Atunci vedeam o lumină

despre Cuvioasa Maria Egipteanca și postul cel adevărat

În fiecare an, Postul Paștilor ne propune o călătorie – sau, spunem noi, un pelerinaj – duhovnicesc. Încărcați cu rucsacul în care am pus toate greșelile, neputințele, dorurile și oftările noastre, o apucăm în sus, pe muntele propriei noastre Golgote. Știm că peste șase săptămâni vom poposi la picioarele Crucii Domnului și vom deșerta povara ce ne apasă, ca să primim de la El bucuria Învierii.

Începutul a fost greu, pentru că și povara a fost grea. Dar nu am fost singuri. Ne-au însoțit cântările atât de dragi acestei perioade: „Cu noi este Dumnezeu…”, „Doamne al puterilor, fii cu noi…”, formidabila rugăciune a Sfântului Efrem Sirul, care, printre suspinuri de pocăință, ne spune și secretul unui post reușit: „Așa, Doamne, Împărate, dăruiește-mi să-mi văd greșelile mele și să nu osândesc pe fratele meu…”

Dar ne mai însoțește un alt bun prieten: Sfântul Andrei Criteanul. El este autorul unei piese poetice de o rară frumusețe literară și spirituală, Canonul Mare:

„De unde voi începe a plânge faptele vieții mele celei ticăloase? Ce început voi pune acestei tânguiri de acum? Ci, ca un milostiv, dă-mi iertare păcatelor.”

Fiecare duminică a Postului Mare este un popas duhovnicesc de care avem nevoie în urcușul nostru. Ne oprim, ne odihnim, ne hrănim și plecăm mai departe, cu forțe proaspete. Ne ușurăm deasemenea bagajul păcatelor, prin Taina Spovedaniei. Și am fost plăcut surprins să văd familii întregi, părinți și copii, venind sub epitrahilul preotului și primenindu-și sufletele prin mărturisire sinceră.

Astfel, prima duminică a postului s-a numit Duminica Ortodoxiei. Ea amintește de ziua de 11 martie a anului 843, când s-au condamnat public toate ereziile printr-o listă care se citea la Sfânta Liturghie, în prima duminică din Postul Mare.

În a doua duminică am poposit și am stat de taină cu Sfântul Grigorie Palama. Ultimul Sfânt Părinte al Bisericii, trăitor în secolul al XIV-lea. El ne-a lăsat o bogată moștenire teologică și a făcut cunoscută rugăciunea „Doamne Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, cunoscută ca „rugăciunea inimii”, atât de dragă creștinilor ortodocși și, mai ales, monahilor.

A treia duminică și al treilea popas este închinat Sfintei Cruci. Pentru că nu se poate urcuș spre Înviere fără răstignirea pe Cruce. Ad astra per aspera, spuneau romanii.

A patra duminică este dedicată Sfântului Ioan Scărarul. Autor al Scării, o scriere de referință în biblioteca oricărui creștin dornic de desăvârșire. Scara este un jurnal de călătorie duhovnicească. Una din exemplele de viață pe care le întâlnește în peregrinările lui, este aceasta:

„Nu voi înceta a vă povesti minunata virtute a bucătarului acelora de acolo (al unei mănăstiri pe care o vizita). Văzându-l pururea meditând și vărsând lacrimi întru slujba sa, l-am rugat a-mi spune și mie cum s-a învrednicit de un așa har. Silit de mine, îmi răspunse: – Niciodată, zise, n-am cugetat a sluji oamenilor, ci lui Dumnezeu.”

Bucătarul acela se raporta la Dumnezeu. Făcea slujba lui, așa neînsemnată în aparență, ca și cum cocea pâine pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Asta îi dădea liniște duhovnicească și hărnicie. Și sunt sigur că din mâinile lui ieșea o pâine gustoasă.

În sfârșit, duminica a cincea este închinată Cuvioasei Maria Egipteanca. Trăitoare în Egipt, în a doua jumătate a secoluluiul al IV-lea și prima jumătate a secolului al V-lea. A trăit o adolescență și o tinerețe păcătoasă, pentru că a fugit de acasă la numai 12 ani și a trăit în orașul Alexandria o viață de prostituată. Mergea cu bărbați mai mult din dorința păcatului decât pentru bani, pentru că rareori lua bani, trăind mai mult din cerșit sau din torsul inului.

Mergând, însă, într-o zi la Ierusalim, ca să se închine Sfintei Cruci, o forță nevăzută o împiedica să intre în biserică. Atunci, ea a făgăduit Maicii Domnului că, dacă o va ajuta să intre în biserică, va renunța la obiceiurile ei de până atunci și își va dedica întreaga viață postului și rugăciunii. A stat singură în pustia Iordanului timp de patruzeci și șapte de ani, într-o pocăință cutremurătoare, căci devenise foarte slabă, ca o arătare, iar hainele i se tociseră aproape cu desăvârșire.

Aici o întâlnește un călugăr, pe nume Zosima, care este uimit de puterea rugăciunii ei și de faptul că știe multe despre el, deși nu îl întâlnise niciodată.
Ea îi va povesti lui Zosima, cum a fost, în primii șaptesprezece ani ai șederii sale în pustie, ispitită cu aduceri aminte ale luxului, hranei îmbelșugate și plăcerilor de odinioară:

„Dar îndată lăcrimând şi în piept bătându-mă, îmi aduceam aminte de făgăduinţele pe care le-am făcut când am ieşit în pustia aceasta şi mă duceam cu gândul înaintea icoanei Preacuratei Născătoare de Dumnezeu, ajutătoarea mea, şi înaintea ei plângeam, rugând-o să izgonească de la mine gândurile acelea, ce-mi tulburau ticălosul meu suflet. Iar după ce deajuns plângeam şi mă băteam în piept cu osârdie, atunci vedeam o lumină ce mă lumina de pretutindeni şi mi se aducea o alinare, care mă scotea din întreitele valuri ale ispitelor.”

Zosima o împărtășește, iar cuvioasa îi cere apoi să se revadă peste exact un an, dar în ziua respectivă, o găsește adormită în Domnul și, scris pe nisip, un mesaj în care sfânta îi cerea iertare și îi spunea numele ei, Maria.

Viața Sfintei Maria Egipteanca este citită în Postul Mare împreună cu Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Și nu întâmplător: dacă Sfântul Andrei Criteanul ne-a transmis „bazele teoretice” ale pocăinței în acest post, cuvioasa Maria Egipteanca ne-a învățat în mod practic adâncimea păcatului și a pocăinței. Citindu-i viața, ne dăm seama că orice revenire de pe calea păcatului e posibilă.

Spune avva Alonie, un sfânt părinte din Patericul Egiptean: „De va vrea omul, de dimineață și până seara ajunge la măsura dumnezeiască.”
Îndrăznesc să îi numesc pe Sfântul Andrei Criteanul și pe Sfânta Maria Egipteanca „dascălii pocăinței” din Postul Mare. Unul prin duioasele sale versuri, iar cealaltă prin povestea vieții ei.