintea Nașterii Domnului
Evanghelia genealogiei lui Hristos deschide Noul Testament. Ea cuprinde o enumerare a strămoșilor după trup ai Mântuitorului, începând cu Avraam. Aflăm astfel că de la patriarhul Avraam și până la Hristos au trecut patruzeci și două de generații.
Evanghelistul Matei a fost singurul care și-a scris evanghelia în limba aramaică, o derivată a limbii ebraice și limba vorbită de Mântuitorul și cei din vremea Lui. Ceilalți trei evangheliști și-au scris evangheliile în limba greacă. Matei se adresa iudeilor, cărora a vrut să le arate că Mântuitorul este născut din neamul lor, din aceeași strămoși și din aceeași patriarhi, că nu este un străin.
Aceeași genealogie se regăsește și la Sfântul Evanghelist Luca, însă ordonată în sens invers și mai completă: începe de la Iosif și merge înapoi pe firul istoriei, până la Adam.
Hristos nu S-a născut pe pământ pentru Sine – pentru că nu avea nevoie să Se nască, deoarece este născut din veci din Tatăl, ci S-a născut pentru noi. A coborât din slava Tatălui la condiția omenească, pentru a ridica pe om la Tatăl.
Mântuitorul S-a întrupat ca să răscumpere, prin ascultarea Lui, neascultarea lui Adam și prin el, a întregului neam omenesc. Așa cum, prin Adam, toți am păcătuit, tot la fel, prin credința în Mântuitorul Iisus Hristos, toți avem viața veșnică.
Era nevoie ca El să se întrupeze ? Da. Spune Scriptura că plata păcatului este moartea. Astfel că, trebuia, pentru oamenii care au păcătuit, să moară un om, dar în același timp, acel om trebuia să fie și Dumnezeu, ca să nu rămână în moarte, ci să biruiască moartea prin Înviere.
Ne putem pune o întrebare: dacă Dumnezeu știa, înainte de a face lumea, că oamenii vor cădea în păcat, de ce i-a mai făcut ? Din iubire. Pentru același motiv, pentru care familiile dau naștere la prunci, chiar dacă știu că, mai devreme sau mai târziu, aceștia le vor aduce supărări. Dar, la fel ca și copiii în familie, oamenii sunt capabili nu numai de neascultare și păcat, ci și de fapte bune și iubire. Iar Dumnezeu preferă să vadă la noi lucurile bune pe care le putem face, iar nu pe cele rele.
Când s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu? Spune Scriptura că „la plinirea vremii”. Ce expresie frumoasă! Când lumea va fi fost pregătită pentru a-L primi. Când așteptarea va fi fost așa de lungă încât să îi facă pe oameni să tânjească după un Mântuitor.
Din cărțile noastre vechi știm că de la facerea lumii și până la Hristos sunt cinci mii cinci sute de ani. Vechiul calendar bizantin, ținut multă vreme în țările ortodoxe în paralel cu cel iulian, plasează data creației lumii la 1 septembrie 5509 î.Hr. De aceea anul bisericesc începe la 1 septembrie, nu la 1 ianuarie, ca anul civil. Potrivit acestui calendar, acum ne aflăm în anul 7525 zis „de la facerea lumii”.
Dar Dumnezeu nu i-a lăsat pe oamenii Vechiului Testament singuri în așteptarea lor. Le-a vorbit prin strămoși și le-a trimis prooroci, care să le țină vie credința și nădejdea după Dumnezeu. Și vedem nume mari printre cei pomeniți în Evanghelie: Avraam, Isaac, Iacov, împăratul David, Solomon.
Despre acești prooroci vorbește cu mare admirație Sfântul Apostol Pavel în pericopa apostolică de astăzi:
Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate […] Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au murit ucişi cu sabia […] ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri […] toți aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun.
În tot răstimpul de la Avraam la Hristos, profețiile despre Mesia nu au lipsit. Li s-au dat evreilor vechiului testament semne despre naștarea Domnului: se va naște în Betleem, va fi chemat nazarinean, se va naște din fecioară, va lua asupra Lui păcatele și neputințele noastre și multe altele. Același lucru îl facem și noi astăzi: așteptăm cu dragoste nașterea Pruncului din Betleem, pentru a-i oferi găzdure în casa sufletului nostru.
Întreg calendarul nostru pendulează între Naștere și Înviere. Sunt cele două puncte cardinale ale ortodoxiei. Noi asociem Sărbătoarea Nașterii Domnului cu zăpada și colindele. Praznicul Nașterii are în el ceva din nostalgia sărbătorilor și tradițiilor de odinioară. Așa ne-o amintim și noi din copilărie, când ne trezeau bunicii dimineața devreme pentru că trecea părintele cu icoana. Preotul din satul copilăriei era mesagerul Crăciunului și cel mai important colindător. Și iată, și aici peste ocean, încercăm să ținem vie această tradiție a chemării preotului cu icoana pe la casele noastre.
Acum, la Crăciun, mai mult ca oricând, să ne aducem aminte de cuvintele acestea:
„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16)
În aceste zile, vă îndemn să trăiți fiorul păstorilor din Betleem, să vă bucurați și să fiți buni. Ascultați și cântați colinde, pentru că ele sunt cele mai frumoase predici despre Nașterea Domnului. Și aș încheia cu acest îndemn:
„Faceţi din Fiul Mariei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână.” (Arh. Bartolomeu Anania)
După ce bău o gură de apă din pahar, lordul Smith își drese glasul și continuă:
– Așadar, domnii mei, opriți-vă pentru o clipă din agitația vieții cotidiene și gândiți-vă la ei, la săracii lumii. Oameni ca și mine, ca și dumneavoastră, care au nevoie de contribuția noastră financiară. Mai ales acum, în prag de Crăciun. Gândiți-vă la copiii care nu au ce să mănânce, sau la părinții care nu au cu ce să își ducă traiul. Ne stă bine, ca niște gentlemani ce suntem, să putem spune că am făcut ceva pentru ei. Și ce lucru mai simplu decât să vă înscrieți într-un fond de ajutorare a săracilor. Îi șade bine oricărui cetățean al orașului nostru, ca, pe lângă clubul de afaceri, cel de golf, sau societatea de cultură, să fie și membru al unui astfel de fond de binefacere.
Iată de ce, în această minunată dimineață de iarnă, vă anunț înființarea Fondului pentru Săracii Lumii, un club select de donatori, în care sunteți invitați să participați. Fiecare donație aduce cu ea o membrie gratuită în clubul de golf, timp de un an…
Lordul Smith se opri puțin. Asistentul său, care se afla în primul rând, părea că zâmbește înfundat.
– Ce s-a întâmplat, John? Discursul meu nu ți se pare câtuși de puțin convingător ?
– Ba da, domnule, chiar foarte convingător, având în vedere că suntem doar noi doi în sală.
– E o repetiție, dragul meu asistent. Dar trebuie să iasă bine.
– Știu, domnule, urmă John, dar mă preocupă un lucru. Ca să convingeți pe cât mai mulți din partenerii dumneavoastră de afaceri să se înscrie în Fond, nu e suficient să fiți convingător în discurs. Trebuie să și credeți în idee.
– Nu înțeleg ce legătură are credința cu convingerea. Acest Fond este și el o oportunitate de afaceri, ca și vernisajul de pictură de ieri, sau ca turneul de cricket de anul trecut. Nu intenționez să investesc o sumă de bani în ceva, dacă nu aș avea un câștig din asta. Privesc această ocazie ca pe un eveniment monden care o să îmi aducă un câștig de imagine și de capital. Sunt businessman, John, nu soră de caritate.
– Și cu săracii ce facem ? întrebă asistentul, mirat.
– Firește că o parte din banii strânși vor ajunge pe ici, pe colo, la câte o casă de copii ori o cantină socială. Așa ca să îmi mai apară și mie fotografia la gazetă. Dar nu-mi pot rupe de la gură. Nu e vina mea că plozii s-au născut săraci sau că părinții lor sunt șomeri. Eu am muncit pentru ceea ce am. Acum, hai să mergem, John. S-a înserat, iar lady o să mă certe că am întârziat din nou la ceaiul de seară. Mai ales că este ajunul Crăciunului.
Lordul Smith își luă pălăria, bastonul și mantia, coborî elegant treptele amvonului și amândoi părăsiră sala. Afară, începuse să ningă ușor. În lumina felinarelor cu petrol reflectate în zăpadă, clădirea Businessclub-ului se profila maiestuoasă pe cerul nopții. Trăsura îl aștepta în stradă. Așa că, după ce își luă rămas bun de la asistentul său, lordul urcă și dădu instrucțiuni vizitiului să îl ducă acasă.
Pe drum, personajul nostru avea obiceiul să privească pe fereastră în noapte. Vedea perechi de îndrăgostiți zgribulindu-se drăgăstos pe sub arcadele muzeului, vreun sărac care cerșea, sau câte un câine mergând plictisit prin zăpadă.
„Uite-te la ei. N-au nici o grijă. Trăiesc doar pentru ziua de azi. Nu le pasă nici de afaceri, nici de viața bună. Ce bine că nu sunt ca unul dintre aceștia.”
Așa gândea lordul Smith, în timp ce trăsura îl purta pe bulevardul parcului, după care coti pe după clădirea amiralității, pentru ca să intre mai apoi pe aleea cu castani, de unde începea drumul către casa lui. Avea poftă de o țigară și de un pahar de whiskey. Le merita. Fusese o zi bună. Discursul se anunța o reușită și avea să îi aducă succes în reuniunea de mâine. Da, avea să închine un pahar cu lady, deîndată ce va fi ajuns acasă. Se întinse comod, cu picioarele pe bancheta din față, contemplându-și succesul iminent.
Nu știm precis câte minute au trecut, dar reveria îi fu întreruptă brusc. Lordul Smith constată cu uimire și cu o oarecare spaimă că nu era singur în trăsură. În fața lui se afla un om care, judecând după hainele ponosite și ghetele cu găuri, părea un om al străzii.
– Cine ești ? Cum ai ajuns aici ? întrebă Smith, în timp ce își revenea din surpriză
– Iertați-mă, nu am vrut să vă sperii, zise intrusul. Vizitiul m-a lăsat să urc.
– Neghiobul acela! Las’ că-i arăt eu. Și ce doriți, mă rog ?
– Ceva de mâncare, sir.
– Ei, asta-i bună ! Te urci în trăsura mea în mijlocul nopții și mai ai și obraznicia să îmi ceri de mâncare. Ce crezi dumneata că sunt eu? Cantină socială? Dă-te jos imediat! Și fii mulțumit că nu chem poliția.
– Domnule, continuă omul, vă rog, nu mă alungați. Am cinci copii acasă, iar soția mea e bolnavă.
Lordul vru să mai spună ceva, dar oaspetele său inoportun continuă:
– Știu cine sunteți. Sunteți Herbert Smith, un prosper om de afaceri. Odinioară, am fost și eu ca dumneavoastră. Am avut o slujbă și o casă. Dar după un accident de muncă, m-au dat afară. S-au descotorosit de mine ca de o șosetă murdară.
Abia acum lordul observă că celuilalt îi lipsea o mână.
– Și mai știu, domnule, că sunteți un om bun.
– Ei, asta-mi place! Dar eu de unde știu ce fel de om ești dumneata? Poate că ești un bețiv și ai inventat toată povestea asta ca să inspiri milă. Sau poate ești un evadat și abia aștepți să-mi scot portmoneul ca să mă ataci. Sau…
– Destul ! făcu cerșetorul. Și așa îmi e rușine că cer de pomană. Nu aș vrea să mai fiu și jignit. O să plec acum. Să mă iertați pentru îndrăzneală. La revedere, domnule Smith.
Se dădu jos din mers, în timp ce Smith își pipăia buzunarul ca să se asigure că nu fusese furat.
– Dacă totuși vă lasă inima, știți unde mă găsiți.
– Bine, bine… mai vedem noi, zise omul nostru și închise portiera trăsurii ca să nu intre frigul.
Ajuns acasă, primul lucru a fost să își admonesteze vizitiul pentru impertinență și, fără să îi mai asculte nedumeririle, urcă în salon, unde lady îl aștepta cu masa. Mâncă fără poftă și își petrecu restul serii mai tăcut decât de obicei. Se tot gândea la neașteptata întâlnire. Ce ar trebui să facă el, un om de afaceri? Să dea din agoniseala lui de-o viață unor neisprăviți? Are și el cheltuielile lui. Nevoile lui. E adevărat, erau tot mai multe în ultima vreme, dar așa e viața.
Din fotoliul așezat lângă fereastră, lordul Smith privea tăcut cum o pereche de rândunici se hârjoneau în zăpadă. Păreau fericite. Nu le trebuia nimic. Se aveau una pe alta. Și, când lady se apropie și îi așeză drăgăstos mâna pe umăr, lordul Smith își aminti cât de fericiți și fără griji fuseseră și ei cu ani în urmă, când nu aveau altă avere decât dragostea lor și un modest apartament la periferia orașului. Fața i se lumină la zâmbetul ei. O mângâie pe creștet și îi spuse cât de mult o iubește.
În seara aceea au adormit îmbrățișați ca doi copii.
A doua zi, de Crăciun, când veni momentul discursului, lordul Smith urcă fără grabă la tribună și îi privi pe oaspeții prezenți la dineul de caritate oferit de Businessclub, al cărui președinte era. Toți erau îmbrăcați elegant, în costume și rochii de seară. Se servea șampanie și se discutau afaceri. O discretă lovitură într-un pahar de cristal dădu de știre că discursul e gata să înceapă. În liniștea creată, președintele vorbi:
– Domnii mei, de ce vă aflați aici ?
Invitații se uitară mirați unii la alții.
– Suntem, e adevărat, la un eveniment monden cu scop caritabil, dar vă întreb: de ce vă aflați aici ? Săracii lumii nu sunt aici. Sunt pe străzi, dormind iarna sub cerul liber și cu stomacul gol. Noi stăm aici și ne gândim la ei în timp ce bem șampanie franțuzească. Îi considerăm pe ei săraci, iar pe noi, bogați. Dar nu asta e ordinea lucrurilor. Un om cu adevărat bogat, domnii mei, nu este acela care are multe. Ci acela care are nevoie de cât mai puține.
Ascultătorii îl priveau unii contrariați, alții intrigați, iar câțiva de-a dreptul scandalizați. Numai John îl aproba cu un surâs complice.
– … iar acum mă scuzați, domnii mei. Mă duc să ajut un om sărac.
Coborî de la amvon și ieși în pripă, sub privirile celor prezenți. Ajuns afară, îi porunci vizitiului să îl ducă pe aleea cu castani, exact în locul unde îl întâlnise pe necunoscutul din ajun.
– Iertați-mă, sir, am tot încercat să vă spun, dar aseară nu am luat pe nimeni. Ați fost singur în trăsură tot drumul.
Lordul Smith se opri și privi soarele amiezii care lumina pieziș, pictând orașul într-o paletă de culori ca de început de lume.
Nu înțelegea nimic din ce se întâmplase. Sau poate înțelegea totul ?