Picături de rugăciune

Picături de gheață plouă
și-n suflet se face rouă.
Ploaia ostenită plânge
și-n suflet se face sânge.

Parcă-mi picură doar mie
picături de poezie.
Se preling din uscăciune
picături de rugăciune.

Să se spele, să se-așeze
picături de anamneze.
Pe zahei să-i primenească,
pe tâlhari să-i mântuiască.

Plouă picuri mari de lacrimi
peste doruri, peste patimi.
Plânge cerul somnoros
peste sfânt și păcătos.

Când oamenii mari învață de la copii

Într-una din cuvântările Mântuitorului, pe când mulțimea Îl înconjura dorind să audă cuvintele despre Împărăția lui Dumnezeu, cineva a adus un grup de copii, pentru ca El să îi binecuvinteze. Apostolii au fost puțin deranjați de acest lucru, gândind poate că vorbele lui Iisus se adresau oamenilor mari și copiii nu aveau ce căuta acolo.

Dar Mântuitorul îi mustră blând pe ucenici cu unele din cele mai mângâietoare cuvinte ale Evangheliilor:

„Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu. Adevărat vă spun că cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil, nu va intra în ea.” (Marcu X, 14-15)

Mângâietoare, dar și categorice. Mângâietoare, pentru ne arată o cale simplă și sigură de a intra în Împărăția Cerurilor. Categorice, pentru că tocmai această simplitate este greu de găsit. Sau, mai bine zis, de re-găsit, pentru că oricare dintre noi am avut-o pe când eram copii.

Ce anume îi face pe copii preferații Mântuitorului ? Ce însușiri ale sufletelor lor suntem noi capabili și datori să imităm ?

Evanghelia după Matei vine cu lămurirea:

”S-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: cine, oare, este mai mare în împărăția cerurilor ? Și chemând la Sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis: Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăția cerurilor.”

Copiii sunt smeriți. Ei știu că fără părinții lor nu pot face nimic. Tot la fel și noi, fără Tatăl nostru, nu putem face nimic și acest gând trebuie să ne anime întreaga viață. „Fără Mine nu puteți face nimic”, spune Mântuitorul. (Ioan, XV,5) Indiferent cât de cultivați ori de întreprinzători ori de buni lideri vom deveni.

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I, într-un amuzant schimb de priviri cu un bebeluș, la slujba de Înviere

Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.

Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.

Copiii mai au calitatea de a fi spontani. Pot să cânte oriunde, dacă așa simt. Fără să le pese de constrângeri sociale. Dacă deranjez pe cineva? Dacă o să cânt fals ? Dacă melodia nu mai e la modă ? Nimic din toate acestea. Ei pot să cânte pur și simplu pentru că așa le dă ghes inima.

Vă mai amintiți episodul intrării Mântuitorului în Ierusalim, de Florii ? Toți ucenicii cântau „Binecuvântat este Cel ce vine în numele Domnului. Osana întru cei de sus!”, iar unii dintre cei de-acolo le-au spus să tacă. Hristos însă le-a răspuns, zicând: „Dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”. Tot așa împăratul David spune, în Psalmul al optulea: „Din gura pruncilor și a celor ce sug ai săvârșit laudă.”

Ne-ținerea minte a răului este o altă însușire pe care o învățăm de la copii. Ei se pot certa pe o jucărie, pot să se retragă fiecare în colțul lui, ca mai apoi să se împace și să râdă din nou, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Nu apune soarele peste supărarea lor, cum spune apostolul Pavel.

Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.

Copiii stabilesc ușor contacte între ei. Când se întâlnesc pe terenul de joacă și nu se cunosc, e suficient un schimb de priviri și câteva vorbe, ca mai apoi să se joace împreună. Nu au îngrădiri sociale. La fel, preferă să facă activități mai degrabă împreună, decât singuri. Îmi amintesc cum, pe ulițele copilăriei, după ce ieșeau unul sau doi cu mingea, de prin casele din jur apăream și noi ceilalți și fără prea multă greutate se făceau echipele și începea meciul. Nu aveam nevoie să plănuim dinainte. Totul era spontan. Trăiam momentul lui aici și acum.

Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.

Când nu mai ești deloc copil, ai murit de mult. (Constantin Brâncuși)
Fericiţi cei care visează, cei care au idei frumoase, cei tandri, fericiţi cei care rămân copiii sufletului. Fericiţi cei pe care teama nu îi face să renunţe la iubire. (Albert Einstein)

Ce este și ce nu este smerenia

publicat în revista Solia a Episcopiei Ortodoxe Române din America

Când eram pe băncile claselor primare, învățătoarea noastră avea obiceiul să îi mustre pe colegii mai înceți la minte cu aceste vorbe: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.” Nu cred că înțelegea sensul adevărat al celei dintâi dintre cele nouă fericiri. Sensul acesta, unde sărac cu duhul însemna un elev pe care nu îl duce capul (dacă nu chiar prost) l-am preluat și eu pentru o bucată de vreme. Asta până am înțeles mai târziu că sărăcia cu duhul înseamnă cu totul altceva și că denumește, în fapt, o mare virtute creștină: smerenia.

Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.

Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)

Omul smerit își pune mai întâi încrederea în Dumnezeu, și apoi în puterile lui. El trăiește în fiecare zi cu acest îndemn al Mântuitorului: „Fără Mine nu puteți face nimic” (Ioan 15,5).

Omul smerit e un bun cunoscător al sufletului său, cu virtuțile și patimile lui. Nu își ascunde excesiv virtuțile, și își recunoaște fără reținere, păcatele și greșelile. Nu dă dovadă nici de trufie, dar nici de falsă modestie. Știe care îi sunt limitele, dar și valorile. Își cunoaște, ca să folosim o vorbă românească, lungul nasului. Știe și când să glăsuiască, dar și când să tacă. Le face pe toate cu umilință și recunoștință față de Dumnezeu.

Smerenia este „pământul cel bun” din Pilda Semănătorului. Este terenul fertil pe care cade glasul lui Dumnezeu ca semințele și face să răsară în el virtuțile. Așa după cum un vas gol primește orice cu ușurință, la fel și inima golită de sine și de deșertăciunea lumească se umple de harul dumnezeiesc. Căci Bunul Dumnezeu caută cu milostivire și iubire de oameni la inima smerită.

Omul smerit știe să asculte mai întâi și abia apoi să grăiască. Este un bun receptor. Primește cu ușurință bunele îndemnuri și își însușește fără supărare criticile. Este iute la iubire și iertare, dar zăbavnic la mânie.

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile. Ca în dialogul acela imaginar al lui Iuda, care își explică astfel vânzarea Învățătorului: dacă îl dau pe mâna soldaților, El va fi adus la arhierei și va trebui să vorbească, Ei își vor da seama că e Fiul lui dumnezeu cel vestit de prooroci, așa că toți vor crede în El. Astfel că, prin vânzare, eu contribui la mântuirea lumii. Ce ar fi trebuit să gândească însă Iuda era aceasta: Facă-se mântuirea lumii cum o ști Dumnezeu, dar eu, orice-ar fi, nu îmi trădez prietenul și Învățătorul. Adică să nu se piardă în cugetări întortocheate și mândre.

Asocierea greșită a smereniei cu o anumită moleșeală a vieții îl face pe Nicolae Steinhardt să exclame cu năduf, în Jurnalul Fericirii:

„Mii de draci mă furnică văzând cum este confundat creștinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tâmpă și lașă, ca și cum menirea creștinismului n-ar fi decât să lase lumea batjocorită de forțele răului. Creștinismul neajutorat și neputincios este o conceptie eretică deoarece nesocoteste îndemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiți dar înțelepti ca șerpii și nevinovați ca porumbeii”). Nicăieri și niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proști. Ne cheamă să fim buni, blânzi și cinstiți, smeriți cu inima, dar nu tâmpiti.”

Îndrăznesc să afirm că smerenia este una din cele mai interesante virtuți. Este o virtute a paradoxului. Cu cât urcăm mai mult pe scara smereniei și devenim mai virtuoși, cu atât vedem mai clar păcatele noastre și ne considerăm mai păcătoși decât toți oamenii. Smerenia este acel far care luminează sufletul și ne ajută să îi vedem mai limpede lipsurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Că nu suntem chemați la frică, ci la curaj, ne-o spune chiar Mântuitorul în multe rânduri: Îndrăznește fiule, Îndrăznește fiică (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Îndrăzniți (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33); Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeți (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântați (Marcu 16, 6).

Precum mândria este izvorul tuturor patimilor, tot astfel și smerenia este maica tuturor virtuților”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Ea este temelia sigură pe care se pot clădi celelalte virtuți. De aceea este rostită în prima dintre cele nouă Fericiri din predica de pe munte. Ea le deschide și le face posibile pe celelalte: pocăința și lacrimile (fericiți cei ce plâng), blândețea (fericiți cei blânzi), dorința de dreptate (fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate), mila (fericiți cei milostivi), curăția inimii (fericiți cei curați cu inima), pacea sufletului (fericiți făcătorii de pace), răbdarea necazurilor (fericiți cei prigoniți pentru dreptate), bucuria și veselia duhului (bucurați-vă și vă veseliți).

Chiar dacă nu am ajuns încă la măsura desăvârșirii – și câți dintre noi pot spune asta -, smerenia ne poate călăuzi, ca o busolă, pe drumul cel drept și ne va conduce la cea mai mare dintre virtuți, dragostea de Dumnezeu și de aproapele.

Cine vrea să vină după Mine

Cuvânt la Duminica Crucii (a treia a Postului Mare)

Aș fi vrut să încep într-o notă mai confortabilă, mai relaxantă, ca un film de duminică.

Dar vorbele Mântuitorului sunt categorice, fără menajamente: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să își ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie.”

Evanghelia de azi are trei mesaje:

Cu eleganța-I caracteristică, de gentleman (Nicolae Steinhardt) care nu intră nepoftit, ci „stă la ușă și bate”, Hristos spune „cine vrea”. Nici chiar Domnul nu azvârle pe nimeni cu de-a sila în Rai.

Și ne spune scurt pe doi: cine vrea… să se lepede de sine. Să ne lepădăm de noi înșine. Puțin dur, la prima vedere. Categoric. Drastic. Să uităm adică, de tot ceea ce suntem, de personalitatea noastră, de realizările noastre, să uităm de tot ce-am fost până acum. Asta ne cere Hristos ? Nu se poate, în neputința noastră umană și urbană, să nu resimțim o strângere de inimă când îmi cere așa ceva. Chiar să mă „lepăd” de mine însumi?

Mai mult decât atât: să mă lepăd de sine, iar apoi să îmi iau crucea. Ei, aici e aici.

Nu e vorba de o cruce de lemn, deși de multe ori parcă am vrea să fie. Am vrea să participăm fizic la patimile Lui, ca să înțelegem câte a făcut El pentru noi. Să îi luăm o parte din durere, așa cum, în postul acesta, luăm o parte din foamea Lui:”A postit 40 de zile și la urmă a flămânzit”.

Nu ne spune: „Cine vrea să vină după Mine, … să-Mi ia crucea și să-Mi Urmeze.” Ci „să-și ia”. Fiecare pe a lui. Așadar, fiecare avem o cruce. Dar nu la o cruce fizică se referă în acest verset. Ci la crucea angajamentului. A acceptării unei responsabilități. „Commitment”, spunem în engleză. Care înseamnă și un fel de contract. Adică ceva pe termen lung.

Primul mesaj al Evangheliei Crucii: angajamentul

Ne cere să ne luăm în serios rolul de creștini. Să fim, în loc de simpli vizitatori de weekend ai bisericilor, participanți activi. Să ne implicăm în viața comunității. Să avem curajul să pulsăm în ritmul ei. Să suferim cu cei ce suferă din comunitatea noastră, să ne bucurăm cu cei ce se bucură.

Poate uneori timpul petrecut la biserică se suprapune cu ora de sport a copiilor, sau cu lecțiile de dans, ori cu sosirea invitaților la picnic. Dar Hristos e flexibil. Se mulțumește și cu mai puțin. La urma urmei, la El timpul e relativ. Sfânta Liturghie durează aproximativ o oră și jumătate și e mai hrănitoare decât multe ore petrecute în bibliotecă, în sala de sport sau în grădina din spatele casei. Și nu le exclude pe acestea. Dimpotrivă: le întregește. Le plinește, zicem noi.

Sigur că am auzit vorba „am credință în suflet, nu am nevoie să merg la biserică”. E adevărat. Credința începe în interior. Fără freamătul lăuntric, religia rămâne simplă repetare fadă a unor ritualuri. Forme fără fond. Dar dacă se rezumă doar la aspectul interior, fără să îl cultive prin practici ca postul, rugăciunea ori Liturghia (ca să enumăr doar câteva), e goală. Ca un trup fără haine. Ca un pom fără fructe.

De ce e important să venim regulat la biserică ? Răspund printr-o întrebare: De ce e important să meargă copiii la școală? Pentru că școala, ca și biserica, este mai mult decât acumulare de informație. E un loc de întâlnire. E mijlocitorul unei stări propice sufletului.

Liturghia e cu mult mai mult decât o serie de cântece interpretate alternativ de preot și dascăl. Nu e un film a unor lucruri ce s-au întâmplat cândva. Prin Liturghie, Hristos trăiește iară și iară Patimile Lui, dar și Învierea Lui.

Mai departe, Evanghelia spune:

„Cine va voi să își scape viața, o va pierde. Iar cine își va pierde viața, pentru Mine, o va dobândi”.

Ne îndeamnă să punem supraviețuirea sufletului înaintea vieții biologice. Să ne stabilim prioritățile în viață.

Al doilea mesaj al Evangheliei Crucii: stabilirea priorităților în viață.

Nimeni nu își dorește să fie pus în fața acestei alegeri: viața sau sufletul. Dar, dacă vreodată s-ar întâmpla, îi avem ca exemplu pe martirii creștini. Pe Brâncoveni. Pe sfinții închisorilor. Oameni care nu și-au trădat, pentru un blid de mâncare, neamul, credința ori familia.

Dar, nici să nu abordăm un eroism de paradă. Să nu forțăm martirajul. Să nu provocăm pe nimeni cu atitudinea noastră de creștini. Să încercăm să convingem mai mult prin faptele noastre decât prin vorbele noastre. Mai ales că trăim într-o țară a libertăților religioase, pe care am jurat să le respectăm. Dar să nu ne fie teamă de marile încercări, dacă acestea apar fără voia noastră.

Al treilea mesaj : curajul mărturisirii prin fapte

Cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele…

Dincolo de religie, țară sau limbă, vor exista mereu oameni căzuți între tâlhari și vor exista mereu buni samariteni. Voi sunteți samaritenii. Cei care ajută pe cel în nevoie, indiferent de originea sau limba lui. Amintiți-vă de Duminica Înfricoșătoarei Judecăți. Nu a întrebat Hristos de neam, cultură, stare socială ori alte criterii din astea omenești. A zis doar așa:

„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.”

Dacă întâlnim un om în nevoie, să nu ne întrebăm de ce statul nu i-a dat ajutor social, de ce fast-food-ul din colț nu i-a dat un sandviș ori de ce e atâta nedreptate în lume: pur și simplu, să-i dăm o pâine. Nu putem rezolva problemele întregii omeniri. Putem, în schimb, să îi dăm omului aceluia o pâine. De ceilalți se va îngriji Dumnezeu.

Ne cere Dumnezeu să fim monahi chiar de azi? Nu. Ne cere să scoatem ce e mai bun din viața care ne-a fost dată. Să petrecem timp cu cei ai casei. Să ascultăm niște muzică bună. Să aprindem candela de sub icoană și să mulțumim Maicii Domnului pentru ziua de azi. Să nu cerem nimic: să mulțumim numai.

Vestea Evangliei de azi, în ciuda aparențelor, e una bună: Veniți la Domnul și El se va îngriji de voi.

Peste numai câteva zile, avem Buna-Vestire. Cea mai mare veste dată vreodată unui muritor: că Dumnezeu se face om, ca să îl facă pe om, Dumnezeu.

Eu o cunosc pe Doamna!

Multe lucruri ieșite din comun mi-a fost dat să văd și să aud în preumblările la care m-a obligat slujirea preoțească, iar întâmplarea ce urmează să v-o povestesc este una dintre ele. S-a petrecut acum mulți ani, în parohia mea de pe coasta de est a Statelor Unite, însă atunci, ca și acum, am fost încredințat că a fost una dintre acele momente discrete, dar minunate, când Dumnezeu își atinge degetul de viața noastră și ne-o schimbă cu desăvârșire.

În dimineața aceea, Joshua se deșteptase, ca de fiecare dată, la ora cinci fix. Avea un ceasornic interior care nu dădea niciodată greș, de zece de ani încoace, de când se pensionase din armată. Se îmbrăcă în halatul său de salon și își puse în picioare papucii. Ceilalți nu se treziseră încă. Soția sa și fiul cel mic dormeau încă, așa că bărbatul nici nu îndrăznea să aprindă lumina în drumul său spre baie. Știa foarte bine traseul pe întuneric și pășea pe holuri ca o pisică. Obișnuia să își facă o cafea și să o bea liniștit, lecturând ziarul pe îndelete. Deși în bucătărie avea un filtru de cafea, lui Joshua îi plăcea cafeaua la ibric, cum învățase de la nevastă-sa, româncă de-a noastră de prin părțile Bihorului. Turna lichidul aromat în ceașcă și adulmeca nesățios caimacul, înainte de a duce ceașca la gură. Era micul lui ritual de dimineață.

Se așeză apoi în fotoliul din camera de zi, sub fereastra ce dădea spre stradă. O lampă discretă îl  învăluia doar atât cât să vadă literele din ziar. Era o liniște desăvârșită, ca de început de lume. Se auzea doar pendula leneșă a ceasului din bibliotecă. În momente ca acestea, lui Josh – așa îi spuneau prietenii – i-ar fi plăcut să fie scriitor. Cu două ore petrecute în desăvârșită liniște ar fi putut să creeze câteva pagini interesante în fiecare zi.

Dar Joshua nu era scriitor, așa că se opri din reverie – nu de alta, dar se răcea cafeaua – și se propti pe titlurile de pe prima pagină a ziarului. Aici, o știre despre criza economică din America ultimilor doi ani. Dincolo, un raport științific cu privire la încălzirea globală. Accidente de circulație, ori detalii absolut neinteresante din viața unor vedete.

«Știrile nu se schimbă niciodată prea mult. Aceleași lucruri, întâmplându-se altor oameni. Aș vrea mai degrabă să trăiesc propriile experiențe, decât să citesc ce se întâmplă altora. Sunt propriul meu ziar și radio. Consider că omului nu îi e dat să știe tot ce se întâmplă în lume. Omul deschide televizorul și toți prezentatorii aceia îl bombardează cu știrile locale, naționale și internaționale. La fel și ziarele. Iar bietul de el, cu toate problemele lui, este împovărat cu problemele întregii lumi.»

Așa gândea Joshua în timp ce citea fără interes știrile. Atenția i se opri pe un titlu despre războiul din Orientul Mijlociu. Erau acolo soldați tineri care își pierdeau viața în chinuri groaznice iar armata făcea încă un rând de funeralii cu sicriul acoperit. Îi părea rău de acești băieți, dintre care mulți abia dacă gustaseră din bucuriile vieții. Asta îl făcu să își amintească de propriile lui plantoane fără somn, nopți în tranșee mizerabile, camarazi dispăruți și atacuri prin păduri pe unde nu trecuse toporul de la facerea lumii.

Joshua fusese ofițer de infanterie în războiul din Coreea. Fusese încartiruit undeva la est de Seul vreme de trei ani chinuitori, în care timp văzuse și auzise de toate. Moartea nu îl mai speria, pentru că fusese o prezență zilnică în rândul plutonului său.

Se opri din lectură, își șterse o lacrimă din colțul ochiului și privi pe fereastră.

Așa îl găsi soția lui: cu privirea fixată spre un pom imaginar de pe strada lor.

–        Buna dimineața, Josh. E o dimineață liniștită, nu ?

–        Bună dimineața, draga mea. Liniștită, da. Măcar afară e liniștită.

Soția lui îl cunoștea prea bine. Îl vedea tulburat.

–        Dar înăuntru ?

–        Ei, știi tu. Numai când văd știrile astea despre băieți tineri care și-au găsit sfârșitul prin războaie străine, mă cuprinde cea mai tristă dintre tristeți. Nu e drept, înțelegi? Mă gândesc numai la cărțile pe care nu au mai apucat să le citească, la locurile pe care nu le-au mai văzut, la fetele pe care nu le-au mai iubit…

–        Dar tu ai scăpat cu viață, Josh. Măcar pentru asta ar trebui să fii bucuros.

–        Sunt, Ana. Sunt. Dar uneori nu înțeleg de ce.

–        Ce vrei să spui ?

–        Am fost de atâtea ori pregătit să mor. Făcea parte din viața mea de soldat. Mă resemnasem cu ideea că voi putea muri în ziua următoare, în misiunea următoare. Dar moartea m-a ocolit.

–        Ei bine, dragul meu, poate că asta e o chestiune pe care ai putea să o discuți cu părintele Morar. Știi că l-am invitat pe la noi în dimineața asta ca să ne binecuvânteze casa cu apă sfințită. Așa se face la noi, la ortodocși, la început de an. Și sunt convins că o să îți placă de el. E un om educat și bun la sfat. Doar e ardelean.

–        Bine atunci. Mă duc să mă bărbieresc și apoi pregătesc micul dejun. Și Josh se ridică, tot întrebându-se în sinea lui ce e acela „ardelean”. Trebuie să fie ceva interesant. Doar avea încredere în gusturile soției lui în materie de oameni.

Ana îl privi cum mergea agale spre baie. Erau căsătoriți de mai bine de treizeci de ani, dar tot îi citea uneori pe chip o anumită amărăciune ca o rană veche de război. Se duse și ea la ale sale și o oră mai târziu, toată familia lua micul dejun în bucătăria luminată acum de soarele dimineții printr-o fereastră generoasă. Apoi, copiii au plecat la școală, iar Joshua și soția lui au ieșit pe terasă.

Așa i-am găsit eu pe la prânzișor.

–        Bine v-am găsit dragii mei. O zi minunată, nu-i așa ?

–        Bine ați venit, părinte. O zi numai bună pentru busuioc și apă sfințită. Ne face sufletul ca Iordanul. Poftiți, vă rog, înăuntru.

Am intrat împreună cu gazdele, m-am făcut comod și apoi am început să îmi pregătesc ustensilele pentru ritualul de Bobotează: epitrahilul, crucea, găletușa cu agheasmă și busuiocul. Am început a cânta: „În Iordan botezându-Te Tu Doamne…”, iar Ana mă seconda cu vocea ei plăcută de alto. Am trecut apoi prin fiecare cameră, stropind pereții cu agheasmă, în timp ce Joshua îmi urmărea fascinat mișcările, de parcă asista la primul spectacol de prestidigitație din viața lui.

După ce am terminat de colindat casa, ne-am oprit în salon, unde Ana ne puse în față câteva prăjituri și ceștile de ceai.

–        Doamna Ana, începui eu, m-ați întrebat zilele trecute despre icoana pe care vrem să o zugrăvim pe catapeteasmă. Este icoana Maicii Domnului numită și Ocrotitoarea. Originalul se află la episcopie. Are pe ea acel  drapel românesc care ocrotește ca un curcubeu episcopia noastră. Întâmplarea face să am la mine o copie mai mică a ei.

Am scos apoi icoana din geantă și i-am întins-o doamnei Ana.

De aici, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată.

Din locul unde stătea, Joshua se crispă la față, ochii îi rămaseră fixați pe icoană, respirația i-o luă razna, vocea – deși era limpede că voia să spună ceva – refuza să îl asculte și i se poticni la jumătatea gâtului. La început am crezut că s-a înecat cu prăjitură sau că s-a fript cu ceaiul.

–        Joshua, îl întrebă soția lui, s-a întâmplat ceva ?

Dar el părea că trăise spaima preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care rămăsese mut după întâlnirea cu îngerul în templu.

–        Joshua, dragule, ești bine ?

Joshua, tot cu ochii la icoană și cu vorba în gât.

–        Eu… eu…

–        Da ?

–        Eu… o… cunosc… pe… doamna.

–        Care doamnă ? întrebai eu.

–        Doamna din icoana dumneavoastră. Am mai văzut-o cândva.

M-a prins ca într-un stop-cadru. Nu știam ce să îi spun. Credeam că are un moment de déja-vu tare încurcat.

–        Joshua, încercai eu să precizez, în icoana aceasta este reprezentată Maica Domnului și nu văd cum ai fi putut să o întâlnești, din moment ce ea trăiește în ceruri de aproape două mii de ani.

–        Părinte, în ceruri sau nu, sunt sigur că ea era. Să vedeți cum s-a întâmplat…

Și Joshua începu să povestească:

–        Eram soldat în războiul din Coreea, în vara lui ’53. Plutonul meu a fost atacat prin surprindere. Nici nu a fost o luptă, ci mai mult un măcel. Camarazii mei au murit atunci pe capete. Eu căzusem la pământ și cu ultimele forțe, am văzut un ofițer inamic cum trece pe la fiecare rănit și îi trage un glonț în cap, ca să fie sigur că nu supraviețuiește careva. Îmi vedeam moartea cu ochii. În clipe ca aceea, se zice că timpul trece cu încetinitorul. Mi-am luat rămas bun de la soția și de la copiii mei și așteptam resemnat sfârșitul.

Când a ajuns în dreptul meu, însă, parcă o mantie străvezie m-a acoperit. Ofițerul coreean, deși s-a uitat în direcția mea, părea că nu m-a zărit și a trecut mai departe, plantând câte un glonț în creștetele camarazilor mei. Iar înainte să îmi pierd cunoștința, vă jur că am văzut o femeie frumoasă și elegant îmbrăcată, ca o împărăteasă. Ea m-a acoperit cu acea mantie minunată și invizibilă și mi-a zâmbit complice. Atunci am știut că totul o să fie bine.

S-a lăsat tăcere. Joshua părea că își luase o piatră de pe suflet, nu atât pentru că ne spusese povestea, cât pentru că se lămurise, după atâția ani, cine fusese femeia misterioasă care îi salvase viața pe front. Am mai vorbit apoi de una de alta, iar Josh devenea, sub ochii mei, mai însuflețit, mai voios și chiar mai tânăr.

Cât despre mine, după ce am mai băut un ceai cald de la doamna Ana, am plecat acasă convins încă o dată că Dumnezeu lucrează uneori și prin robul său Nabucodonosor.

Veniți de moșteniți Împărăția

Am fost de rând la predică. Nu că ar fi ușor să vorbești despre judecata de apoi și să rămâi un plăcut vorbitor al amvonului. Dar cred că am găsit acea abordare a unui subiect delicat pentru o audiență care are grijile, ritmul ei zilnic și așteptările ei. Iată câteva idei:

În Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător.

Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru:  „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15)

Prohod_2015 (34)Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat.

În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !

Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți  judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.

Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: – Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră! Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Așadar, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).

Colind canadian

Azi, ca-n fiecare an,
Și aici, peste ocean,
Printre crengi de-arțar răsună
Tot colinda cea străbună.

O cântau părinți cu fiii
Și-o îngânau în somn copiii.
S-o cântați și voi sub geamuri
Și s-o duceți pe la neamuri.

Să aveți belșug în casă,
O pâine albă pe masă,
Lângă traista cu merinde
Și o tolbă de colinde.

Să purtați cu fală iia,
Nu uitați de România
Și la praznice de moși
Colindați-i pe strămoși.

Dați zăpada de prin tindă,
Agățați covrigi la grindă,
Și ca niște pui de daci
Puneți cruci pe cozonaci.

Între voi să aveți pace
Și în suflet să vă joace
Dumnezeu cu sfinții Lui
Hora infinitului.

Anul nou vă-nveselească,
Pruncu-n iesle vă zâmbească
Și din cer, în noaptea sfântă,
S-auziți cum îngeri cântă.

Am scris colindul acesta în a doua zi de Crăciun, ca să mai îmbunez zăpezile și frigul.

Poveste de Crăciun

După ce bău o gură de apă din pahar, lordul Smith își drese glasul și continuă:

– Așadar, domnii mei, opriți-vă pentru o clipă din agitația vieții cotidiene și gândiți-vă la ei, la săracii lumii. Oameni ca și mine, ca și dumneavoastră, care au nevoie de contribuția noastră financiară. Mai ales acum, în prag de Crăciun. Gândiți-vă la copiii care nu au ce să mănânce, sau la părinții care nu au cu ce să își ducă traiul. Ne stă bine, ca niște gentlemani ce suntem, să putem spune că am făcut ceva pentru ei. Și ce lucru mai simplu decât să vă înscrieți într-un fond de ajutorare a săracilor. Îi șade bine oricărui cetățean al orașului nostru, ca, pe lângă clubul de afaceri, cel de golf, sau societatea de cultură, să fie și membru al unui astfel de fond de binefacere.

Iată de ce, în această minunată dimineață de iarnă, vă anunț înființarea Fondului pentru Săracii Lumii, un club select de donatori, în care sunteți invitați să participați. Fiecare donație aduce cu ea o membrie gratuită în clubul de golf, timp de un an…

Lordul Smith se opri puțin. Asistentul său, care se afla în primul rând, părea că zâmbește înfundat.

– Ce s-a întâmplat, John? Discursul meu nu ți se pare câtuși de puțin convingător ?
– Ba da, domnule, chiar foarte convingător, având în vedere că suntem doar noi doi în sală.
– E o repetiție, dragul meu asistent. Dar trebuie să iasă bine.
– Știu, domnule, urmă John, dar mă preocupă un lucru. Ca să convingeți pe cât mai mulți din partenerii dumneavoastră de afaceri să se înscrie în Fond, nu e suficient să fiți convingător în discurs. Trebuie să și credeți în idee.
– Nu înțeleg ce legătură are credința cu convingerea. Acest Fond este și el o oportunitate de afaceri, ca și vernisajul de pictură de ieri, sau ca turneul de cricket de anul trecut. Nu intenționez să investesc o sumă de bani în ceva, dacă nu aș avea un câștig din asta. Privesc această ocazie ca pe un eveniment monden care o să îmi aducă un câștig de imagine și de capital. Sunt businessman, John, nu soră de caritate.
– Și cu săracii ce facem ? întrebă asistentul, mirat.
– Firește că o parte din banii strânși vor ajunge pe ici, pe colo, la câte o casă de copii ori o cantină socială. Așa ca să îmi mai apară și mie fotografia la gazetă. Dar nu-mi pot rupe de la gură. Nu e vina mea că plozii s-au născut săraci sau că părinții lor sunt șomeri. Eu am muncit pentru ceea ce am. Acum, hai să mergem, John. S-a înserat, iar lady o să mă certe că am întârziat din nou la ceaiul de seară. Mai ales că este ajunul Crăciunului.

Lordul Smith își luă pălăria, bastonul și mantia, coborî elegant treptele amvonului și amândoi părăsiră sala. Afară, începuse să ningă ușor. În lumina felinarelor cu petrol reflectate în zăpadă, clădirea Businessclub-ului se profila maiestuoasă pe cerul nopții. Trăsura îl aștepta în stradă. Așa că, după ce își luă rămas bun de la asistentul său, lordul urcă și dădu instrucțiuni vizitiului să îl ducă acasă.

Pe drum, personajul nostru avea obiceiul să privească pe fereastră în noapte. Vedea perechi de îndrăgostiți zgribulindu-se drăgăstos pe sub arcadele muzeului, vreun sărac care cerșea, sau câte un câine mergând plictisit prin zăpadă.

„Uite-te la ei. N-au nici o grijă. Trăiesc doar pentru ziua de azi. Nu le pasă nici de afaceri, nici de viața bună. Ce bine că nu sunt ca unul dintre aceștia.”

Așa gândea lordul Smith, în timp ce trăsura îl purta pe bulevardul parcului, după care coti pe după clădirea amiralității, pentru ca să intre mai apoi pe aleea cu castani, de unde începea drumul către casa lui. Avea poftă de o țigară și de un pahar de whiskey. Le merita. Fusese o zi bună. Discursul se anunța o reușită și avea să îi aducă succes în reuniunea de mâine. Da, avea să închine un pahar cu lady, deîndată ce va fi ajuns acasă. Se întinse comod, cu picioarele pe bancheta din față, contemplându-și succesul iminent.

Nu știm precis câte minute au trecut, dar reveria îi fu întreruptă brusc. Lordul Smith constată cu uimire și cu o oarecare spaimă că nu era singur în trăsură. În fața lui se afla un om care, judecând după hainele ponosite și ghetele cu găuri, părea un om al străzii.

– Cine ești ? Cum ai ajuns aici ? întrebă Smith, în timp ce își revenea din surpriză
– Iertați-mă, nu am vrut să vă sperii, zise intrusul. Vizitiul m-a lăsat să urc.
– Neghiobul acela! Las’ că-i arăt eu. Și ce doriți, mă rog ?
– Ceva de mâncare, sir.
– Ei, asta-i bună ! Te urci în trăsura mea în mijlocul nopții și mai ai și obraznicia să îmi ceri de mâncare. Ce crezi dumneata că sunt eu? Cantină socială? Dă-te jos imediat! Și fii mulțumit că nu chem poliția.
– Domnule, continuă omul, vă rog, nu mă alungați. Am cinci copii acasă, iar soția mea e bolnavă.

Lordul vru să mai spună ceva, dar oaspetele său inoportun continuă:

– Știu cine sunteți. Sunteți Herbert Smith, un prosper om de afaceri. Odinioară, am fost și eu ca dumneavoastră. Am avut o slujbă și o casă. Dar după un accident de muncă, m-au dat afară. S-au descotorosit de mine ca de o șosetă murdară.

Abia acum lordul observă că celuilalt îi lipsea o mână.

– Și mai știu, domnule, că sunteți un om bun.
– Ei, asta-mi place! Dar eu de unde știu ce fel de om ești dumneata? Poate că ești un bețiv și ai inventat toată povestea asta ca să inspiri milă. Sau poate ești un evadat și abia aștepți să-mi scot portmoneul ca să mă ataci. Sau…
– Destul ! făcu cerșetorul. Și așa îmi e rușine că cer de pomană. Nu aș vrea să mai fiu și jignit. O să plec acum. Să mă iertați pentru îndrăzneală. La revedere, domnule Smith.

Se dădu jos din mers, în timp ce Smith își pipăia buzunarul ca să se asigure că nu fusese furat.

– Dacă totuși vă lasă inima, știți unde mă găsiți.
– Bine, bine… mai vedem noi, zise omul nostru și închise portiera trăsurii ca să nu intre frigul.

Ajuns acasă, primul lucru a fost să își admonesteze vizitiul pentru impertinență și, fără să îi mai asculte nedumeririle, urcă în salon, unde lady îl aștepta cu masa. Mâncă fără poftă și își petrecu restul serii mai tăcut decât de obicei. Se tot gândea la neașteptata întâlnire. Ce ar trebui să facă el, un om de afaceri? Să dea din agoniseala lui de-o viață unor neisprăviți? Are și el cheltuielile lui. Nevoile lui. E adevărat, erau tot mai multe în ultima vreme, dar așa e viața.

Din fotoliul așezat lângă fereastră, lordul Smith privea tăcut cum o pereche de rândunici se hârjoneau în zăpadă. Păreau fericite. Nu le trebuia nimic. Se aveau una pe alta. Și, când lady se apropie și îi așeză drăgăstos mâna pe umăr, lordul Smith își aminti cât de fericiți și fără griji fuseseră și ei cu ani în urmă, când nu aveau altă avere decât dragostea lor și un modest apartament la periferia orașului. Fața i se lumină la zâmbetul ei. O mângâie pe creștet și îi spuse cât de mult o iubește.

În seara aceea au adormit îmbrățișați ca doi copii.

A doua zi, de Crăciun, când veni momentul discursului, lordul Smith urcă fără grabă la tribună și îi privi pe oaspeții prezenți la dineul de caritate oferit de Businessclub, al cărui președinte era. Toți erau îmbrăcați elegant, în costume și rochii de seară. Se servea șampanie și se discutau afaceri. O discretă lovitură într-un pahar de cristal dădu de știre că discursul e gata să înceapă. În liniștea creată, președintele vorbi:

– Domnii mei, de ce vă aflați aici ?

Invitații se uitară mirați unii la alții.

– Suntem, e adevărat, la un eveniment monden cu scop caritabil, dar vă întreb: de ce vă aflați aici ? Săracii lumii nu sunt aici. Sunt pe străzi, dormind iarna sub cerul liber și cu stomacul gol. Noi stăm aici și ne gândim la ei în timp ce bem șampanie franțuzească. Îi considerăm pe ei săraci, iar pe noi, bogați. Dar nu asta e ordinea lucrurilor. Un om cu adevărat bogat, domnii mei, nu este acela care are multe. Ci acela care are nevoie de cât mai puține.

Ascultătorii îl priveau unii contrariați, alții intrigați, iar câțiva de-a dreptul scandalizați. Numai John îl aproba cu un surâs complice.

– … iar acum mă scuzați, domnii mei. Mă duc să ajut un om sărac.

Coborî de la amvon și ieși în pripă, sub privirile celor prezenți. Ajuns afară, îi porunci vizitiului să îl ducă pe aleea cu castani, exact în locul unde îl întâlnise pe necunoscutul din ajun.

– Iertați-mă, sir, am tot încercat să vă spun, dar aseară nu am luat pe nimeni. Ați fost singur în trăsură tot drumul.

Lordul Smith se opri și privi soarele amiezii care lumina pieziș, pictând orașul într-o paletă de culori ca de început de lume.

Nu înțelegea nimic din ce se întâmplase. Sau poate înțelegea totul ?

Alb

E multă lumină în casa ta.
Ca în dimineața aceea
Când am mâncat împreună
Pâine prăjită cu unt.

Soarele răsărise ca de obicei.

Ai băut din cafea cu gesturi de balerină
Apoi ai mers la fereastră
Și ți-ai udat floarea preferată.
Erai desculță și îmbrăcată în alb
Iar șoldurile ți se legănau
Ca într-un ancestral dans al ploii.

E multă lumină în casa ta.

Floarea a crescut de atunci.
A făcut muguri albi.
Pereții sunt la fel de albi
Iar în aer mai stăruie încă
Mirosul de margarete.

Îți ating rochia albă
În care obișnuiai să dansezi
Pe o muzică pe care numai tu o auzeai.
E multă lumină în casa ta.
Mă întind pe divanul alb și îți aud pașii.

Par a fi o muzică celestă
Sau un colind îngânat de un copil
Cu o chitară albă.

O briză rătăcită de mai
Flutură abia șoptit perdeaua
Iar tremurul ei alb
Îmi pare un dans nupțial.

E multă lumină în casa ta.
Dar tu,
Tu unde ești ?