Un posibil sfânt român al acestui sfârșit de secol

Articol publicat în anul 1999, în revista Formula AS
 

Trupul preotului Ilie Lăcătușu (+1983) a fost deshumat anul trecut. Era neputrezit și emana un miros puternic de mir. În istoria Bisericii, o singură categorie de oameni au avut acest dar: sfinții

O viață de credință, slujire și gratii

prlPărintele Ilie Lăcătușu s-a născut la 8 decembrie 1909 în satul Crăpăturile din județul Vâlcea. A fost al doilea copil – din cei șapte – al soților Marin și Maria Lăcătușu, tărani simpli, dar cu credință în Dumnezeu. Tatăl său era cântăreț bisericesc, ceea ce a dus la apropierea copilului de Biserică încă de la o vârstă fragedă. Urmându-și chemarea interioară, după terminarea școlii în satul natal, se înscrie la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Valcea (1925-1930) pe care îl absolvă cu Diploma de Virtute. Urmează apoi Facultatea de Teologie din București, între anii 1930-1934.

La 5 iulie 1931 se căsătorește cu învățătoarea Ecaterina Popescu. Este hirotonit preot, în septembrie 1934, și i se încredințează parohia Oșica de Jos, raionul Caracal, iar mai apoi sătul Buicesti – Vâlcea.Ani de zile, viața părintelui se va scurge liniștită, el ocupându-se cu râvnă de misiunea sa, având și grija familiei, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.

Dar, în 1952, un val de arestari în rândurile preoților face ca Ilie Lăcătușu să ajungă într-o colonie de muncă, la Canal. Un an mai tarziu, din cauza înrăutățirii stării de sănătate, este mutat la Targu-Ocna. Trebuie spus că, în comparație cu închisoarea de la Pitești, unde reeducarea a produs multe victime, la Târgu-Ocna viața religioasă a atins cele mai înalte culmi. Aici și-a trăit ultimele zile Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Pentru părintele Ilie, aceasta va fi o perioadă de intensă rodire spirituală.

In 1954 este eliberat, dar în 1959, prigoana comunistă înăsprindu-se din nou, părintele este din nou arestat și condamnat la muncă silnică în colonia Periprava din Deltă. Starea sănătății i se înrăutățește din ce în ce mai mult. Intre 1964-1965 are domiciliu forțat la Bolintin, unde este obligat să lucreze ca zidar. Va avea posibilitatea să slujească din nou abia în 1965, în satele Gărdesti – Teleorman și Răsuceni – Ilfov. Se pensionează în 1978. Încetează din viață la 22 iulie 1983, după ce pe patul de spital îi rugase pe cei dragi ca, daca soția sa va muri peste 15 ani, să fie înmormântată alături de el.

La deshumare, o surpriză de proporții

lacatusu1Înmormântarea soției a avut loc pe 29 septembrie 1998 (profeție?). Cu această ocazie, cei prezenți s-au aflat în fața unui fapt neașteptat: trupul părintelui era întreg, neputrezit, asemenea unui trup îmbălsămat. Mai mult decât atât, el emana un miros plăcut, asemănător mirosului de mir. Dându-și seama că se pot afla în fața unui sfânt, dar și pentru a nu cădea într-o idolatrie nefondată, rudele au lăsat timp de mai multe săptămâni trupul în contact cu aerul. Nu s-a întâmplat nimic, fapt pentru care au înaintat un memoriu Arhiepiscopiei Bucureștilor, prin care atrăgeau atenția asupra descoperirii.

Câteva luni mai târziu, difuzarea pe postul național de televiziune a filmului documentar „Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomîzgă, a înștiințat opinia publică despre incredibila descoperire. Fără a trage o concluzie anume,
imaginile prezentau un trup perfect întreg, uscat și usor (7-8 kg), de culoarea alunei, iar calmul de pe chip părea că tăadează liniștea interioară de dinainte de moarte.

Cultul local și opinia publică

Cazul părintelui Ilie Lăcătușu a stârnit o vie și firească senzație în mass-media, dar și în lumea ecleziala din Romania. În jurul Mănăstirii Petru-Vodă, al cărei staret este cunoscutul duhovnic Iustin Parvu, exista deja un cult discret al preotului mărturisitor, ba acesta a fost și pictat pe un perete exterior al bisericii din această așezare monahală. Mai multe asociații cunoscute: Frătia Ortodoxă Română, Asociația Creștinilor Ortodocși Români, Grupul „Scara”, Asociația „Cristiana”, Liga Tineretului Ortodox Roman, Fundatia „Anastasia”, Asociatia Română a Foștilor Detinuți Politici și Luptători Anticomuniști și Liga Studenților au alcatuit un memoriu prin care se cerea Sfântului Sinod deschiderea unui dosar de canonizare pentru părintele Ilie Lăcătușu (aceasta ar însemna trecerea lui în rândul sfinților Bisericii Ortodoxe Române, în calendar și în slujbe).

Ce spun rânduielile bisericești?

parintele-ilie-lacatusu
Până ce Sfântul Sinod, forul suprem în conducerea BOR, se va pronunța oficial asupra sfințeniei părintelui Lăcătușu, se cer precizate motivele care pot determina un corp neînsufletit să nu putrezească după punerea în mormânt. Acestea sunt: frigul (in cazul când înhumarea are loc iarna), o salinitate ridicată a solului său o compozitie biologică specială a trupului. In primele două cazuri, expunerea la aer ar duce la putrezirea trupului, dar, precum am vazut, acest lucru nu s-a întamplat. O compozitie biologică specială înseamnă fie păcate mari în timpul vieții, fie sfințenie.

Pravila, acel regulament de ordine interioară al Bisericii, precizează: dacă trupul neputrezit are culoarea neagră, se datoreaza unor mari pacate. Daca partea dorsală a trupului este putrezită, se datorează unui blestem preoțesc sau arhieresc. Dacă mortul are degetele chircite, unghiile și părul crescute foarte mult în groapă, se datorează celei mai grele pedepse bisericești: anatema (excomunicarea). Alte caracteristici ale acestor trupuri: sunt deformate și urâte, miros greu și provoacă spaimă privitorilor.

Cu tot spiritul critic, nici una dintre aceste atribute n-a putut sta în dreptul numelui preotului Ilie Lăcătușu, mai ales dacă se tine cont de un amănunt mai puțin cunoscut: Preasfințitul Părinte Teodosie Snagoveanul a oficiat o slujbă de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar fi putut împiedica trupul preotului să putrezească. Vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor a recunoscut că se află în fața unui caz clar de sfințenie, dar a adaugat că o procedură de canonizare presupune cercetarea tuturor marturiilor necesare unui astfel de moment. Astfel de ceremonii s-au mai făcut in 1955 și 1992, când au fost trecuți în rândul sfinților, printre alții, domnitorii Stefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu cu fiii săi.

Ce urmează?

plicoanaO explicatie teologică a neputrezirii unui trup după moartea purtătorului său sună cam așa: partea spirituală a unei persoane formează, împreună cu partea materială, un tot unitar. De aceea, trăsăturile de caracter se imprimă asupra chipului și a constitutiei fizice în ansamblu. La fel și nivelul de viată spirituală atins. Iar atunci când sufletul se află într-o așa de intimă legatură cu Dumnezeu, cum se întâmplă în cazul sfinților, însuși biologicul trupului este transfigurat de har iar decesul îl afectează numai parțial.

Părintele Ilie Lăcătușu este, probabil, ultimul intrat în cercul „prietenilor” lui Dumnezeu. Își mai asteaptă însă rândul un Argatu sau un Ilie Cleopa. În fața unor oameni ca aceștia, care apar la fel de rar ca o eclipsă de soare, cuvintele se retrag cu respect și lasă loc tăcerii grăitoare.

Cum spune un text liturgic ortodox: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…”.

A fi creştin astăzi

O viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate. Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile.

Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi…scriau.

coloaneAcum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt.

Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: Un necunoscut publică pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate.

Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Chiar dacă au iubit singurătatea, atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi aşa au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine.

Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel.
Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

Sfinţenia – mai interesantă decât păcatul

galeriu2Se zice că parintele Galeriu, pe când era tânăr preot, văzând biserica mai mult goală, a recurs la următoarea stratagemă: la una din liturghii, la momentul predicii, a luat o figură sobră şi foarte gânditoare şi le-a spus celor prezenţi: Fraţilor, aseară, când mă rugam, m-am pomenit, cu cine credeţi, cu necuratul, care mi-a zis că marţi, la ora 5 după-amiază, o să vină la noi la biserică. Bineînţeles că nu am mai închis un ochi toată noaptea. Cum să fie una ca asta, să vină diavolul în persoană în biserica noastră. Aşa ceva nu am mai pomenit…

Şi a lungit-o părintele aşa toată predica, arătându-şi în acelaşi timp teama şi nedumerirea. Oamenii, unii credeau şi îşi făceau cruci, alţii dădeau din cap cu neîncredere.

Treaba părea să rămână o simplă poveste de adormit copiii, dacă marţi, la ora cinci fără un sfert biserica nu ar fi fost plină ochi de oameni. Mai mult curioşi decât credincioşi, toţi erau sub efectul freneziei de a-l vedea pe dracu în carne şi oase (vorba vine…). Părintele ieşea, la intervale bine calculate, din altar, cu o figură îngândurată, privea ceasul din perete, apoi pe cel de la mână, apoi iar pe cel din perete… Şi intra în altar, oftând apăsat.

Când ceasul a arătat 5 fix, tensiunea era la paroxism, dar nimeni nu scotea un sunet. O femeie a leşinat, un copil a început să plângă, câteva babe se închinau în continuu.
Cinci şi cinci…
Cinci şi zece…

Pe la şi douăzeci, părintele a ieşit din altar şi le-a zis: – Fraţilor, după cum vedeţi, dracul tot neserios a rămas. Nu numai că nu a fost punctual, dar se pare că nu mai vine deloc. Dar ştiţi ceva? Dacă tot aţi venit în număr aşa de mare să îl vedeţi pe necuratul, ce-ar fi să veniţi şi duminică să îl vedeţi pe Dumnezeu ? Şi vă asigur eu că El se ţine de promisiune. Ştiu asta pentru că mă întâlnesc cu El în fiecare duminică. Ce ziceţi ?

Unii au plecat bombănind cum că au fost păcăliţi. Alţii au ieşit ruşinaţi. Unii dintre ei s-au întors duminică, alţii nu. Cert este că toţi au învăţat, poate, o lecţie.

Şi asta mă duce cu gândul la nişte rânduri ale părintelui Ion Buga. Păcatul, relele, sunt interesante. Atrag. Sunt bine colorate. La fel ca lada cu lighioane din Fata babei şi fata moşneagului. Ambalajul face toţi banii. Chiar dacă produsul din interior e malefic şi nu hrăneşte sufletul, ba chiar îl otrăveşte.

Și totuși, am curajul și maturitatea să spun că sfințenia e mai interesantă decât păcatul.

Publicat în revista SOLIA, martie-aprilie 2013

Raiul aşa cum îl vedem noi

Tuturor ne place să credem că dincolo de viaţa asta se află ceva. Întotdeauna ceva mai bun. Că altfel, mai rău, nu ar fi interesant pentru nimeni. Există variante oficiale ale Raiului, popularizate de Biserica creştină, dar există şi multe variante personale, fiecare cu originalitatea şi culoarea ei.

raiÎn linii mari, Raiul ar fi locul unde ajung, după moarte, oamenii buni. Şi nu e greu să îi identificăm. Sunt rude de-ale noastre, colegi de autobuz sau simpli trecători care zic că ai toate motivele să rabzi aici sărăcia sau nedreptatea, pentru că, oricum, dincolo tu vei fi răsplătit iar duşmanii tăi pedepsiţi. Speranţa că dincolo va fi mai bine este modul lor de a rezista în condiţii grele. Sau poate este modul lor de a îşi motiva neimplicarea. Dacă viaţa asta nu e decât pregătire pentru viaţa viitoare, la ce să ne obosim prea tare să realizăm ceva în ea…

Am întâlnit şi eu astfel de oameni buni. Mi-a displăcut însă un detaliu ar viziunii lor. Cruzimea, sau mai degrabă satisfacţia cu care îşi imaginau suferinţele oamenilor răi în “focul iadului”. Chiar dacă acei oameni consideraţi răi erau unii vecini cu care aveau dispute acutizate sau chiar rude mai îndepărtate.

iadAm întâlnit, însă, şi oameni cu o puternică credinţă în raiul de dincolo, ca şi în iadul aferent, dar care nu se grăbeau să considere că primul concetăţean care le face probleme este demn de chinurile focului. Şi făceau asta pentru că aveau puterea de a ierta. Sau măcar de a trece cu vederea. Îi putem recunoaşte uşor: zâmbesc des, sunt deschişi şi îmbătrânesc frumos.

Să acceptăm totuşi că în rai vor ajunge mai mulţi oameni decât le place unor semeni de-ai noştri să creadă (bine că accesul în rai nu este decis de un om!). Ce urmează, în cazul ăsta? Şi aici există viziuni diverse. Clasică este cea cu norişori pufoşi, îngeraşi, oameni care zâmbesc într-una, manâncă fructe şi beau sucuri naturale, uitându-se la leii şi mieii care zburdă împreună. Nimic despre computere, despre trenuri pe pernă magnetică sau despre internet. Nimic despre cercetători sau artişti. Şi, iarăşi, nimic despre ziarul de dimineaţă sau sărbătorile de iarnă.

Personal, vreau să cred că existenţa mea ca om nu se rezumă la o viaţă pur materială. Suntem făcuţi pentru mai mult de atât. Dar mai vreau să cred şi că paradisul începe în primul rând în noi şi abia apoi un loc în spaţiu şi timp (sau în absenţa acestora).

Drumul Damascului

Drumul Damascului.
Undeva, la jumătatea secolului I.

Saul, rabin energic și devotat, călătorește spre orașul sirian, cu un scop clar. Trebuie să depisteze și să elimine pe adepții celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o sectă periculoasă și de aceea, misiunea lui e una în folosul comunității evreiești.

Ce nu știe însă Saul este că, pe acest drum, viața lui se va schimba. Radical. Călătoria lui va deveni, brusc, una inițiatică. Același Iisus îi apare într-o viziune, ziua în amiaza mare și… îi vorbește. Doar lui: „Saule, de ce mă prigonești?”

Cuvintele lui Iisus Hristos au rămas în istorie. Dar, cine nu cunoaște istoria este condamnat să o repete. Așa se face că drumul Damascului a devenit simbolul drumului convertirii. Al căutarii și al regăsirii de sine. Al găsirii răspunsului și al locului în lume. Drumul ridicării vălului care ne acoperea până atunci ochii.

Nu cred în convertirea (nu numai cea religioasa) rapidă și fără efort, stil „plug’n play”. Nici Sfântul Apostol Pavel (fost Saul) nu a ajuns in Damasc gata transformat în creștin, ci a trecut printr-o perioada de frământari și căutari, așa cum îi stă bine unei minți puternice.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, drumul Damascului durează toată viața. Pentru ca toată viața suntem înconjurați de întrebări. Depinde de fiecare DACĂ și UNDE căutăm răspunsurile.

Puterea sfârşitului

Moto: Mai de preţ este un nume bun decât untdelemnul cel bine mirositor  şi ziua morţii decât  ziua naşterii. (Ecleziastul VII, 1)

După ce ţinu câtva timp ochii închişi, tânărul desfăcu foaia de pergament şi începu să citească: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea…”

Fraza îi fu curmată aici, căci gardianul intră în celulă, însoţit de călău şi de un alt soldat şi îi zise:

– Hai, fă-ţi rugăciunea şi să mergem !

– Frate, zise el celuilalt condamnat, chiar dacă nu ne-am împăcat unul cu altul în aceste câteva zile, îţi urez totuşi „Domnul să fie cu tine  !”.  Şi, (întinzându-i pergamentul), te rog, primeşte asta din partea mea şi aşeaz-o în inima ta ! Sunt gata ! zise soldatului şi toţi patru părăsiră încăperea.

O linişte de mormânt se aştemu. Cel ce rămăsese, un bărbat cu o barbă neagră ca tăciunele şi o privire nu prea „prietenoasă”, dar pe care se puteau citi totuşi teama şi remuşcările, nu mai auzea decât propriile gânduri.

„Un nebun!” îşi zise.

„Un nebun de legat! Auzi: Dumnezeu! Ce le mai trece prin cap şi fanaticilor ăstora care se cred cărturari şi învăţaţi ! Cepe degerate ! Asta sunt ! Nişte nimicuri !   Şi   dacă-i   arunci   în   temniţă   pentru blasfemie   se  cred  martiri !  Ăsta-şi  mai  zicea   şi apostol! Îi urăsc, cu Dumnezeul lor cu tot!”

Apoi, după ce privi aproape fără respiraţie hârtia aceea galbenă  facută  sul,  oftă adânc:  „Dar…potopul, seceta din Egipt, Sodoma, Gomora, toate astea…Ah, ce se întâmplă cu mine? ”

Desfăşură pergamentul şi citi : „De aceea, cei răi nu pot ţine capul sus in ziua judecăţii”

Afară se auzi fălfăitul unor aripi, care-I făcură să tresară şi să întoarcă privirea spre ferestruică. Era un porumbel. Alb.

– Pleacă de-aici ! zise, aruncând cu o mână de paie spre pasărea care se oprise pentru a se odihni pentru o clipă. Dar porumbelului parcă nu-i păsa. Ba chiar mai mult: îl fixa cu ochişorii lui mici, de copil. Era prea mult : deţinutul căzu pe patul de lemn acoperit cu făn, îşi acoperi faţa cu palmele şi începu să plângă amarnic.

A doua zi de dimineaţă, fu trezit de un glas gros şi poruncitor care-i zise:

– Hei, scoală ! …Ţi-a venit rândul să mori !

Atunci, când încă nu trecuse bine pragul spre realitate, chipul  centurionului  i se  păru  mai fioros decât tot ce văzuse in viaţa lui, chiar decât figura crispată a călătorului ucis, zbătându-se în spasmele morţii.  Ochii  soldatului,  adânciţi  în  orbite,  obosiţi după o noapte de veghe şi încruntaţi de vorbele sentenţioase,  îi dădeau acestuia    un  aer sumbru, grotesc.

Nici nu ştiu cum coborî scările din turn până la  ieşire.  Era  parcă  sub  hipnoză.  Abia  după  ce ajunseră şi lumina îi izbi faţa îşi dădu seama unde se afla şi că avea pe umeri o bârnă groasă iar în spate un soldat care îl îndemna cu suliţa să înainteze. Împins astfel, se alătură unui şir de oameni care se îndreptau spre un deal din apropiere. Văzu cu mirare că nu era singurul condamnat: în faţa lui mai erau alţi doi bărbaţi cu aceleaşi bâme pe umeri. Câteva femei boceau încet şi murmurau nişte cuvinte neînţelese, dintre care nu înţelese decât unul singur: „Doamne”.

Simţi atunci un fior în tot trupul şi privi înfricoşat câmpia ce se deschidea  lângă cetate. I se păru mai întinsă ca oricând. Aşa de întinsă…

Ajuns pe deal, fu legat, la fel ca ceilalţi, de un stâlp dinainte aşezat acolo şi, după ce funii groase fixară bârna pe stâlp, simţi o durere cumplită în mâna dreaptă, apoi în cea stângă, apoi în picioare: cuie groase de lemn îi străpunseseră palmele şi gleznele. Sângele îi curgea din răni şi aproape îşi pierdu cunoştinţa. Auzi totuşi cum soldaţii îşi băteau joc de omul din mijloc, care avea deasupra capului o tăbliţă de lemn. Îl recunoscu imediat. Pentru prima oară în viaţa lui, îşi ascultă conştiinţa şi se mustră pentru tot ceea ce făcuse mârşav vreodată. Apoi, cu inima plină de o nădejde nouă, îi zise:

– Doamne, adu-Ţi  aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta !

Iar omul îi răspunse:

– Adevărat îţi spun, că astăzi vei fi cu Mine în Rai !