Orbirea ochilor și orbirea sufletului

Predică la Duminica a 7-a după Rusalii

Textele evanghelice ale ultimelor patru duminici urmează cursiv firul preumblărilor Mântuitorului Iisus Hristos. Ca într-un serial, în care evenimentele urmează unul altuia într-o curgere cronologică. După ce S-a aflat în Capernaum, unde a vindecat pe sluga centurionului roman, Iisus a trecut marea și a potolit furtuna pe timp de noapte, a ajuns la Gadara unde i-a vindecat pe cei doi demonizați, pentru ca să revină în același Capernaum. Aici, dintre mulții amărâți care s-au bucurat de ridicări din patul durerii și au primit vindecare, l-am întâlnit, duminica trecută pe omul paralizat, purtat pe o targă de cei patru prieteni ai lui. Duminica de astăzi ne mai arată încă trei astfel de oameni: doi orbi și un mut.

„Şi trecând Iisus pe acolo, Îl urmau [pe El] doi orbi, care strigau şi ziceau: Miluieşte-ne pe noi, fiul lui David!” (Matei, 9, 27)

Cei doi orbi nu s-au întâlnit întâmplător cu Domnul și nici nu au mers doar din curiozitate, ci se țineau insistent după El, pe oriunde mergea. Ba mai și strigau după mila Lui, ca femeia canaaneancă ce avea o fiică chinuită de un demon, despre care apostolii Îl rugau: „Dă-i drumul, căci strigă în urma noastră”. (Matei, 15, 23)

Aceasta era virtutea lor, aceasta era singura lor speranță: insistența.

În vremurile noastre, persoanele cu deficiență de vedere beneficiază de asistență socială, de personal medical specializat și chiar de rezidențe adecvate. Dar pe timpurile acelea, fiecare se descurca cum putea, dacă avea rude sau prieteni care să stea tot timpul cu ei. Așa e și cazul celor doi. Ei strigă la Hristos, ca la singurul medic ce putea să îi ajute să vadă. Și o fac din tot sufletul lor și din toată puterea glasurilor lor.

Dar ce face Mântuitorul ? Ca și în alte dăți, îi întreabă pe cei doi orbi: Ce voiți să vă fac ? O întrebare bizară, la prima vedere. Răpunsul se afla chiar acolo, în fața Lui: oamenii erau orbi. Era limpede că dorința lor cea mai fierbinte era să își recapete darul vederii. Dar rostul întrebării este altul: Dumnezeu așteaptă de la noi acel strigăt de disperare al credinței, credința aceea care știe că vindecarea nu poate veni decât de la Dumnezeu și nu de altundeva. Credința aceea care I se abandonează total lui Dumnezeu. Acel „Cred, Doamne! Ajută necredinței mele”, strigat așa de sfâșietor de tatăl care avea un copil posedat de duh necurat. (Marcu 9, 24)

Iisus îi întreabă apoi pe cei doi orbi: „Credeți că pot să fac eu aceasta ?” Pare că le strecoară îndoiala în suflet. Dar de fapt, vrea să le scoată la suprafață credința. Pentru ca aceasta să nu rămână latentă, îngropată și neroditoare în fundul sufletului, ca talanții ascunși în pământ din pilda respectivă.

Vindecarea începe cu dorința pacientului și se desăvârșește cu intervenția medicului.

Spune Hristos că „toate sunt cu putință celui ce crede”. Ce comoară, ce secret mântuitor ne-a încredințat! Credința aceea care poate muta și munții, alunga demonii și potoli furtunile sufletului. Și frumos spune textul Apostolului de la Rusalii, din admirabilul capitol 11 al Epistolei către Evrei:

„cei din vechime prin credinţă au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari.”

Atât de mult repetă el cuvintele despre credință, încât acest capitol are parcă melodia unui imn acatist.

Puterea lui Dumnezeu și credința noastră lucrează împreună, ca două aripi ale unei păsări. Dumnezeu singur nu ne ajută cu de-a sila. Sunt multe lucruri care stau în puterea noastră și pe care sunem datori să le facem noi înșine, spune Anselm de Canterbury. Pe cele mai presus de fire, însă, le cerem de la Dumnezeu, pentru că El ajută pe cel ce se ajută singur. Nu putem să cerem lui Dumnezeu să ne pună mâncarea pe masă, pentru că asta stă în puterile noastre. Putem, în schimb, să  cerem de la El sănătate și putere de muncă, pentru a ne câștiga hrana cea de toate zilele. Acesta este balanța dintre ce putem să îi cerem lui Dumnezeu și ce nu.

Noi căutăm pe sfinții cu sfinte moaște și icoane făcătoare de minuni și bine facem. Minunile se află însă și în sufletul nostru. Așteaptă doar să fie descoperite și puse în valoare de lumina credinței. Spune Hristos: „Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru”. Prin Botez, ne aflăm deja cu un picior în Rai. Rămâne la libertatea și stă în puterea noastră să îl tragem și pe celălalt.

După ce îi vindecă pe cei doi orbi, Iisus le poruncește „cu asprime” să nu facă publică minunea, să păstreze secretul. Dar credeți că aceștia au ascultat ? Nicidecum. „Iar ei, ieşind, L-au vestit în tot ţinutul acela”. Nu numai că nu au tăcut, dar au spus la multă lume. Au propovăduit, practic, minunea vindecării lor.

Nu știu câți dintre oameni ar fi putut să tacă în locul lor. Bucuria era prea mare și se cerea împărtășită și altora. Simțul vizual procesează mai mult de optzeci la sută din informațiile din lumea înconjurătoare, iar lipsa lui este o suferință grea pentru cei nevăzători. Așa că redobândirea vederii de către cei doi orbi din Evanghelie a fost poate una dintre marile bucurii ale vieții lor și nu o puteau trece sub tăcere.

A mărturisi și altora cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, când El ne poruncește să nu spunem, este singura poruncă pe care ni se permite să o încălcăm. Pentru că, să nu uităm, Domnul i-a spus fostului demonizat din Gadara exact contrariul: „Du-te în casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu”. El le-a spus unora să tacă tocmai pentru că știa că nu vor tăcea. Știa că „dacă aceștia vor tăcea, pietrele vor striga”.

Pentru oamenii care au avut vedere din naștere și au avut-o toată viața, lucrurile pe care le fac în fiecare zi sunt ușoare, le luăm de-a gata. Dar pentru un orb, fiecare zi e o nouă provocare, un challenge. Lucruri simple ca a merge, a mânca, a te îmbrăca, a ocoli mobilele din casă sau obstacolele de pe drum necesită eforturi constante. Cum să taci când ai primit un asemenea dar care este vederea ?

Mai departe, după ce orbii au mers voioși la casele lor, în fața Domnului a fost adus un om mut, „având demon”. Era așadar incapabil să grăiască, dar nu de la o boală fizică ci pentru că era posedat de un duh rău. Hristos la miluit și pe acela, scoțând demonul și redându-i omului vorbirea. Putem să ne imaginăm că nici acesta nu a tăcut de atunci încolo. Trăise prea multă vreme în tăcere. Acum venise vremea să vorbească despre minunea ce i se făcuse.

Nici cei vindecați și nici mulțimile de oameni ce se aflau acolo nu au tăcut, ci „se minunau zicând: niciodată nu s-a arătat așa în Israel!”

Dar au fost printre ei unii care se minunau a necredință: fariseii. Sceptici, ei Îl acuzau pe Hristos că face un fel de păcăleală în masă, o șmecherie, un număr de iluzionism. „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”, spuneau ei. Are, adică, o înțelegere cu căpetenia demonilor ca să impresioneze pe cei creduli.

Acești farisei nu erau proști. Ca depozitari ai învățăturilor Legii lui Moise, ai Torei și ai Talmudului, ei erau educați. Unii poate Îl și admirau pe Hristos în taină, cum i-am văzut pe Iosif din Arimateea și Nicodim la Patimi. Dar ceilalți nu puteau crede cum un altul decât ei poate alunga demonii cu puterea lui. Nu are cum, trebuie să fie o șmecherie la mijloc, își ziceau.

Cine era, așadar, cu adevărat orb în Evanghelia de astăzi ? Ei erau incapabili să creadă, dar capabili să tăgăduiască, să se îndoiască de minunile ce se petreceau sub ochii lor, să nege evidența: aceea că Hristos era cu adevărat Dumnezeu.

Când eram student la Facultatea de Teologie din București, părintele profesor David își începea cursurile cu aceste cuvinte: – Distinși cursanți, cu Dumnezeu înainte și cu diavolul de urechi! 

Mi-au plăcut mereu vorbele acestea. Pentru că spun un lucru clar: odată ce te-ai hotărât să pornești pe drumul credinței, pornește ca plugarul: fără să te mai uiți înapoi. Fără să te gândești că era mai bine înainte. Că era mai bine, ca odinioară evreilor scoși din Egipt de Moise, în sclavie, dar cu mâncare bună, decât în libertate, cu o mană insipidă.

Credința nu poate fi o ocupație de weekend. Doar când avem timp. Dumnezeu ne dorește doar pentru El în fiecare zi. Dorește să ne deschidem ochii, să ne deschidem gura, ca și cei vindecați în Evanghelie și, mai ales, dorește să nu punem, între noi și El, cugetări întortocheate și mândre, ca ale fariseilor.

El e Dumnezeu, noi suntem copiii Lui, iar asta e tot ce contează.

Acest articol a fost publicat în Ciozvârte de fulger și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lăsați un comentariu

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s