Liturghia – o taină rostită printr-un spectacol (I)

Liturghia e o taină rostită printr-un spectacol. Ea are structura dialogică a unei piese de teatru, iar Sfinții Părinți au alcătuit-o în așa fel încât ea să spună ce are de spus. (Bartolomeu Anania – Rotonda Plopilor Aprinşi)

Sfânta Liturghie este, pentru creștinul ortodox, Taina tainelor, jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului și expresia supremă a credinței noastre în Înviere.

La Liturghia ortodoxă participă toate simțurile omului, prin lecturi, cântări, imagini, arome, coregrafii. Un loc de seamă îl ocupă lecturile biblice vechi și nou-testamentare, mai ales, psalmii.

Liturghia este nu doar o aducere aminte de evenimente petrecute cândva, în istorie, ci o retrăire a lor. Timpul prezent devine contemporan cu istoria, cum spunea Mircea Eliade. Hristos Se jertfeşte încă o dată, sub ochii noştri, cu fiecare Sfântă Liturghie. Iar aceasta pentru că, în Liturghie, timpul se suspendă, iar noi devenim contemporani cu Hristos: „În Biserica slavei Tale stând, în cer ni se pare a fi”.

Mântuitorul a instituit Euharistia prin Cina cea de Taină şi ne-a poruncit ca „aceasta să faceţi întru pomenirea Mea” (Luca 22, 19). Nu a dat Dumnezeu spre săvârşire slujba aceasta îngerilor, ci oamenilor. Spune o frumoasă rugăciune, pe care preotul o rosteşte în taină la Liturghie: „Mulțumim Ție pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deși stau înaintea Ta mii de arhangheli și zeci de mii de îngeri”.

Au existat mai multe liturghii de-a lungul timpului, dar în Biserica Ortodoxă s-au statornicit acestea trei: a Sfântului Ioan Gură de Aur, a sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Grigorie Dialogul, numită şi a Darurilor Mai Înainte Sfinţite.

Primele două sunt cele mai folosite în timpul anului bisericesc şi sunt aproape identice în textele şi cântările lor. Diferă doar prin rugăciunile rostite de preot în taină. În fapt, Liturghia Sfântului Ioan este o variantă prescurtată a Liturghiei Sfântului Vasile.

Proscomidia

Înainte de binecuvântarea pentru Liturghie, preotul săvârşeşte Proscomidia, care constă în pregătirea Cinstitelor Daruri, ce vor deveni ulterior Euharistia, sau Sfânta Împărtăşanie. Proscomidia, care are loc de obicei în timpul Utreniei, este o rânduială prin care preotul aşează, rostind rugăciunile specifice, diverse părticele din prescurile aduse la altar, pe Sfântul Disc, ce are forma unei mici tipsii cu picior.

Cea mai importantă dintre aceste părticele se numeşte Sfântul Agneţ ( de la cuvântul latinesc agnus care înseamnă Miel). El este decupat din prima prescură, are o formă pătrată şi are imprimate pe el simbolurile IS, HS, NI, KA, de la cuvintele greceşti Iisus Hristos, Biruitorul. Acest agneţ va deveni, prin rugăciunile liturghiei, Trupul Domnului Iisus. Alte părticele se aşază alături de Sfântul Angeţ: pentru Maica Domnului, pentru episcopul locului, cetele sfinţilor, ale îngerilor, conducătorii ţării, precum şi pentru cei vii şi adormiţi din pomelnicele aduse de credincioşi la altar.

Lângă Sfântul Disc se află Sfântul Potir, o cupă cu picior, de obicei din metal, în care se pune vin şi puţină apă, simbolizând sângele şi apa care au curs din coasta Mântuitorului când a fost împuns cu suliţa pe cruce. Acest vin se va transforma, prin rugăciunile euharistice, în Sângele Domnului.

Binecuvântarea şi Ectenia Mare

Sfânta Liturghie începe la cuvintele preotului: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Această formulă poartă numele de Binecuvântarea Mare şi se rosteşte doar la slujbele Sfintelor Taine: Liturghia, Botezul, Maslul, Cununia. La celelalte slujbe (Utrenia, Vecernia, Agheasma, Înmormântarea, etc.) se rosteşte Binecuvânarea Mică: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

După binecuvântare, urmează o serie de cereri, numită Ectenia Mare. Aceasta este rostită de diacon, din mijlocul bisericii, sau, dacă nu este diacon, este rostită de preot, din altar. La fiecare cerere, corul răspunde cu „Doamne miluieşte”.

La ectenie se pun cereri pentru toate nevoile noastre sufleteşti şi trupeşti. Ne rugăm pentru pacea a toată lumea, bunăstarea şi unirea bisericilor, pentru episcopul locului, pentru conducerea ţării şi armată, pentru vreme prielnică, pentru cei ce călătoresc, cei bolnavi sau în închisori, pentru izbăvirea de toată mânia, primejdia şi nevoia. Ectenia se încheie cu o rugăciune către Maica Domnului şi cu un îndemn de a închina întreaga noastră viaţă lui Dumnezeu.

Frumos şi demn de luat aminte este îndemnul de la începutul Ecteniei Mari: „Cu pace, Domnului să ne rugăm”. Toată rugăciunea noastră trebuie să se facă în duhul păcii şi pentru dobândirea păcii, atât al păcii dintre noi, cât şi al păcii din noi.

Diaconul rosteşte ectenia din mijlocul credincioşilor, pentru a-i îndemna să se roage împreună cu el, să fie participanţi activi la cererile ecteniei. Iar rugăciunea multora are mare putere la Dumnezeu.

Antifoanele I şi II

Antifoanele sunt cântări interpretate la strană/cor, după Ecteia Mare, în timp ce preotul, în altar, rosteşte în taină câte o rugăciune asociată fiecărei cântări. Numele de antifon vine de la faptul că aceste cântări se rosteau alternativ de strana stângă şi cea dreaptă, cum se practică şi astăzi în unele mănăstiri mari sau catedrale, unde sunt suficienţi cântăreţi pentru a forma două grupuri.

Antifonul I este primul verset din Psalmul 102, aşa cum îl auzim duminica la Utrenie: „Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul şi toate cele din lăuntrul meu, numele cel sfânt al Lui. Binecuvântat eşti, Doamne”.

Urmează apoi o ectenie mică, adică primele şi ultimele două cereri din Ectenia Mare („Iară şi iară, cu pace, Domnului să ne rugăm”, „Apără, mântuieşte, miluieşte…”, „Pe Preasfânta, curata…”, „Pe noi înşine şi unii pe alţii…”)

Antifonul al II-lea este o anunţare a venirii Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ: „Unule Născut, Fiule şi Cuvântul lui Dumnezeu, Cel ce eşti fără de moarte şi ai binevoit, pentru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria…”. Acest text are o mare importanţă teologică. El spune că Hristos este Unul Născut, fără de moarte, Fiu, iar nu creaţie a lui Dumnezeu-Tatăl, precum şi că S-a întrupat de la Duhul Sfânt pentru mântuirea oamenilor. Mai spune că întruparea Lui a fost reală, nu aparentă, pentru că S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria, fiind om deplin, la fel ca noi, în afară de păcat: „Care neschimbat Te-ai întrupat…”.

Luând trup omenesc, Hristos nu a încetat a fi Fiu al lui Dumnezeu şi persoană a Sfintei Treimi: „Unul fiind din Sfânta Treime, împreună mărit cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.”

Antifonul al III-lea

În timpul acestei a treia cântări, de obicei Fericirile sau Apărătoare, Doamnă, preotul citeşte, în taină, în altar, rugăciunea asociată antifonului al III-lea, după care ia Evanghelia de pe Sfânta Masă, o dă diaconului şi ies împreună pe uşa din stânga a altarului, până în mijlocul bisericii. Această ieşire poartă numele de Vohodul mic (în limba slavonă, vohod înseamnă ieşire). Vohodul mic simbolizează ieşirea Mântuitorului la propovăduire, la împlinirea vârstei de 30 de ani, după botezul primit de la Ioan în Iordan.

Ajunşi în mijlocul bisericii, slujitorii sărută Sfânta Evanghelie, iar diaconul, după ce face cei câţiva paşi până la uşile împărăteşti, o înalţă în văzul poporului, zicând cu glas mare: „Înţelepciune, drepţi !”. După aceasta, toţi slujitorii intră, unul câte unul, în altar.

Această înălţare a sfintei cărţi îi cheamă pe credincioşi să ia aminte la lecturile Apostolului şi Evangheliei ce vor urma.

Cântarea „Sfinte Dumnezeule”

Numită şi Imnul Trisaghion, sau „Întreit Sfânt”, cântarea aceasta este de o rară frumuseţe duhovnicească, teologică şi, nu în ultimul rând, muzicală. Se cântă rar, cu luare-aminte, pentru că mărturiseşte credinţa noastră într-Un Dumnezeu unic în fiinţă, dar întreit în persoane: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”. Dogma Sfintei treimi este, pentru credincioşii ortodocşi, piatra de temelie a credinţei.

Apostolul şi Evanghelia

După cântarea întreită, urmează citirea Apostolului de către cântăreţ. Cartea cu acest nume cuprinde scurte fragmente din Epistolele Sfântului Apostol Pavel, precum şi din ale sfinţilor Petru, Ioan, Iacov şi Iuda. Împărţirea este făcută în aşa fel încât, pentru fiecare zi (nu doar duminică) din timpului anului, să avem câte un text dedicat.

Când anunţă lectura, preotul cheamă la atenţie: „Să luăm aminte. Pace tuturor!”. În timp ce cântăreţul citeşte, într-un stil uşor muzical, textul apostolului zilei, preotul face cădirea mică, adică doar a altarului şi a naosului (partea dinspre altar a bisericii). Această cădire simbolizează mireasma Duhului Sfânt ce se revarsă din sfintele scripturi peste ascultători, prin lectura Apostolului. Ieşirea aceasta a preotului cu cădelniţa se numeşte Cădire Mică, iar mai târziu, la Imnul Heruvimic, vom avea Cădire Mare, când preotul merge cu cădelniţa până în pronaos, adică până la intrarea în biserică.

Odată lectura Apostolului încheiată, preotul anunţă citirea Evangheliei zilei prin cuvintele: „Înţelepciune, drepţi, să ascultăm Sfânta Evanghelie. Pace tuturor!”.

Vedem din nou aceeaşi chemare la pace, ca şi la ectenie, ca şi la apostol şi în alte momente. Aceeaşi pace pe care Domnul a dat-o apostolilor şi nouă de multe ori în Evanghelii: „Pace vouă!”, „Pacea Mea o dau vouă”. Pacea este un laitmotiv al Evangheliei şi al Liturghiei.

La fel ca şi Apostolul, Evanghelia, de obicei îmbrăcată într-o ferecătură metalică frumoasă, cuprinde câte un fragment din cele patru Evanghelii ale Noului Testament (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), astfel încât avem câte un fragment pentru fiecare zi a anului.

Şi aici fac o paranteză: textele Apostolului şi Evangheliei ce urmează a se citi în fiecare duminică sunt notate în calendarul ortodox ce se găseşte în fiecare casă de credincios. Citind, astfel, fiecare pericopă apostolică şi evanghelică aşa cum sunt indicate în calendar, putem citi întreg Noul Testament în exact un an de zile.

Lectura Evangheliei este un moment impresionant, care trebuie tratat cu toată luarea-aminte, pentru că sunt cuvintele lui Hristos Însuşi. Pericopa ce se citeşte va servi mai târziu ca temă pentru predică. În unele biserici este chiar obiceiul ca predica să se ţină imediat după Evanghelie, când subiectul este proaspăt în auz, însă de obicei este lăsată la sfârşit, pentru a nu întrerupe cumva ritmul slujbei.

Ectenia întreită

Începe de la cuvintele: „Să zicem toți din tot sufletul și din tot cugetul nostru să zicem”, rostite de diacon din mijlocul bisericii, sub policandru. Ca și la Ectenia Mare și cea mică, în acest moment se pun o serie de rugăciuni pentru episcopul locului, stăpânirea civilă, slujitorii Bisericii, pentru milă, viață, pace, sănătate, pentru cei ce aduc daruri sau cântă în biserică.

Mai mult, în funcție de de împrejurări, preotul poate adăuga aici rugăciuni potrivite momentului: pentru copiii care încep școala, pentru ploaie, pentru victimele unui război recent, etc. La fiecare cerere, corul sau credincioșii răspund de trei ori „Doamne miluiește”, ca și cum ar stărui în rugăciunile lor către Dumnezeu.

Nici cei răposați nu sunt uitați în rugăciunile Liturghiei. Iată de ce, după ectenia întreită pentru vii, urmează una similară pentru cei adormiți. Melodiile de la această ectenie au o tonalitate minoră, care îndeamnă la sobrietate și reculegere. Ne rugăm pentru „odihna adormiților robilor lui Dumnezeu și pentru ca să li se ierte lor toată greșeala cea de voie și cea fără de voie”, precum și „ca Domnul Dumnezeu să așeze sufletele lor unde drepții se odihnesc”.

Ectenia celor chemați

Începe la cuvintele ”Rugați-vă, cei chemați, Domnului”.

Această ectenie este mică în aparență, cu cereri scurte, dar are rădăcini adânci în istorie. Ea datează din primele secole creștine, când nu toți cei prezenți la Liturghie erau și botezați. Aspiranții de atunci la botez, numiți catehumeni, adulți fiind, aveau voie să participe doar la prima parte a Liturghiei și anume până la rostirea Crezului. Normele de atunci ale bisericii spuneau că cei nebotezați nu puteau mărturisi simbolul credinței și nu se puteau împărtăși.

Ectenia aceasta li se adresa lor („Rugați-vă, cei chemați, Domnului”), dar și celor botezați, pe care îi îndemna să se roage pentru candidații la botez („Cei credincioși, pentru cei chemați să ne rugăm, ca Domnul să-i învețe cuvântul adevărului, să le descopere Evanghelia dreptății”, și celelalte).

După această ectenie, cei nebotezați (catehumenii) erau invitați să părăsească biserica, prin cuvintele: „Cei chemați, ieșiți. Câți sunteți chemați, ieșiți”. În zilele noastre, însă, pentru că botezul se face din pruncie, cuvintele acestea nu își mai găsesc întrebuințare, astfel că, în multe biserici, ele nu se mai rostesc.

Am putea întreba de ce mai rostim atunci ectenia celor chemați ? Pentru frumusețea ei, pe de o parte, dar și pentru că, într-un sens duhovnicesc, cu toții suntem chemați să ne înoim credința în fiecare zi, să ne înveșmântăm în fiecare zi în haine albe, să trăim emoția credinței ca în ziua botezului.

Aici se termină prima parte a Sfintei Liturghii, numită Liturghia catehumenilor și începe cea de-a doua parte, euharistică, numită Liturghia credincioșilor.

După o scurtă ectenie mică, preotul rostește: „Ca sub stăpânirea Ta totdeauna fiind păziți, Ție slavă să înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor”.

Corul începe apoi să cânte rar Imnul Heruvimic, sau, simplu, Heruvicul: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim și făcătoarei de viață Treimi sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm.”