Marin Preda își încheie romanul său, Cel mai iubit dintre pământeni cu aceste cuvinte: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”. Cuvintele acestea sunt inspirate din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, un text de o deosebită frumusețe duhovnicească. Este un adevărat imn închinat dragostei creștine.
Auzim acest text citindu-se chiar în cuprinsul Maslului. Și nu e de mirare că părinții bisericii l-au inclus aici. Dragostea trebuie să fie punctul de plecare, medicamentul de la care începem vindecarea noastră sufletească.
„De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.
Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.”
Apostolul ne arată, fără putință de tăgadă, cum dragostea este singura șansă pentru Împărăția lui Dumnezeu. Fără ea, celelalte realizări ale vieții noastre duhovnicești își pierd, pur și simplu, valoarea.
Și continuă apoi apostolul, într-o enumerare a calităților dragostei:
Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.
Sincer, nu știu dacă Sfântul Apostol Pavel a scris aici un text narativ, sau unul poetic. Pentru că frumusețea lui îl face să pară mai degrabă o cântare. Îi putem asculta muzicalitatea, dar și folosul duhovnicesc. Mai mult, prin repetarea aceasta a însușirilor dragostei, pare că ascultăm un imn acatist. Acatistul Bunei vestiri spune:
Bucură-te, tămăduirea trupului meu
Bucură-te, izbăvirea sufletului meu,
Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară!
Și iată acum, în același stil, textul apostolului, pe care îndrăznesc să-l numesc micul acatist al dragostei:
Dragostea rabdă,
Dragostea este binevoitoare,
Dragostea nu pizmuiește
Dragostea nu se laudă,
Dragostea nu se trufește
Dragostea nu caută ale sale,
Dragostea nu gândește răul,
Dragostea nu cade niciodată.
Ne întrebăm desigur: dacă Dumnezeu este dragoste, de ce există atunci suferință și boală în lume? Întrebarea aceasta este, probabil, la fel de veche ca și creștinismul.
Maslul este o slujbă pentru sănătate, deopotrivă a trupului și a sufletului. Spun preoții la sfârșit: Dumnezeu să vă ierte, să vă binecuvânteze și sănătate sufletească și trupească să vă dăruiască. Trupul și sufletul merg împreună. Se îmbolnăvesc împreună și au nevoie să fie vindecate tot împreună. O meteahnă a trupului atinge, pe căi neștiute, sufletul. Tot așa, păcatele, care sunt boli sufletești, își lasă cicatricea și asupra trupului.
Dacă privim cu sinceritate în lăuntrul nostru, vom vedea că fiecare avem, pe undeva, o meteahnă sufletească sau trupească. Într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare avem nevoie de vindecarea pe care ne-o aduce Sfântul Maslu.
Dumnezeu îngăduie încercările și greutățile spre a noastră întărire. În cartea sa, Rotonda plopilor aprinși, Valeriu Anania dă exemplul un fluture care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a ieșit astfel cu ușurință din gogoașa lui, dar a rămas cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.
Învățătura din pilda fluturelui se rezumă în cuvintele aceastea:
„Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit.”
Nicolae Marinescu 