Nu sunt vrednic

Predică la duminica a 4-a după Rusalii

„Doamne, știu că nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei sufletului meu..”

Fragmentul acesta aparține unui personaj din Evanghelia de astăzi și este așa de profund, încât Sfântul Ioan Gură de Aur a scris o rugăciune pe baza lui, rugăciune pe care o putem găsi în cele pregătitoare pentru Sfânta Împărtășanie.

Despre ce este vorba?

Pe când se afla în Capernaum, Hristos este întâmpinat de un sutaș roman, adică de un centurion, sau comandant militar peste o sută de oameni. Un ofițer. Acesta Îl roagă să îi vindece pe sluga lui, bolnavă. Până aici, nimic neobișnuit. Mulți ceruseră și primiseră ajutorul Domului pentru vindecări, exorcizări, sau alte minuni. Partea frumoasă, și care l-a scris pe centurionul nostru în istorie este rugămintea lui: îi spune Mântuitorului că nu este nevoie ca El să vină personal la casa lui, ci că este suficient să spună numai cu cuvântul și se va vindeca sluga lui. Apoi îi explică lui Hristos temeiul cererii lui:

„Și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și îi spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face.”

În vremea aceea, țara sfântă se afla sub ocupație romană și, deși aveau un rege, acesta era tributar Imperiului, reprezentat printr-un guvernator. Ocupația aceasta romană însemna o prezență militară permanentă, iar centurionul nostru era un reprezentant al acestei forțe militare de ocupație. Și iată cum, unul ca el, vine la Mântuitorul și îi cere să îi vindece, nu un membru al familiei, ci o slugă.

Ca roman, știa că iudeii, în religia lor, nu au voie să intre în casa unui ne-iudeu, pentru că astfel ar fi fost considerați necurați. Acesta este primul motiv pentru care centurionul insistă ca Mântuitorul să nu vină personal în casa lui. Cel de-al doilea motiv este faptul că știa că nu e nevoie să vină personal. Știa că o poruncă de vindecare ar fi fost suficientă. Ca militar, știa puterea unui ordin. Și credea că Mântuitorul avea puterea de a porunci vindecarea slugii lui. Într-o vreme când fariseii se îndoiau de dumnezeirea Domnului Hristos, acest străin de neamul iudeu recunoștea autoritatea Lui dumnezeiască.

Evanghelia după Luca relatează același episod cu niște detalii în plus (aici vedem de ce avem patru evangheliști și nu unul): În prima fază, la Mântuitorul au venit niște „bătrâni ai iudeilor”, probabil reprezentanți ai autoritățiilor locale, ca să intermedieze această vindecare. Cum așa? Iudei, ba chiar dintre cei de vază ai cetății, vin la Hristos, în care știm că nu credeau, ca să Îl roage să vindece sluga unui roman, reprezentant al armatei care le ocupa țara! Se pare că acest centurion se bucura de un respect în Capernaum, pentru că înșiși iudeii trimiși îi spun lui Hristos:

„Vrednic este să îi faci lui aceasta. Căci iubește neamul nostru și el ne-a zidit sinagoga.”

Pe când mergea cu ei spre casa centurionului, sunt întâmpinați de un al doilea grup de trimiși, de data asta chiar de prietenii lui. Aceștia îi poartă vorba:

„Doamne, nu Te osteni, că nu sunt vrednic ca să intri sub acoperământul meu. De aceea nici pe mine nu m-am socotit vrednic să vin la Tine. Și spune cu cuvântul și se va vindeca sluga mea.”

Ce frumos! Vedem aici o a doua expresie a modestiei sutașului roman. Nu numai că se socotește nevrednic ca Mântuitorul să intre în casa lui, ci și nevrednic să Îl întâlnească în persoană.

Răspunsul Domnului la vederea acestui exemplu de credință este același ca și în fața femeii samarinence de la Sfântul Maslu. Dacă femeii îi spune „O, femeie, mare este credința ta”, centurionului din evanghelia de azi îi spune: „Nici în Israel nu am văzut atâta credință.”

Care este morala acestui fragment evanghelic?
Simplitatea în rugăciune și în credință. Să fim modești în rugăciunea noastră. Să nu cerem de la Dumnezeu tratament preferențial. Să nu căutăm senzaționalul și minunile. Dumnezeu este prezent chiar și în cea mai umilă biserică de lemn din Bărăgan. Păcatele ni se iartă, iar pâinea și vinul se preschimbă în Trupul și Sângele Domnului chiar și în cea mai umilă biserică, din mâinile celui mai umil dintre slujitorii Lui.

Dacă aş întâlni un preot şi un înger m-aş pleca întâi preotului până la pământ şi i-aş săruta mâna sfinţitoare şi apoi m-aş pleca îngerului. (Sfântul Ioan Gură de Aur)