Posted on

Veniți, binecuvântații Tatălui Meu !

(Cuvânt la Duminica Lăsatului Sec de Carne – a Înfricoșătoarei Judecăți)

„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile.”(Matei 25, 31-32)

Evanghelia de astăzi ne spune că timpul prezent e un timp de pregătire pentru un examen, ce va avea loc la sfârșitul istoriei. Viața pământească așa cum o știm se va încheia și va începe viața veșnică. Înfricoșătoarea Judecată este examenul. Timp de pregătire ne este viața întreagă.

În Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător. Proba de examen e una singură, milostenia: Mi-ai dat să mănânc când am fost flămând, să beau când am fost însetat, M-ai primit când am fost străin, M-ai îmbrăcat când am fost gol, M-ai cercetat când am fost bolnav, ai venit la Mine când eram în temniță ?

La capătul tuturor faptelor bune stă iubirea semenului nostru aflat în nevoi, care este icoana Fiului lui Dumnezeu: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)

Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru: „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15) De răspunsul la această întrebare depinde fericirea noastră.

Evanghelia Judecății ne avertizează că Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat. În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !

Să recunoaștem, la o primă lectură, Evanghelia de azi ni se pare înfricoșată. Dar să nu vă lăsați iscodiți de spaimă sau de deznădejde. Mai înainte de a fi înfricoșată, Evanghelia judecății este una minunată. Așa am putea numi ziua de astăzi: Duminica Minunatei Judecăți. De ce este minunată ? Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți – și ne rugăm ca fiecare dintre voi să fiți acolo – judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.

Atât de importantă, dar și fragilă, este relația cu aproapele nostru, încât Sfântul Grigorie de Nazianz exclamă:

„De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos, și cu atât mai grozav, de orice cuvânt care a rănit pe cineva, chiar dacă acela este păcătos, că și pentru el S-a răstignit Domnul Hristos”.

Evanghelia de astăzi ne mai învață că drumul nostru spre Dumnezeu nu e solitar. Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Nu ne mântuim izolați, ci prin oamenii din jurul nostru. Am putea spune că oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.

Asemănăm judecata cu un examen. Dar nu este un examen individual, ci unul de echipă. Câștigă sau pierde echipa ai cărei membri se armonizează cel mai bine unul cu altul. Și fariseul era un jucător bun într-ale virtuții, dar nu avea un spirit de echipă, era individualist: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni…”

Și noi suntem o echipă. Uitați-vă în jur în biserică și vă veți vedea coechipierii. Comunitatea bisericii este cea cu ajutorul căreia ne mântuim.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: „- Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră!” Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Ieri a fost zi de pomenire a morților, sau Moșii de Iarnă. Ni i-am pomenit pe cei adormiți din neamurile noastre, stămoși, moși părinți, frați, surori, fii și fiice. Pentru că și aceasta e o faptă de milostenie față de aproapele. Credința fermă a Bisericii este că nici o rugăciune pentru cei răposați nu e zadarnică. Dacă nu s-au mântuit în viața aceasta prin faptele lor, se pot încă mântui în viața de dincolo prin rugăciunile celor ce îi pomenesc.

Iar noi, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).

Făcând așa, vom avea „răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos” și vom auzi și noi glasul care ne va chema: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.

Posted on

Dumnezeu a rânduit pentru noi ceva mai bun

Cuvânt la Duminica dinaintea Nașterii Domnului

Evanghelia genealogiei lui Hristos deschide Noul Testament. Ea cuprinde o enumerare a strămoșilor după trup ai Mântuitorului, începând cu Avraam. Aflăm astfel că de la patriarhul Avraam și până la Hristos au trecut patruzeci și două de generații.

Evanghelistul Matei a fost singurul care și-a scris evanghelia în limba aramaică, o derivată a limbii ebraice și limba vorbită de Mântuitorul și cei din vremea Lui. Ceilalți trei evangheliști și-au scris evangheliile în limba greacă. Matei se adresa iudeilor, cărora a vrut să le arate că Mântuitorul este născut din neamul lor, din aceeași strămoși și din aceeași patriarhi, că nu este un străin.

Aceeași genealogie se regăsește și la Sfântul Evanghelist Luca, însă ordonată în sens invers și mai completă: începe de la Iosif și merge înapoi pe firul istoriei, până la Adam.

Hristos nu S-a născut pe pământ pentru Sine – pentru că nu avea nevoie să Se nască, deoarece este născut din veci din Tatăl, ci S-a născut pentru noi. A coborât din slava Tatălui la condiția omenească, pentru a ridica pe om la Tatăl.

Mântuitorul S-a întrupat ca să răscumpere, prin ascultarea Lui, neascultarea lui Adam și prin el, a întregului neam omenesc. Așa cum, prin Adam, toți am păcătuit, tot la fel, prin credința în Mântuitorul Iisus Hristos, toți avem viața veșnică.

Era nevoie ca El să se întrupeze ? Da. Spune Scriptura că plata păcatului este moartea. Astfel că, trebuia, pentru oamenii care au păcătuit, să moară un om, dar în același timp, acel om trebuia să fie și Dumnezeu, ca să nu rămână în moarte, ci să biruiască moartea prin Înviere.

Ne putem pune o întrebare: dacă Dumnezeu știa, înainte de a face lumea, că oamenii vor cădea în păcat, de ce i-a mai făcut ? Din iubire. Pentru același motiv, pentru care familiile dau naștere la prunci, chiar dacă știu că, mai devreme sau mai târziu, aceștia le vor aduce supărări. Dar, la fel ca și copiii în familie, oamenii sunt capabili nu numai de neascultare și păcat, ci și de fapte bune și iubire. Iar Dumnezeu preferă să vadă la noi lucurile bune pe care le putem face, iar nu pe cele rele.

Când s-a întrupat Fiul lui Dumnezeu? Spune Scriptura că „la plinirea vremii”. Ce expresie frumoasă! Când lumea va fi fost pregătită pentru a-L primi. Când așteptarea va fi fost așa de lungă încât să îi facă pe oameni să tânjească după un Mântuitor.

Din cărțile noastre vechi știm că de la facerea lumii și până la Hristos sunt cinci mii cinci sute de ani. Vechiul calendar bizantin, ținut multă vreme în țările ortodoxe în paralel cu cel iulian, plasează data creației lumii la 1 septembrie 5509 î.Hr. De aceea anul bisericesc începe la 1 septembrie, nu la 1 ianuarie, ca anul civil. Potrivit acestui calendar, acum ne aflăm în anul 7525 zis „de la facerea lumii”.

Dar Dumnezeu nu i-a lăsat pe oamenii Vechiului Testament singuri în așteptarea lor. Le-a vorbit prin strămoși și le-a trimis prooroci, care să le țină vie credința și nădejdea după Dumnezeu. Și vedem nume mari printre cei pomeniți în Evanghelie: Avraam, Isaac, Iacov, împăratul David, Solomon.

Despre acești prooroci vorbește cu mare admirație Sfântul Apostol Pavel în pericopa apostolică de astăzi:

Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci, care, prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate […] Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au murit ucişi cu sabia […] ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri […] toți aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun.

În tot răstimpul de la Avraam la Hristos, profețiile despre Mesia nu au lipsit. Li s-au dat evreilor vechiului testament semne despre naștarea Domnului: se va naște în Betleem, va fi chemat nazarinean, se va naște din fecioară, va lua asupra Lui păcatele și neputințele noastre și multe altele. Același lucru îl facem și noi astăzi: așteptăm cu dragoste nașterea Pruncului din Betleem, pentru a-i oferi găzdure în casa sufletului nostru.

Întreg calendarul nostru pendulează între Naștere și Înviere. Sunt cele două puncte cardinale ale ortodoxiei. Noi asociem Sărbătoarea Nașterii Domnului cu zăpada și colindele. Praznicul Nașterii are în el ceva din nostalgia sărbătorilor și tradițiilor de odinioară. Așa ne-o amintim și noi din copilărie, când ne trezeau bunicii dimineața devreme pentru că trecea părintele cu icoana. Preotul din satul copilăriei era mesagerul Crăciunului și cel mai important colindător. Și iată, și aici peste ocean, încercăm să ținem vie această tradiție a chemării preotului cu icoana pe la casele noastre.

Acum, la Crăciun, mai mult ca oricând, să ne aducem aminte de cuvintele acestea:

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16)

În aceste zile, vă îndemn să trăiți fiorul păstorilor din Betleem, să vă bucurați și să fiți buni. Ascultați și cântați colinde, pentru că ele sunt cele mai frumoase predici despre Nașterea Domnului. Și aș încheia cu acest îndemn:

„Faceţi din Fiul Mariei un prieten al copiilor voştri; şi fiţi siguri că Pruncul Iisus vă va surâde din iesle, iar Copilul Iisus va merge spre Nazaret ţinându-vă de mână.” (Arh. Bartolomeu Anania)

Posted on

Din toată inima

Mulţumim Ţie pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri…

Acest fragment de rugăciune face parte dintr-un text mai amplu al Sfintei Liturghii, rostit în taină de preot, înainte de sfințirea darurilor. El ne arată măreția iubirii și îndurării lui Dumnezeu, care atât de frumos reies din evanghelia de astăzi, prin pilda datornicului nemilostiv.

Pilda aceasta a fost spusă ca răspuns la întrebarea Sfântului Apostol Petru: de câte ori să iertăm pe aproapele nostru care ne-a greșit ? Până la șapte ori ? Credincioșii Legii Vechi căutau clarificări matematice cu privire la îndatoririle lor față de aproapele: până la a câta casă distanță să consider pe cineva aproapele meu, de câte ori să iert, etc. Răspunsul Mântuitorului, însă, îl scoate din sfera cifrelor, căci îi spune să ierte „nu până la șapte ori, ci până la de șaptezeci de ori câte șapte”.

Conținutul pildei este acesta: un slujitor îi era dator regelui său cu zece mii de talanți. A venit ziua socotelilor, și, neavând cu ce plăti, omul l-a rugat pe rege să îl amâne o vreme. Regele, însă, milostiv, i-a iertat toată datoria. Întorcându-se la casa sa, slujitorul a găsit pe unul din proprii lui datornici, care îi datora o sumă mult mai mică, de o sută de dinari. Respectivul l-a rugat să îl mai păsuiască, dar slujitorul nici nu a vrut să audă și l-a aruncat în închisoare până ce va plăti datoria. Fapta aceasta a ajuns la urechile regelui, care l-a pedepsit pe slujitor pentru fapta lui, aruncându-l în închisoare. Și adaugă Mântuitorul la sfârșit:

„Tot așa și Tatăl meu Cel ceresc vă va face vouă dacă fiecare dintre voi nu va ierta greșelile fratelui său, din toată inima.”

Ca să vă faceți o idee despre sumele vehiculate în parabolă, talantul era o monedă de aur de mare valoare, iar zece mii de talanți însemna o sumă fabuloasă, de neînchipuit pentru un singur om. Dinarul, în schimb, era plata unui lucrător pentru o zi. Cei zece mii de talanți echivalau cu șaizeci de milioane de dinari, astfel că, dacă ar fi trebuit să muncească pentru datoria lui, slujitorul din parabolă ar fi avut nevoie de mai mult de o sută șaizeci de mii de ani.

După toate regulile financiare, omul nostru era insolvabil. Se afla în stare de faliment, iar amânarea pe care a cerut-o regelui nu l-ar fi ajutat cu nimic.

Suma aceasta ne mai arată un lucru: că suntem datori lui Dumnezeu și că ne este imposibil să plătim vreodată. Singura noastră șansă este ca Dumnezeu să ne ierte această datorie, cum s-a întâmplat cu slujitorul din parabola de azi.

În rugăciunea Tatăl nostru îi cerem lui Dumnezeu: „Și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și și noi iertăm greșiților noștri”. Când iertăm, facem ca Dumnezeu, care șterge cu buretele greșelile noastre. El ne cere să iertăm pe toți cei care ne-au greșit, așa cum ne-a iertat și El pe noi și cum ne iartă la fiecare Sfântă Spovedanie. Fără părtinire, fără condiții, total, deplin.

Spun unii: îl iert, dar nu îl uit. Nu se poate să ierți pe cineva și să ții minte răul. Aceasta e doar o iertare de suprafață, care nu mântuiește sufletul. O coincidență frumoasă avem în limba engleză, unde cuvintele forgive (a ierta) și forget (a uita) sună atât de asemănător, încât par a fi înrudite. Chiar dacă nu gramatical, ele trebuie înrudite în faptele noastre. Nu degeaba părinții din Pateric pun mare valoare pe „ne-ținerea minte a răului”, ca o mare virtute. Cei care ne-au greșit au făcut-o fie din neștiință, din întunecarea de moment a sufletului, din repezeală, iar nu din răutate.

Și mai ales: să nu ne răzbunăm. Răzbunarea e arma prostului, spune un proverb. Răzbunarea e ușor de făptuit, chiar de către cei nevolnici. Iertarea însă e pentru firile puternice și sufletele nobile. Iertarea e o formă de milostenie, iar milostenia este o manifestare a iubirii. Iertând, împlinim prima și cea mai mare dintre porunci: iubirea aproapelui.

Cât de tristă e viața când porți ură în sufletul tău, când gândurile și sentimentele tale sunt roase de dorința de răzbunare ! Nu mai vezi bunătatea oamenilor din jur, faptele lor bune ci numai pe cele rele. Vezi jumătatea goală a paharului.

Regele din parabola de astăzi i-a iertat slujitorului o sumă imensă. Să ne ducem cu gândul la un frumos verset din psalmi: „Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ?” (Psalmul 115, 3). Omul din parabolă a cerut doar o amânare a datoriei, dar a primit cu mult mai mult: anularea ei. Așa face Dumnezeu și cu noi. Trebuie doar să Îi cerem.

Astăzi, Dumnezeu ne grăiește prin glasul Sfintei Liturghii: Eu v-am dat pe Însuși Fiul Meu ca să moară pentru iertarea păcatelor voastre, iar voi nu sunteți în stare să vă iertați unii altora micile greșeli.

Pentru un om cu adevărat nobil în caracter, să ierte pe aproapele său din toată inima e un lucru atât de ușor și folositor de suflet ! Spune Fericitul Augustin: „Suferiți de pe urma unui om rău ? Iertați-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!”

Cel mai simplu gest pe care îl putem face pe calea iertării și a împăcării este un simplu salut. Pe cel cu care ești certat, un simplu salut îl va sili, măcar din politețe, să salute la rândul lui. Și astfel se sparge gheața comunicării. Fă tu primul pas și Dumnezeu le va face pe celelalte. Salut, în limba latină și în limbile romanice, înseamnă mântuire. În franceză spunem „Pour le salut de nos âmes” (pentru mântuirea sufletelor noastre). Prin urmare, salutând pe cineva, îi dorim mântuire.

Dacă vreodată nu o să am timp decât pentru o foarte scurtă rugăciune, le-aș spune pe acestea:
Dimineața:

Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, între care cel dintâi sunt eu.

Seara:

„Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ?”

Predică ținută în Catedrala Buna Vestire din Montreal, 4 septembrie 2016
Posted on

Despre grijile vieții

„Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și toate celelalte se vor adăuga vouă.” (Matei VI, 33)

Textul acesta face parte din Predica de pe Munte, acea cuvântare magistrală a Mântuitorului, care ocupă în Evanghelia după Matei nu mai puțin de trei capitole. Mahatma Ghandi spune despre ea: „Dacă creștinii ar respecta doar principiile enunțate în Predica de pe Munte, ar trebui să fie, toți, sfinți.” În această predică, Mântuitorul ne-a dăruit rugăciunea Tatăl Nostru, cele 9 Fericiri, învățătura despre post, smerenie, iertare, iubirea aproapelui, milostenie și o re-interpretare a celor 10 porunci.

Fragmentul vorbește despre grijile vieții și atitudinea pe care trebuie să o avem față de ele. Cât de mult să ne preocupăm pentru mântuirea sufletului și cât pentru grijile inerente vieții de zi cu zi. Avem nevoie mai mult ca oricând de echilibru între acestea două. De aceea, evanghelia aceasta este foarte actuală pentru vremurile alerte în care trăim. O putem numi o lecție despre echilibru.

Conținutul pericopei poate fi împărțit în trei părți:

1. Luminătorul trupului este ochiul; de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar de va fi ochiul tău rău, tot trupul tău va fi întunecat.

Firea lucrurilor se măsoară după dispoziţia lăuntrică a sufletului, adică, aşa cum este fiecare, aşa îl judecă şi pe celălalt. Un om rău îi vede și pe cei din jurul său răi și îi arată cu degetul. Un om egoist îi consideră și pe ceilalți egoiști. Un om ascuns îi bănuiește și pe cei din jur de intenții ascunse.

Gândul și atitudinea noastră față de oamenii din jur trebuie să înceapă cu rugăciunea de la împărtășire: „Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși … dintre care cel dintâi sunt eu.”

Cel ce a ajuns la adevărata rugăciune şi dragoste, acela nu-l deosebeşte pe cel drept de cel păcătos, ci îi iubeşte pe toţi la fel şi nu-i osândeşte, tot aşa cum face Dumnezeu, spune cuviosul Nichita, în Filocalie.

Maica Tereza din Calcutta spune: „dacă îi judeci pe oameni nu mai ai timp să îi iubești.” Iubirea noastră trebuie să înceapă cu cei de aproape ai noștri și mai ales cu familia noastră. Mai mult ca oricând, familia a devenit o entitate fragilă. Pentru familie, nici un sacrificiu nu este prea mare. Pentru familie, să fim dispuși să iertăm cu timp și fără timp. Iar asta pentru că „nu există familia perfectă, așa cum nu există soțul perfect ori soția perfectă, ca să nu mai vorbim de soacra perfectă. Suntem doar noi, păcătoșii.”(Papa Francisc)

2. Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea?

Pe baza acestui text, unii se declară împotriva angajării creștinilor în viața de toate zilele a societății în care trăiesc, sub motiv că nu poți sluji lui Dumnezeu și grijilor lumești. Nimic mai fals!

Mântuitorul ne îndeamnă să muncim pentru a ne câștiga pâinea cea de toate zilele, acolo unde ne găsim, făcând meseria sau slujirea pe care ne-am ales-o. Acel îndemn „nu vă îngrijiți”, sau „nu vă îngrijorați” spune altceva: să nu trăim în alertă, în panică, în deznădejde cu gândul la ziua de mâine, ci să ne reamintim că El este cu voi, în efortul nostru: „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele.”

Noi românii spunem despre un om care muncește cinstit și își face un rost în viață că este gospodar.Un om plăcut lui Dumnezeu este un om gospodar, care își câștigă prin propriile eforturi pâine pentru el și familia sa, dar care Îi lasă și lui Dumnezeu un loc în eforturile sale. Omul gospodar știe că fără Dumnezeu nu poate face nimic. Își începe ziua de muncă cu Sfânta Cruce și o încheie cu o rugăciune de mulțumire.

3. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă.

Dacă Îl avem pe Dumnezeu pe primul loc în agenda noastră zilnică, vom obține două lucruri: ne vom câștiga cele necesare traiului, dar mai mult, vom fi liniștiți în ființa noastră, pentru că Îl avem pe Dumnezeu deasupra. Gândul acesta ne poate proteja de grija excesivă și anxietatea atât de prezente în lumea modernă. Atâta vreme cât facem tot ce stă în puterea noastră pentru noi și familie, Dumnezeu va face restul.

Acest ultim verset se explică prin altul la fel de frumos, din Evanghelia după Luca XVII, 21: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru.”

Ce frumos! Să gândim Împărăția lui Dumnezeu, acea destinație a călătoriei vieții noastre, nu ca pe un loc geografic, ci ca pe o realitate care se află deja în noi și așteaptă să fie descoperită. Din momentul botezului și cu fiecare Sfântă  Liturghie, Împărăția lui Dumnezeu este mai aproape de noi. Iar cu această apropiere, ne dăm seama că toate cele necesare acestei vieți sunt mai ușor de obținut când Îl luăm pe Dumnezeu ca început al eforturior noastre.

Predică rostită în Catedrala Bunavestire din Montreal, 10 iulie 2016

Posted on

Un om avea doi fii…

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. (Luca, XV, 7)

Duminica de astăzi este dedicată unui păcătos. În fiecare an, fiul risipitor are cinstea de a fi pomenit în întreaga Biserică. A fost un erou ? Nu. Un inventator ? Un cărturar ? Un conducător ? Nu. Nu a fost nici măcar real. A fost un personaj dintr-o parabolă a Mântuitorului. Și atunci, de ce îl sărbătorim în fiecare an ?

Să vedem…

Fiul risipitor și-a cerut partea lui de avere și a plecat să o cheltuie într-o țară depărtată. A vrut independență, a vrut să asculte de voința lui, nu de a tatălui lui. Neascultarea a fost primul păcat al omenirii. Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a pierdut paradisul. De aceea, pentru călugări, tăierea voii și ascultarea necondiționată sunt importante. Nici nu a așteptat să moară tatăl lui, cum era firesc, ca să le împartă averea. Și-a luat ceea ce credea că i se cuvine și s-a dus în altă țară. Nu doar în alt oraș. Departe de casa și familia lui. Se plictisea probabil cu viața simplă, liniștită. Voia altceva. Ceva ieșit din comun. Voia să experimenteze trăiri noi. Să mănânce mâncăruri noi. Să cânte și să joace pe muzică nouă. Să aibă distracții și prieteni noi.

Dar de câte ori lucrurile simple nu ne-au dat cele mai mari satisfacții ? Nu avem nevoie să trăim pe propria piele păcatul ca să știm că el trebuie evitat. Nu trebuie să fii pește ca să înțelegi ce e acela un acvariu.

După ce a risipit toată averea, „s-a făcut foamete mare în țara aceea…” Ajunsese la faliment material, moral și spiritual. Atât de jos, încât ar fi mâncat, de foame, și mâncarea porcilor pe care îi îngrijea. Și apoi s-a întâmplat ceva minunat:

„Dar, venindu-și în fire … S-a ridicat”

Momentul cel mai frumos, al deciziei, al lucidității spirituale. Tânărul a spus: până aici ! Ajunge cu păcatul !

Acesta este motivul pentru care îl sărbătorim astăzi pe fiul risipitor : Momentul când „și-a venit în fire”. A avut CURAJ. A avut îndoieli dacă tatăl său îl va ierta sau nu ? S-a codit ? Probabil. Ar fi putut cădea în deznădejde, dar nu a făcut-o. Pentru că nu există păcat așa de mare pe care Tatăl să nu îl poată ierta.

Încă departe fiind, tatăl a alergat înaintea lui. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră. Scurtează distanța dintre noi. Totul depinde de momentul deciziei. Ce frumos îi spune tatăl: pierdut era și s-a aflat, mort era și a înviat. Nu doar că s-a întors de departe. Ci că s-a întors din moarte la viață. Tatăl nu îl pedepsește, deși ar fi meritat-o. Ar fi putut să îl primească în casa lui, dar să îl trateze ca pe un rob. Să îl învețe minte. Ar fi fost îndreptățit, ca părinte.

Dar nu de o dreptate rece avea nevoie fiul, ci de o bunătate caldă. Părintească. Tatăl ar fi putut fi drept, corect față de celălalt fiu, care îi fusese credincios. Dar a ales să fie bun. Pentru că, în ciuda faptelor lui reproșabile, fiul cel mic a avut pocăință. Și nu de pedeapsă are nevoie un păcătos, ci de îndreptare.

Nu întâmplător, duminica aceasta vine după cea a vameșului și a fariseului. Fariseul era, după regulile legii iudaice, un om drept. Chiar postea, dădea zeciuială și venea la templu. Era drept. Dar îi lipsea iertarea, bunătatea. Se uita cu dispreț la păcătosul de vameș, în loc să îi întindă o mână de ajutor.

Nicolae Steinhardt: „Când Dumnezeu pierde un suflet, e așa de trist, că nici îngerii nu Îi sunt de consolare.” Toți oamenii greșim. Câștigă însă cel care are curajul să se ridice. Orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă.

În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.

Predică ținută în Catedrala Buna Vestire din Montreal, 28 februarie 2016
Posted on

De Crăciun, la Montreal

„Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor.” (Luca II, 10-11)

Cei care am fost de Crăciun la biserică l-am primit în casele noastre pe Iisus Hristos, pruncul sfânt pentru care cei din Betleem, acum două mii de ani, nu au mai avut loc de găzduire. Iar noi ne-am deschis sufletele și, în loc de iesle și paie, i-am oferit sălaș duhovnicesc Fiului lui Dumnezeu.

Păstorii din Betleem fost primii adeveritori ai nașterii Domnului și martorii luminii care a străbătut cerul în noaptea magică a intrării Fiului lui Dumnezeu în istorie. Astăzi, noi suntem păstorii. Pentru că Biserica este astăzi Betleemul. Sfântul Altar este peștera, iar Sfânta Masă nu este altceva decât ieslea unde se naște pruncul Iisus.

La Betleem, acum două mii de ani, cerurile s-au deschis. Ceea ce este prin definiție nevăzut a devenit văzut, păstorii au văzut coruri îngerești care cântau : „Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Acestea sunt cuvinte compuse nu de oameni, ci de îngeri, și îndrăznesc să spun că sunt primele colinde cântate vreodată.

Peste toate, o lumină și o pace străluceau în noapte. Taina și sublimul se află în spatele fiecărui cuvânt:

„La Betleem colo-n jos / Cerul arde luminos”,
”Îngeri din cer imne cântând / Păstori pe dealuri fluierând”,

spun colindele. Și ce predici mai frumoase decât colindele noastre românești! Ele vorbesc, în puține cuvinte, despre taina zămislirii Fiului lui Dumnezeu, în chip smerit, din Fecioara Maria. El, cel care a făcut lumea, a ales să Se nască într-un colț umil de lume. El, Cel care este creatorul universului, a ales să își înceapă viața pământească încălzit de suflarea animalelor dintr-un staul.

Evanghelistul Matei vorbește despre „magii de la răsărit”, acele personaje exotice, vrăjitori, cum îi numește Biblia românească de la 1688, „wise men”, sau înțelepți, cum apar în versiunea engleză. Magii sunt, ca și păstorii, martori ai nașterii Domnului. Ei erau reprezentanți ai unui popor oriental, perși, după cum spun cântările din slujbe, oameni de știință, astronomi or astrologi, cărora o veche profeție și apariția unei stele neobișnuit de strălucitoare le-a arătat timpul și locul nașterii unui rege. Ei au venit, călăuziți de stea, până la Betleem, unde au ajuns la câteva zile după nașterea Domnului și I-au dăruit trei daruri demne de un împărat: aur, smirnă și tămâie.

Ziua Crăciunului este ziua Fiului lui Dumnezeu. Dar este și ziua Maicii Domnului. Cea care, prin puritatea și smerenia ei, a fost aleasă dintre toate neamurile să poarte în pântecele ei pe Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Și într-atât de mult a înțeles Maica Domnului cât de important va fi rolul ei în mântuirea noastră, încât spune:

„Măreşte sufletul meu pe Domnul! Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu. Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca I, 46-48)

Curăția și ascultarea ei desăvârșită sunt un model pentru mamele și femeile din ziua de astăzi și din toate timpurile. Iată de ce îi cântăm, în aceste zile: „Nu mai plânge maica mea / Scutecele noi ți-om da”. Noi, ca și odinioară păstorii, Îl vom înfășa pe pruncul Iisus cu dragostea și colindele noastre.

Astăzi, „la toată casa-i lumină”. Astăzi, se cuvine ca la tot omul să fie masa plină. Astăzi, să nu uiți,  atunci când ești voios, române, să fii bun.

Posted on

Adunați-vă comori în cer

Adunaţi-vă comori în cer, … căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Textul face parte din Predica de pe Munte (Matei VI, 14-21), imediat dupa Tatăl Nostru și Cele 9 Fericiri. E o evanghelie scurtă. La obiect. Are trei părți. Toate ne pregătesc pentru Postul Mare care stă să înceapă.

Prima este despre iertare

14. Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;
15. Iar de nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşealele voastre.

E simplu. Direct. Dacă vrei să fii iertat, trebuie să ierți la rândul tău. Mila și iertarea sunt manifestari ale dragostei, care este cea mai mare virtute. Nu e ușor să ierți, mai ales pe oamenii care ți-au făcut mult rău. Zic unii oameni: „Îl iert, dar nu îl uit.”

Dacă ierți cu adevărat pe cineva, faci ca Dumnezeu, Care șterge cu buretele. Altfel e doar o iertare de suprafață. Acesta este singurul „defect” al Dumnului: că UITĂ păcatele noastre atunci când ni le iartă. Și ne cere să facem la fel. E ușor să iertăm pe cineva care ne-a rănit sau ne-a jignit ? Nu. Dar tocmai aici e paradoxul creștinismului: ne putem depăși pe noi înșine, prin iertare.

Oamenii slabi se răzbună. Oamenii puternici iartă.

A doua este despre felul în care să postim

16. Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

17. Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,
18. Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu există o lecție standard despre post. Orice preot sau carte duhovnicească vă va spune să tineți post „după putere”. În calendar sunt marcate zilele de post și detaliile lor: dezlegare la pește, la untdelemmn și vin, etc. Dar mai important decât regimul alimentar este atitudinea. Să postesti numai de carne, dar măcar să te comporți ca un postitor. Să fii la fel de jovial și bine dispus ca de obicei, ca și cum postul nu e o corvoadă, ci o binecuvântare.

Să fim atent la gesturile mici: un zâmbet, o strângere calduroasă de mână, un sfat bun.

Nicolae Steinhardt:

Orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul.

Să nu ne mințim pe noi înșine: postul are dificultățile lui. Șase săptămâni de abțineri nu sunt ușoare. Dar va fi ușor, dacă îl vedem nu ca pe un regim alimentar, ci ca pe o schimbare de atitudine, de optică, de priorități. Postul are nevoie de componenta lui alimentară, dar nu se reduce la aceasta.

Dacă nu putem respecta cerințele alimentare ale postului, măcar să citim mai mult cărți duhovnicesti, să petrecem mai mult timp cu familia, să ascultam muzică bună. Vă recomand poezie. Spune un poet contemporan: „Prin Poezie, încercăm să ne recâștigăm aripile.” Aceasta este, dacă vreți, o definiție alternativă a postului: o încercare de a ne recâștiga aripile.

şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Ce frumos ! Nu vă luați ca reper părerile oamenilor. Luați-L ca model pe Mântuitorul Iisus Hristos.

A treia parte:

19. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.
20. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.
21. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.

Acest text compară credința cu o investiție. Unde și cât iți daruiesti energia și timpul tău, de acolo vei scoate roadele. Și ne îndeamnă să investim energia și timpul nostrum în lucruri nemateriale. Asta nu înlătură necesitatea ocupațiilor și meseriilor prin care ne câștigăm existența, ci pune o ordine, o ierarhie de valori. Totul se rezumă la cuvântul prioritate. Ce este prioritar in viața ta ?

Evanghelia de azi, ca și postul care stă să înceapă, ne cheamă la simplitate. La întoarcerea la lucrurile cu adevărat importante în viața noastră. The basics…

Albert Einstein : O masă, un scaun, un vas cu fructe şi o vioară; ce altceva îi mai trebuie unui om ca să fie fericit ?

Rostită în Catedrala „Buna Vestire”, Montreal,
22 februarie 2015

Posted on

O întâlnire care a schimbat o viață

Îmi stăruie de câțiva ani în minte o imagine: aceea a lui Zaheu și a Mântuitorului. (Luca XIX, 1-10)

Văd pe Hristos în orașul Ierihon, înconjurat de mulțime, cum Își ridică ochii Săi mari și limpezi spre pomul în care se afla Zaheu.

Zaheu era marele vameșilor. Un vameș-șef. Și știm din unele parabole că meseria aceasta era asociată cu corupția, iar vameșii nu se bucurau de o imagine prea bună.

Și totuși, acest Zaheu, din orașul Ierihon, dorea să îl vadă pe Iisus. Nu ni se spune dacă credea deja în El, sau era doar curios. Era mic de statură și ni-l putem închipui în mulțimea aceea de oameni, cum fugea de colo-colo, supărat că nu poate să îl vadă pe vestitul învățător. El nu se lasă și găsește soluția: se suie într-un sicomor. Sicomorul e un arbore masiv, de talia unui dud sau a unui castan, cu fructe asemănătoare smochinelor. Din acel copac L-a putut vedea pe Iisus.

Povestea s-ar fi putut termina aici. L-a văzut și gata. Și-a potolit curiozitatea și apoi s-a dus la ale sale.

Dar și Iisus l-a văzut pe el. Din toată mulțimea de oameni, a privit în sus la el și i-a zis: „Zahee, grăbește-te și dă-te jos, căci astăzi trebuie să rămân în casa ta!”
A accentuat: grăbește-te și dă-te jos, astăzi trebuie să rămân…

Ce bucurie va fi fost pe vameșul nostru, când privirea și vorbele acelea aceea se adresau LUI, îi spuneau LUI o veste bună! Chiar dacă mulți din cei prezenți au murmurat că Iisus a venit să ia masa cu unul ca el. Lui Zaheu nu îi păsa de părerea celorlalți. L-a primit pe Iisus în casa și la masa lui și s-a hrănit cu vorbele Lui.

Și mă gândesc: fiecare dintre noi am avut parte, mai devreme sau mai târziu în viață, de un moment ca al lui Zaheu. Momentul în care Mântuitorul Iisus Hristos ne-a privit în ochi și ne-a spus că va veni în casa sufletului nostru. Și din ziua aceea nu am mai putut trăi fără El.

Trei sunt lucrurile pe care le învățăm de la Zaheu:

1. Insistența

Zaheu nu s-a dat bătut. Asta a fost salvarea lui. Nu a putut vedea din stradă așa că a căutat alternative: s-a suit într-un pom. Spune o vorbă românească: Când diavolul îți închide o ușă, Dumnezeu îți deschide o fereastră.

2. Sinceritatea

La masă, Zaheu i-a zis Mântuitorului: „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.”

Este, după părerea mea, prima spovedanie de tip creștin. Momentul de sinceritate spirituală. Momentul în care ne înfățișăm în fața lui Dumnezeu și îi spunem: Uite, Doamne, ăsta sunt. Cu păcatele și virtuțile mele. Primește-mă și iubește-mă, așa cum și eu Te iubesc.

Iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos e mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu.

3. Deschiderea

Spune evanghelia că s-a dat jos degrabă și L-a primit, bucurându-se. Nu a așteptat să fie chemat de două ori. Nu a inventat scuze.

Iar răspunsul lui Iisus nu a întârziat să vină: Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia, căci și acesta este fiu al lui Avraam.

Rostită în Catedrala Buna Vestire, Montreal, 25 ianuarie 2015

Posted on

Despre parabola semănătorului și Ilie Moromete

Cuvântul duminicii de azi s-a construit în jurul parabolei semănătorului (Luca 8, 5-15): „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa…”.
Semințele simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul e inima omului.

Unele semințe au căzut la marginea drumului.

Au fost călcate în picioare sau mâncate de păsări. Aceștia sunt oamenii care nu înțeleg, sau rămân indiferenți. La aceștia, ideea de credință strigă într-un suflet gol și își aude propriul ecou. Intră pe o ureche și iese pe cealaltă.

Alte semințe au căzut pe loc stâncos.

Au răsărit imediat, pentru că nu aveau adâncime. Dar, tot la fel de repede s-au și uscat. Sufletele superficiale, care, pentru moment se bucură că au înțeles ceva. Oameni care nu dublează religiozitatea de o cultură generală cât-de-cât. De aici se nasc bigoții, adepții lui crede și nu cerceta. Oamenii fără întrebări. Entuziaști, dar fără o fundație solidă.

A treia parte din semințe au căzut în pământ cu spini:

…cei care aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc.
În natură, buruienile răsar pur și simplu. Nu au nevoie să fie semănate. Nu e necesar să facem ceva ca să iasă buruieni. E suficient să NU facem nimic. Buruienile sunt nimic altceva decât grijile, tentațiile, scuzele: viața e grea, lumea e rea, etc…

Textul acesta mă întreabă pe mine, ca și creștin, cât de serios sunt în credința mea: e doar o activitate de weekend, sau un mod de viață ? Sau, ca Moromete: este credința ocupațiunea mea mintală principală ?

Când eram student, am copiat dintr-o Filocalie lista cu toate păcatele și cu toate virtuțile. Mi-au ieșit patru pagini cu păcate și doar trei cu virtuți. De unde concluzia că păcatele sunt mai nuanțate. Răul e mai ușor de făcut, are o ofertă mai diversificată și o politică de marketing mai agresivă. Primul specialist în advertising a fost șarpele în paradis, care a convins-o pe Eva cu un ambalaj bine făcut.

Binele, în schimb, e mai direct, mai dintr-o bucată. Și cred că noi, românii avem această calitate, de a fi oameni dintr-o bucată, de a nu ne lăsa seduși de tentații ieftine.
Fata babei și fata moșneagului: adevărata bogăție se ascunde într-un ambalaj fără sclipici.

A patra categorie de semințe a căzut în pământ bun și a dat roade.

Oamenii cu suflet permeabil, care fac roade întru răbdare. Grâul nu se coace într-o zi. Nici omul nu se sfințește într-o zi. Cuvântul de ordine nu e performanța, ci perseverența.

Posted on

O, ce dar s-a dăruit pământenilor!

Aceasta este o exclamație a unui imn din cuprinsul Utreniei de Înălțarea Sfintei Cruci.
Un text care concentrează în el importanța cultului crucii pe care a fost răstignit Hristos. Un cult început în anul 335, odată cu găsirea crucii de către împărăteasa Elena, la Ierusalim.

Nu putem separa crucea de patimule lui Hristos.
Dar nici invers.

  • Crucea înseamnă înnoire. De aceea spune „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze.”(Marcu 8,34). Să fie, adică, gata să renunțe la omul cel vechi și să îl asimileze pe cel nou, cu toate greutățile oricărui început de drum.
  • Crucea înseamnă angajament. Hristos știa ce Îl așteaptă. Știa, din veșnicie, că mântuirea lumii presupunea ca El să moară în chinuri groaznice. Dar nu a dat înapoi. A mers spre ele.
  • Crucea înseamnă certitudine că nici un sacrificiu pe care îl facem nu e în zadar.

Într-un sens simbolic, crucea e o îmbrățișare. Brațele crucii sunt brațele lui Hristos care îmbrățișează lumea. Ne îndeamnă și pe noi să facem la fel: „Și unii pe alții să ne îmbrățișăm” spune o frumoasă cântare din noaptea Învierii.

Crucea e semnătura lui Dumnezeu și garanția prezenței Lui. E logo-ul meu, ca și creștin.