O lecție de prietenie

Predică la Duminica a 6-a după Rusalii (Matei IX, 1-8)

Evanghelia de azi este relatată de Sfântul Evanghelist Matei și reluată, cu unele nuanțe, de Marcu și de Luca. Este, prin urmare, un episod important din activitatea Mântuitorului. Ne aflăm în Capernaum, orașul adoptiv al lui Iisus. El revine după o perioadă de propovăduire în cuprinsul țării. Este primit și ascultat de o mulțime de oameni. Printre ei, un om paralizat este purtat pe o targă de patru prieteni. Aceștia încearcă să își facă loc prin mulțime, ca să ajungă la Iisus, cu un singur scop: să Îl roage să le vindece prietenul.

Aici evangheliile dau detalii diferite, dar complementare. Matei spune că cei patru au venit pur și simplu la Iisus. Marcu și Luca spun că cei trei au făcut o spărtură în acoperiș, pentru că pe ușă nu se putea intra din pricina mulțimii. Au coborât apoi targa pe care se afla prietenul lor, prin gaura respectivă. Detaliile diferă: Marcu vorbește de o casă din lemn și pământ, cu acoperiș stil terasă, ca al unei case palestiniene, iar Luca vorbește de o casă din cărămidă, probabil un atrium, cu curte interioară și acoperișul deschis, specifică romanilor, pentru care el, de altfel a și scris Evanghelia. Frumos lucru cum evangheliștii adaptează detaliile povestirii zonei unde se aflau. Cum personalizează istorisirea.

Dar chiar dacă detaliile arhitectonice diferă, ceea ce urmează este relatat aproape mot-a-mot de toți trei evangheliștii: Iisus a apreciat pe prietenii blonavului:

„Văzând credința lor…”

A lor, nu a bolnavului.
Prietenii bolnavului sunt, prin urmare, personajele principale. Ei sunt purtătorii mesajului evangheliei de azi.

Nu ni se spune nimic despre cel de pe targă. Cine era, cum ajunsese așa. Poate că dusese un trai păcătos. Poate că era singur vinovat de boala lui. Poate că fusese un vameș care amărâse mulți oameni la viața lui și acum roata se întorsese și ajunsese la mila acelorași oameni. Dar un lucru e limpede: cei patru i-au fost alături din prietenie, nu din interes. Iar Mântuitorul a văzut asta. A apreciat prietenia lor față de cel bolnav, și le-a indeplinit cererea. De aceea, îndrăznesc să spun că evanghelia de azi este una despre prietenie.

Prietenia înseamnă bunătatea sufletului. Iar bunătatea constă în lucruri mărunte: să îți saluți vecinul, chiar dacă nu îl cunoști, să fii drăguț cu cei care nu sunt drăguți cu tine, să fii amabil în orice împrejurare și … să zâmbești. Să zâmbești mult. Să îi privești atunci când îți vorbesc și să le vorbești, la rândul tău, sincer, cu cuvinte simple și la obiect. Prietenia nu înseamnă să semnezi petiții pe facebook pentru copiii defavorizați dintr-o țară îndepărtată, stând confortabil în fotoliul de acasă și în fața calculatorului. Ci înseamnă să fii respctuos și cald cu cei din jurul tău, începând cu familia. Un zâmbet și o vorbă bună fac uneori minuni.

Nu trăim într-o lume ideală. Oamenii sunt cum sunt. Fiecare cu grijile și supărările lor. Spun Sfinții Părinți că nu există suferință mai mare decât aceea de a iubi oamenii. De a coborî în iadul lor și de a-i scoate de acolo, așa cum Hristos a coborât în iad, ca să îi scoată de acolo pe oamenii adormiți „întru nădejdea Învierii.”

O cugetare a inuiților spune: Nu știi niciodată cu adevărat dușmanii de prieteni, până nu se rupe gheața. Adică: un prieten este cel care nu rămâne indiferent la necazul tău, ci îți sare în ajutor.

Un prieten e cel care completează lipsurile tale cu dragostea lui. Un prieten nu îți spune minciuni comode, ci adevăruri incomode. Un prieten îți vorbește direct, nu pe ocolite. Un prieten este cel care sacrifică ceva din el însuși pentru tine. Și cine spune asta: prietenul nostru cel mai bun, Însuși Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. El nu doar a spus că „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca viața sa să și-o pună pentru prietenii săi”(Ioan XV, 13), dar a și făcut-o. Și-a dat viața Sa pentru noi, prietenii Săi.

Un prieten este, așadar, cel care duce crucea ta pe umerii lui.

Credeți că cei patru prieteni din evanghelia de astăzi nu aveau altceva mai bun de făcut ? Puteau să fie cu familiile lor, puteau să facă meseria lor sau puteau să fie la vreo petrecere, undeva. Dar asta înseamnă să porți crucea cuiva: să renunți, să jertfești ceva din ce este al tău pentru cel de lângă tine. Ceva din plăcerile tale, din tabieturile tale, din timpul tău, din felul tău de a-ți trăi viața, ca să îl ajuți pe altul să și-o trăiască pe a lui.

Legea Vechiului Testament L-a prezentat pe Dumnezeu drept creator și judecător al lumii. Dar, prin Noul Testament, Fiul lui Dumnezeu ne invită să Îi vedem și o altă față. Aceea de prieten. Care e gata oricând să ne asculte, care ne acceptă așa cum suntem și care ne poartă pe targă atunci când suntem în suferință. „Care nu uită că și El a fost om pe pământ.” (Nicolae Steinhardt)

Și unde putem pune la încercare cel mai bine răbdarea și purtarea crucii dacă nu în familie? În familie ducem o cruce în fiecare zi. Ne acceptăm unul pe altul așa cum suntem. Nimeni nu e perfect. Nu există familie perfectă. Nu există soțul perfect, tot așa precum nu există soția perfectă sau copiii perfecți. Dar prin răbdare și acceptare ne zidim iubirea și căsnicia. Chiar dacă nu e vorba de o cruce a suferinței, dar acceptarea celuilalt în iubire este la fel de plăcută lui Hristos ca și fapta celor patru oameni din evanghelie pentru prietenul lor.

În Evanghelia de astăzi, Iisus i-a iertat bolnavului păcatele. Dar omul avea nevoie de o vindecare, nu de o spovedanie. Ce legătură au păcatele cu boala? Ei bine au. Iar dacă ați ascultat rugăciunile de la Sfântul Maslu, veți înțelege de ce. Sufletul și trupul se îmbolnăvesc împreună, suferă împreună și trebuie vindecate tot împreună.

Mântuitorul a făcut astăzi o minune. Dar minunile nu sunt lucruri ieșite din comun. Păcatele sunt. Minunile sunt doar întoarcerea la normalitate. De aceea sfinții au făcut minuni. Pentru că s-au întors de la păcat la starea cea fără de păcat. La starea de normalitate.

Fiecare persoană este însăși icoana lui Dumnezeu și merită iubită ca atare, cu o iubire simplă și dezinteresată. Numai cine iubește are dreptul să fie numit ființă umană.
Toată teologia duce la o singură concluzie:

„Iubiți-vă unul pe altul, așa cum v-am iubit Eu pe voi” (Ioan XIII, 34).

Așa că vă îndemn să vă petreceți restul zilei amintindu-vă de prietenii voștri. Și nu mă refer la cei de care aveți nevoie. Ci la cei care au nevoie de voi. Spuneți-le că îi iubiți și că pot conta pe voi la nevoie, ca și cei patru prieteni din Evanghelia de azi.

Duminica Sfinților Români și Americani

În bisericile ortodoxe din SUA și Canada, Duminica a II-a după Rusalii este dedicată atât sfinților români, cât și celor americani. Mi-a făcut plăcere să citesc despre aceștia.

Herman din Alaska (The Wonderworker)– primul sfânt ortodox de pe continentul american și încreștinătorul nativilor din Alaska. Sosit în 1794, împreună cu alți monahi ruși. A convertit și apărat pe localnici împotriva exploatării și abuzurilor. A trăit pe Spruce Island. Alaska a fost cumpărată de Statele Unite în 1867. Sfântul este deci un ocrotitor atât în calendarul rus, american, dar și al românilor de pe aceste meleaguri.

Petru Aleutul, (Cungagnaq), primul mucenic american, de neam aleut (din Alaska), botezat probabil de Sfântul Herman sau de cineva din monahii dimpreună cu el. Tăiat în bucăți din porunca unui iezuit romano-catolic spaniol, la San Francisco, pentru că a refuzat să treacă la credința catolică. Pomenit pe 24 septembrie, în aceeași zi în care Sfântul Herman poposise cu corabia în Alaska.

Ioan Maximovici, episcop rus de Shanghai, apoi al Europei Occidentale, iar mai apoi la San Francisco.

Dar o lectură dulce a fost aceea a lui Nicolae Iorga, despre Sfântul Calinic de la Cernica:

„Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înțelegea, […], venerat pentru o vârstă ca a sa și pentru o astfel de viață, chiar și de cei mai antireligioși […] el încheie cu vrednicie șirul curaților călugări fără arginți, al ctitorilor de cărți și de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu și-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu”

Sfinții români, ca și cei americani, nu au trăit într-o lume aparte, fără griji. S-au rugat în liniștea chiliei, dar au luat parte și la tumultul cetății. Au fost oameni ca și noi, cu aceleași probleme, griji lumești, cu urcușuri și coborâșuri, cu căderi și ridicări. Dacă îi așezăm într-un turn de fildeș, dacă le exagerăm măreția și îi considerăm altfel decât au fost, riscăm să credem că nu îi vom putea imita niciodată.

Am încercat să creionez chipul unui sfânt din zilele noastre. Cum va arăta. Cum se va îmbrăca, ce va purta? Va fi familist ori monah? Va trăi în munte sau în oraș? Nu am ajuns la o imagine clară.

De fapt, cel mai important este ca ei să existe. Căci, datorită sfinților, Dumnezeu ține lumea.

Duminica părinților

Cea dintâi datorie și cea mai mare grijă a credinciosului în viață este grija de mântuirea sufletului său.

Așa începe cartea numită Învățătura de credință creștină ortodoxă, sau Catehismul. Îmi place să numesc această carte manualul de utilizare al credinței ortodoxe.

catehismRădăcinile ei merg adânc în istorie. O istorie marcată de rugăciunile sfinților, de cugetările teologilor și de sângele martirilor.

Ne aflăm în secolul al IV-lea, în Imperiul Bizantin. S-a încheiat o lungă perioadă de persecuții împotriva creștinilor, profesate de împărații romani, începând de la Nero (54-58) și culminând cu Dioclețian (284-305). Actualul împărat este nimeni altul decât Constantin cel Mare, omul providențial care a pus capăt acestor persecuții prin Edictul de la Milan, un decret care garanta tuturor religiilor, deci inclusiv celei creștine, libertate de exprimare și de cult. Profitând de această libertate, Biserica își vindeca rănile, își reclădea bisericile, își îngropa morții și își sanctifica martirii.

Este totodată o perioadă în care teologia își stabilește punctele cardinale.

În această atmosferă a apărut o erezie numită arianism. Preotul Arie din Alexandria (Egipt), susținea că :

 Dumnezeu-Tatăl singur este principiul necreat și nenăscut. Denumirea de Tată cuprinde inevitabil în sine întâietatea sau superioritatea față de Fiul, precum și că Fiul  e creat din voința Tatălui, dar nu din ființa Lui, ci din nimic, fiind prima Sa creatură.

Era o doctrină destul de subtilă, pentru că nu nega dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, ci doar consubstanțialitatea (homoousion) Lui cu Tatăl.

În anul 325, controversa între ortodocși și arieni ajunsese suficient de gălăgioasă, încât împăratul Constantin cel Mare a convocat o adunare a episcopilor în orașul Niceea, din Asia Mică. (Turcia de azi).

Această adunare s-a numit Primul Sinod Ecumenic. A început într-o zi de mai și a durat trei luni.  La ședințe au participat nu mai puțin de 318 episcopi din tot Imperiul. A fost de o așa magnitudine încât, în comparație cu el, Summit-ul NATO pare o simplă ședință cu părinții.

Participanții la sinod au respins învățătura lui Arie și au hotărât ca învățătura formulată de sinod să fie schematizată într-un Simbol de Credință. Acesta este prima parte a Crezului pe care îl rostim cu toții astăzi, și anume până la cuvintele „Și întru Duhul Sfânt”. A doua parte avea să fie alcătuită la al doilea Sinod ecumenic, cincizeci și șase de ani mai târziu. Crezul este deci rostit fără întrerupere, dar și fără schimbare, de șaisprezece secole.

Mari nume din sfinții calendarului nostru au contribuit la alcătuirea acestui Crez. Sfântul Alexandru al Alexandriei, Sfântul Atanasie, diaconul său și viitorul episcop. Sfântul Spiridon al Trimitundei, făcătorul de minuni, Sfântul Nicolae, istoricul Eusebiu de Cezareea, Pafnutie Egipteanul, precum și doi episcopi de pe teritoriul de azi al României, Marcu de Tomis și Teofil al goților (zona Buzăului).

Însuși Sfântul Împărat Constantin a prezidat ședințele de deschidere și de închidere ale sinodului.

Sf-Nicolae-9Discuțiile teologice și stabilirea dreptei credințe au fost uneori încordate. Sfântul Nicolae, în ciuda blândeții care îl caracteriza, și-ar fi ieșit din fire l-ar fi pălmuit pe ereticul Arie în fața tuturor. Gestul, însă l-a costat, pe bunul ierarh, căci ceilalți au fost nevoiți să-l sancționeze, luându-i titlul de episcop. Maica Domnului s-a arătat, însă, unuia dintre părinții îmbunătățiți și le-a poruncit să îi dea Sfântului omoforul arhieresc înapoi.

De aceea, pe unele icoane ale Sfântului Nicolae e zugravită Maica Domnului, dându-i omoforul arhieriei înapoi.

Și de numele sfântului Spiridon este legată o minune:sf-spiridon

Văzând că Arie refuză să accepte că Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt pot fi, toți trei, unul și același Dumnezeu, a luat o cărămidă și a strâns-o în mână, până când aceasta s-a descompus în părțile ei componente: pe la un capăr a ieșit foc, pe la altul a curs apă, iar în mână a rămas pământul. Aceasta este o emblemă a sfântului Spiridon, și este zugrăvită în unele din icoanele sale.

Datorită părinților de la Sinodul I Ecumenic și, după ei, de la celelalte sinoade ecumenice, creștinismul este astăzi ceea ce este. Iată de ce Crezul este rostit în fiecare duminică la Liturghie.

Iar Catehismul nu este altceva decât dezvoltarea, sub formă de întrebări și răspunsuri, a aceluiași Crez.