Ectenie de cereri

M-ai zidit stăpân materiei, slujitor al Tău printr-însa,
Sub puterea Ta adâncă mi-ai dat firul existenței –
Te implor, dar, Împărate, schimbă-n aripi neputința
Și-mi trimite omenirea pe tărâmul transcendenței.

Dă-mi credința care mută munții cugetului lumii,
Dă-mi din apriga putere de-a exorciza ființa.
Mă voi răscula prin Tine împotriva moliciunii
Și prin Tine poezia va întinde biruința.

Nimicește îndoiala, n-o lăsa să mai trăiască,
Dă-mi nădejdea înnoirii, nu dreptate, ci-ndurare;
Din vremelnicia vieții pot minuni să izvorască.
Deci, întâi de toate, Doamne, dă-mi din marea Ta răbdare !

Părintele Efrem și avionul

Cred că eram în anul al treilea la facultate, când părintele Efrem, starețul mănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte a făcut o vizită la Facultatea de Teologie din București. A ținut o cuvântare în fața studenților. Amfiteatrul era plin. Părintele Răducă traducea din greacă în română.

La un moment dat, a vorbit despre simplitate în general și simplitatea viitorilor preoți, în special. Și despre smerenie. Cum erau simpli odinioară preoții de la sat, din Grecia și de la noi, cum mergeau prin parohie cu căruța, nu cu mașina, ca acum. Un cadru didactic din sală (cred că Domnul Gabor) l-a întrebat politicos, dar realist:

– Părinte, și ați venit tocmai din Grecia, cu avionul, ca să ne spuneți lucrul acesta ?

Întrebarea i-a amuzat și pe stareț și pe studenți, iar atmosfera a devenit dintr-o dată mai relaxată. Aproape familială. Ca între un părinte și ucenicii lui. Iar discuția care a urmat i-a lămurit pe toți unde îți permiți să fii simplu, și unde nu ai încotro, decât să accepți uneltele pe care ți le pune la dispoziție lumea modernă.

O oază de ortodoxie românească în inima Canadei

publicat în Formula As, nr. 1110, martie 2014
 

Departe de România, undeva în pădurile canadiene, se află o oază de ortodoxie de-a noastră. Părintele Cyrille Bradette, deși e canadian, a înființat mănăstirea „Protection de la mere de Dieu” (Acoperământul Maicii Domnului) și a pus-o sub oblăduirea episcopiei românești de aici. Nu-i de mirare că enoriașii lui sunt în mare parte, români.

Iarna pe uliță

Mașina înaintează încet, dar sigur, pe drumul proaspăt deszăpezit. Și au fost niște zăpezi „ca altădată”. Imperiale. Un altădată în stil canadian. Ar fi impropriu să-l numim drum de munte, deoarece zona seamănă mai mult cu dealurile Prahovei, dar pădurea deasă, ca o taiga siberiană, face peisajul să pară „ca-n munții noștri”. De parte și de alta, copacii sunt acoperiți în urma celor trei zile necontenite de ninsoare cernută, ca o făină.

Afară, seninul e relativ, dar frigul absolut. -22 și suntem la prânzișor, cum ar spune cronicarul. Șerpuim o vreme printre copaci, fără GPS, doar cu o hartă imprimată de pe internet. Când suntem aproape siguri că am trecut de punctul de referință, ajungem în sfârșit la o răspântie de drumuri, unde, mai la deal, se află mănăstirea. O biserică mică de lemn, cu turlă pe acoperiș, o construcție din bârne zdravene, care adăpostește chiliile și câteva încăperi pentru oaspeți și, în sfârșit, o a treia cabană, cu fabrica de lumânări (aici se fac lumânările pentru parohiile românești din zona Montrealului).

Părintele Cyrille (Chiril, am spune pe românește) Bradette ne aștepta în camera de zi pentru discuția teologică despre Sfânta Liturghie. În încăperea călduroasă și primitoare se mai află încă trei familii de români și canișul mănăstirii, care se atașează imediat de copiii românilor. Atmosfera e informală, destinsă. Așteptăm, discutând una-alta, poate mai sosește cineva. Mă uit în jur. Interiorul de lemn se asortează surprinzător de bine cu mica bibliotecă și cu televizorul cu plasmă. E modern și totuși arată a mănăstire ortodoxă.

Scurt istoric

Mănăstirea „Protection de la Mere de Dieu” se află în Lachute, la vreo sută de kilometri nord de Montreal, în provincia Quebec. A fost înființată în octombrie 2004, ca mănăstire de călugări sub jurisdicția canonică a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Americii de nord și Canadei. Se vrea o mănăstire otrodoxă de expresie franceză, deschisă creștinilor din orice confesiuni care doresc aprofundarea credinței în contact cu spiritualitatea creștină orientală, așa cum e trăită de ortodocși.

Are o obște monahală de trei viețuitori, iar stareț este ieromonahul Cyrille Bradette. Prea Sfințitul Ioan Cassian, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Americii și Canadei, mai poposește uneori pe aici, când activitatea pastorală îl aduce în zonă.

Părintele stareț a fost profesor și deține un masterat în educație la Université du Québéc à Montréal. Disertația de master și-a făcut-o pe marginea iconografiei celor 12 sărbători majore ale Bisericii Ortodoxe. Pentru ridicarea mănăstirii, părintele și-a investit toate economiile lui, inclusiv casa. Nu obișnuiește să facă colectă de bani în timpul slujbei și nici să îi lase pe cei prezenți să plece cu burta goală. Îi pune la masă, de îndată ce s-a terminat Liturghia. Se găsesc mereu voluntari pentru curățenie sau bucătărie, iar părintele face de toate, cot la cot cu ei.

Sfânta Liturghie – retrăire a vieții lui Hristos

Fiindcă nu mai apare nimeni, ne așezăm. Părintele în capul mesei, iar noi, ca ucenicii, de o parte și de alta. Vorbim despre Proscomidie. Acea pregătire pentru Liturghie, pe care preotul o săvârșește singur, în altar. Miezul de prescură care va deveni mai târziu Trupul Domnului se numește Agneț iar limba franceză are pentru el agneau, care, ca și originalul latinesc agnus, înseamnă miel. Cu referire la cuvintele profetului Isaia: „Ca un miel de junghiere S-a adus.” Apoi, alături de Agneț, se află, pe Sfântul Disc, mici fărâmituri de prescură, câte una pentru fiecare nume de credincios pe care preotul îl pomenește, fie din pomelnice scrise, fie din memorie, fie ei vii ori adormiți. Astfel că, la jertfa liturgică participă toți cei prezenți, ca și cum s-ar afla la picioarele Crucii și părtași la patimile și Învierea Domnului.

Ieșirea preotului cu Evanghelia simbolizează începutul propovăduirii Lui Hristos printre oameni. La bonne nouvelle. Vestea cea bună. Pentru ca, mai apoi, ieșirea cu Cinstitele Daruri, să simbolizeze drumul Lui spre Patimi. Pâinea și vinul se vor transforma în chip nevăzut în Trupul și Sângele Mântuitorului, așa cum s-a întâmplat, odinioară, la Cina cea de Taină. Și îl văd pe părintele Cyrille cum, luminându-se la față, ne spune că, luând parte la Liturghie, luăm, de fapt, parte la Cina cea de Taină, alături de cei 12 apostoli. Nu degeaba rostim Crezul înainte de Sfințirea Darurilor. Mărturisim unitatea în credință și astfel uniți, ne apropiem de Dumnezeu. Nimeni nu se mântuiește singur. Nici măcar pustnicii. Pentru că, în singurătatea lor, ei sunt mai aproape de lume decât noi, cei ce viețuim în tumultul orașului.

Bătrân la trup, tânăr în suflet

Și continuă părintele Cyrille așa preț de vreo oră, explicând rostul unor ritualuri ortodoxe legate de Sfânta Liturghie. O consideră un fel de punere în scenă, o retrăire (și nu doar o comemorare) a întregii opere mântuitoare a lui Hristos.

În timp ce vorbește, mă uit în jur: un brad împodobit cu figurine de soldăței toboșari, dar și de țărăncuțe românce; icoana Maicii Domnului cu maramă de in. Am venit pentru o conferință, dar în loc de orator și auditoriu, am găsit un părinte vorbind ucenicilor lui. Și-a pregătit din timp discursul, dar e mulțumit când îl abatem de la șirul gândurilor cu câte o întrebare. Cățelul mănăstirii trece, curios, pe la fiecare, apoi sare în poala starețului. Șezi frumos, Musette! Dar să vedeți cum m-am dus la ruși. Și pomenește despre o întâmplare la biserica rusă din Montréal, unde a slujit în urmă cu câțiva ani. Ca să facă impresie bună, a învățat textele din Liturghie în rusește, cu tot cu accent. Toți l-au crezut rus de-al lor, iar la sfârșitul slujbei l-au asaltat cu întrebări și i-au cerut sfaturi. A trebuit să le spună politicos, prin translator, că e de fapt, quebecos.

Fața părintelui e deopotrivă luminată de un entuziasm tineresc, împletit cu o vorbă ponderată, ca a călugărului care nu se grăbește să vorbească, ci cumpănește mai întâi.

Pe la vremea prânzului, părintele Cyrille ne pune la masă. Își dă culionul de pe cap și se încinge cu un șorț cu motive maramureșene. Româncele, săritoare, îi dau o mână de ajutor și mai apoi ne așezăm cu toții la masa din camera unde vorbirăm, care acum s-a transformat în trapeză. Tatăl nostru, pe românește, spus de părintele Cyrille și … poftă bună.

În loc de rămas bun

Am plecat spre seară, când monahii se pregăteau de vecernie.

Mănăstirea și împrejurimile sunt, iarna, de o izolare aproape isihastă. Troienile fac, se pare, casă bună cu rugăciunea ortodoxă, fie ea pe franțuzește sau pe românește. Toamna, însă, de hramul mănăstirii, două lucruri mi s-au întipărit temeinic pe retină. Unul sunt oamenii, clerici și credincioși, care vin la onomastica așezământului, chiar dacă distanțele care îi separă sunt de-a dreptul … canadiene. Celălalt, e pădurea. Frunzele copacilor sunt colorate, concomitent, în roșu, verde, roz, cărămiziu și galben. Un spectacol de culoare pentru care Quebecul e renumit. Iar hramul, Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie) se întâmplă chiar în mijlocul acestui sezon de pictură a naturii.

Știu monahii ortodocși unde să își dureze altar de rugăciune !

Condamnatul

Publicată în revista Helis, Slobozia, ianuarie 2014, pag.15

Abia trăgându-și pașii pe nisipul fierbinte, Adam simțea cum cerul gurii i se usucă tot mai mult. Mergea de câteva ceasuri în speranța că va găsi apă. Putea fi și o băltoacă infectă sau o adăpătoare de animale, nu conta. Orice, numai să își potolească setea. Slabe șanse, pentru că nu plouase deloc de când se afla aici, iar o adăpătoare nu avea cum să găsească, din moment ce nu existau animale. Cerul era, ce-i drept, senin. Prea senin. Nici măcar un nor, care să-i umbrească spinarea pârjolită. Așa că Adam căzu în genunchi a deznădejde și urlă cât putu el de tare.

Sentința venise ca un ciocan: condamnare pe viață. Urma să fie exilat pe această insulă pustie și să își rumege amărăciunea pentru tot restul zilelor. Degeaba a strigat el și i-a implorat pe zei să îl ierte. Fusese o hotărâre definitivă. Nici lacrimile lui și nici promisiunile că va fi mai bun de atunci înainte nu au avut nici un ecou. Așa că nu i-a mai rămas decât să se împace cu ideea că asta îi va fi soarta.

S-a gândit, pe când era dus către locul de surghiun,  că o insulă pustie nu putea fi chiar atât de rea. Ar fi fost singur, da, dar era mai bine decât moartea. Dar nu fusese așa: insula era cu adevărat pustie. Nu numai lipsită de oameni, dar lipsită de orice. Nici măcar un pom, sau un izvor, ceva. Pustie ca un început de lume.

Așa gândea acum Adam, scurmând nisipul cu degetele lui, din care începuse să dea sângele. Erau deja două zile fără apă. Încet, tot săpând, părea că nisipul devine mai umed. Prinse curaj și nu se lăsă până nu dădu de un strat de nisip suficient de umed încât putu să-și înmoaie mâneca și să sugă apoi din ea. Nu era apă de izvor, dar nu își permitea să fie pretențios tocmai acum. Și așa își petrecu toată după-amiaza. Și a doua zi. Și încă vreo câteva.

Într-o dimineață, un zgomot îl făcu să se ridice brusc în capul oaselor. Un fâlfâit de aripi. Un fâlfâit de aripi? Acolo? Credea că setea îi joacă feste. Dar aripi erau. O pasăre zbura pe deasupra, în cercuri. Și, gândindu-se că așteaptă să moară, ca să îi mănânce hoitul, puse mâna pe o piatră și o alungă. Pasărea se scutură și o luă la sănătoasa, scăpând ceva din gheare . Adam se repezi și văzu pe nisip o sămânță. O luă numaidecât și puse într-o groapă unde nisipul era umed. Poate asta era șansa lui.

A stat acolo zile și nopți, acoperind cu propriul lui trup firul verde care răsărise, dându-i din apa și, uneori, din sângele lui. Iar firul a devenit, timid, o tulpină, apoi un arbust și, mai apoi, un arbore în toată regula, cu crengi, frunze și tot ce trebuie. Iar Adam, pentru prima oară, a putut să stea la umbră. Și să mănânce fructele ce creșteau în pom. Pomul său.

Dar norocul lui nu s-a oprit aici. Căci într-o zi cerul a început să se umple de nori. Și apoi a plouat. Torențial. Imperial. Iar Adam a dansat ca nebunul în ploaie. Să se fi răzgândit zeii și să îi îndulcească șederea, sau chiar să îl elibereze? Nu îndrăznea să viseze la asta. Trebuia să se ocupe cu ce face aici și acum. Avea umbră și avea apă. Iar la umbra copacului, apa se adunase într-un mic lac. Nu dispăruse ca în restul deșertului.

Curând, de nicăieri, au început să apară păsări care se adăpau din lac. De data asta, nu le-a mai gonit.
– Lasă-le, măcar fac și ele zgomot, că m-am săturat de liniște.

Și avusese dreptate: păsările îi țineau de urât și chiar începuse să înțeleagă ce spuneau. Unele și-au făcut cuib între crengile copacului iar uneori mai scăpau câte o sămânță din cioc, pe care Adam o planta conștiincios în pământ. Da, în pământ, căci după atâta timp și ploi, nisipul devenise humă în toată regula.

Și alți copaci au răsărit. Și mai multe păsări au apărut și s-au înmulțit. Și lacul său mișuna de acum cu pești, pe care el îi mânca. Nu mai era ca la început. Acum nu se mai zbătea pentru viața lui. Acum avea tot ce-i trebuia. Sau, aproape. Dar nu știa ce.

Până într-o dimineață, când, trezindu-se, văzu alături o … făptură umană. Ca el. O femeie, judecând după anumite detalii anatomice. Dar de unde a apărut?
– Din coasta ta, zicea ea. Zeii te-au anesteziat, adică ți-au dat un fel de somn și m-au făcut pe mine din tine. Ca să nu mai fii singur. Că toate păsările au câte o pereche, numai tu, nu.
– Foarte bine, te vei numi Eva.

Mai târziu, prin domeniul mișunând de vietăți al celor doi, a început să treacă un râu. Râul se vărsa într-un lac. Pădurea le dăduse lemn pentru a-și construi o casă. O casă numai a lor. Și au crescut orătănii pe lângă casă. Iar Eva plantase o grădiniță cu flori colorate. Din deșertul de odinioară nu mai rămăsese decât o bucățică, pe care Adam o împrejmuise cu gard, ca să-i fie de amintire. În rest, totul era pământ bun, cu iarbă, pomi și izvoare. Iar copiii lor se jucau mereu, dimineața, în iarbă. Ce bine era.

Și așa au trecut ani. Sau secole. Sau eoni.  Iar zeii s-au întors. Adam i-a întâmpinat pe pajiștea din fața casei, la umbra unui pom și i-a servit cu suc de fructe. Ce vânt îi aducea pe aici? A fost grațiat. Adică era liber? Da.

Era liber să se întoarcă la viața lui dinainte. La viața liberă din care căzuse când fusese condamnat.

Dar Adam a refuzat. Să se întoarcă la viața lui dinainte, chiar și liberă, ar fi însemnat să părăsească tot ce agonisise aici. Să renunțe la plăcerile lui zilnice, la pomii și florile plantate cu atâta trudă, și asta doar ca să se întoarcă într-o lume pe care, oricum, nu și-o mai amintea.

– Nu, mulțumesc, le-a zis el zeilor. Am aici tot ce-mi trebuie.
Așa că zeii au plecat. Și nu s-au mai întors niciodată.

Despre tine

– sonet –

… Și mă gândesc, cuprins de dor, la tine,
Și îți primesc, ca pe un vis, sărutul –
Tandrul, simplul, fragedul și mutul –
Cum se revarsă ca un psalm în mine.

Sunt iarba sub a pașilor tăi vrajă
Ce, răcorită,-ncepe-o viață nouă;
Pe-a zâmbetului tău petale eu sunt rouă,
În cea dintâi a dimineții strajă.

Ghirlandă proaspătă la gât îți sunt, fecioară,
Din mii de flori de colț culese-n zori de vară
Și-aș zăbovi la pieptul tău o veșnicie

Să simt cum pomul vieții încet ni se apleacă
Și să rămân cu tine întocmai cum nu pleacă
Poetul din eterna lui copilărie.

Haiku – exerciții în metru japonez

1.
Să te pleci zilnic
în fața cuvintelor:
iată virtutea !

2.
Aș vrea privirea
cu care tâlharul rău
a scrutat raiul!

3.
Gânduri, vise, ani:
de ce vă plecați sfioși
în fața morții ?

4.
Cât de suavă
îți e părerea de rău
cruntă ispită !

5. Aș vrea să sărut
iarba crescând, fetițo,
pe mirarea ta !

6.
Închide poarta
ca să nu intre timpul
la tine, mamă !

7.
Ce tristă ar fi,
fără copilul din noi,
viața pe pământ.

8.
Cel mai greu păcat?
Nu mă pot gândi decât
la nepăsare !

9.
Ai grijă, Doamne:
oamenii nu sunt mereu
chiar ce par a fi !

10.
Tăcerea, totuși,
este cel mai bun discurs
existențial.

 

Un Haiku are trei versuri cu 5, 7 și, respectiv, 5 silabe.

Un cuvânt despre rugăciune

E un text la Utrenia glasului al VII-lea: Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ? (Sfântului Petru Damaschin.)

Mă duce cu gândul la starea omului care se roagă la Dumnezeu pentru a cere ceva. Și devine frustrat atunci când nu primește, sau primește altceva. Și, de cele mai multe ori, uită să mulțumească.

Dar, a ne trezi dimineața și a mulțumi pentru lucrurile simple pe care le avem în viață, e la fel de tonifiant ca o cafea bună. Faptul că ne-am trezit, că soarele a ieșit din nori, că avem și azi putere de muncă sau că mai avem o zi în care putem îndrepta greșeli ale trecutului, astea sunt motive de mulțumire și, deci, de rugăciune.

Rugăciunea nu înseamnă să cer eu ceva de la Dumnezeu. Ci să ascult ce cere Dumnezeu de la mine.