Predică la Duminica a 4-a din Postul Mare – Marcu IX, 17-32 (fragmente)
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Un om dintr-un sat din Galileea avea un copil stăpânit de un demon, care îl făcea să fie mut și surd și să se manifeste în feluri înspăimîntătoare: „Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. De multe ori l-a aruncat în foc și apă, ca să-l piardă.”(versetul 22). Într-adevăr, o imagine scoasă, parcă, din Infernul lui Dante.
Hristos l-a întrebat pe tatăl copilului și acesta I-a spus despre ce este vorba. După ce, inițial, ucenicii nu reușiseră să facă nimic, omului i se spulberase orice nădejde de vindecare.
Iată de ce, el Îi spune lui Iisus cu o undă de necredință: „De poți ceva, ajută-ne, fie-Ți milă de noi”. De poți ceva…
Mântuitorul simte îndoiala tatălui și îi spune: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede.”
Atunci, omul cade în genunchi, izbucnește în lacrimi și strigă la Hristos cu unele din cele mai cutremurătoare cuvinte din Evanghelii:
„Cred, Doamne ! Ajută necredinței mele !” (Marcu 9,24)
Mântuitorul ceartă apoi duhul cel necurat și acesta părăsește sufletul copilului, care se vindecă de neputința lui.
Cuvintele tatălui copilului bolnav din evanghelia aceasta ne arată paradoxul actului credinței. Pe de o parte credem și pe altă parte, crezând, ne dăm seama cât de puțină credință avem.
Credința nu e un sentiment static, ca o acceptare a unui sistem filozofic sau o adeziune la un partid politic. Credința e o căutare activă.
Credința nu e un contract. Am semnat și gata. E, mai degrabă un urcuș pe un munte înalt, pe un drum presărat cu pietre colțuroase care ne împiedică la tot pasul, dar și cu poieni înverzite și cu izvoare cu apă rece din loc în loc.
Credința este o căutare activă, un amestec de întrebări și răspunsuri, de necazuri și bucurie, de agonie și extaz. Este „neliniștea cea bună”. Cred și crezând îmi dau seama cât de mic sunt și cât de mare nevoie am de Dumnezeu ca să îmi întărească această credință. De aceea, adevărata credință este însoțită și protejată de smerenie. O credință mândră, ca a fariseului, e un nonsens: uite, Doamne, postesc, vin la biserică, dau zeciuială. Suntem ok, nu ?
Cum putem defini credința: ca pe un dor după Dumnezeu. Știu că există și îmi doresc să mă apropii de El. Făcând un pas spre Dumnezeu, el face zece spre noi. Vine în întâmpinarea noastră, ca tatăl fiului risipitor, care, „văzându-l de departe, a alergat în întâmpinarea lui” (Luca XV, 20)
Doar un om care Îl caută pe Hristos în mod activ Îl și găsește. El vrea să Îl căutăm. Dar, căutându-L, L-am și găsit deja. Blaise Pascal Îl aude pe Mântuitorul: „Nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit”.
Avem exemplul rabinului Saul, cel care va deveni, printr-una din cele mai frumoase convertiri din istorie, apostolul Pavel:
Ca rabin, doctor în teologia iudaică, fusese desemnat de sinedriu să facă o anchetă. El credea că, după punerea în mormânt a trupului Domnului, cineva îl furase și crease impresia că El înviase. Misiunea lui Saul era să găsească trupul mort și să dezlege astfel misterul. Saul era anticreștin convins. Dar era un om deschis la minte și intenționa să facă o anchetă clară, cu probe materiale. Iar proba principală era trupul neînsuflețit al Domnului.
Vorbind cu ucenici din diverse locuri, a văzut ca aceștia nu ascundeau nimic iar credința lor în Înviere era sinceră. Asta l-a pus pe gînduri. Începea, din lipsă de probe, să considere că trupul lui Iisus nu fusese furat, iar Învierea chiar avusese loc. Până când, într-o zi, Iisus Însuși i-a apărut ziua în amiaza mare și l-a întrebat: „Saule, Saule, pentru ce mă prigonești ?” (Faptele Apostolilor IX, 4)
Cuvîntul grecesc folosit pentru prigonire are un sens mai larg. Înseamnă a merge în urma cuiva, a urmări, a căuta. Acesta este sensul întrebării: de ce Mă cauți? M-ai găsit deja, fără să-Ți dai seama, dar refuzi să crezi.
De atunci, viața lui Saul s-a schimbat radical. Căutarea lui, deși orientată la început către demascarea unui furt, l-a adus la credință. Și știm ce s-a întâmplat mai departe. Saul a devenit Apostolul Pavel, iar jumătate de Noul Testament sunt cuvintele lui.
Un om credincios nu stă pe loc. Îl caută pe Dumnezeu cu mintea și îl dorește cu sufletul. Crede activ, nu din inerție. E normal ca un om credincios să aibă întrebări, pentru că numai așa află răspunsuri. Întrebările sunt indicii ale unei credințe active.
Se spune despre un filozof, care, prin natura meseriei lui, își punea o sumedenie de întrebări existențiale despre lume, despre om, despre univers, despre suflet. Tot căutând, a ajuns să creadă în Dumnezeu. A fost apoi întrebat de cineva:
– Ei, acum că ai ajuns la credință, ai aflat răspunsuri la toate întrebările tale ?
– Acum am și mai multe întrebări.
– Păi, atunci, care e avantajul credinței ?
– Pentru că acum nu mai bâjbâi pe întuneric, fără să știu unde mă duc. Acum știu că răspunsurile la întrebările mele există acolo, undeva. Trebuie doar să am credință și le voi găsi.
Strigătul de nădejde al tatălui copilului de azi ne aduce aminte de psalmul de la Vecernie: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu!”
Sufletul omului este un adânc pe care numai Dumnezeu îl poate umple. Tatăl a strigat la Hristos ca la o ultimă nădejde: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”. Sunt, poate,
„cele mai amețitoare vorbe care s-au rostit vreodată. Cred că, dacă din toată Evanghelia ar rămâne doar aceste cuvinte, tot ar dovedi originea divină a creștinismului.”(Nicolae Steinhardt – Jurnalul Fericirii).
Aceste cuvinte au vindecat doi oameni: pe copil, de posedarea demonului și pe tatăl lui, de necredință.
„Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Nicolae Marinescu 