Cabana scriitorului


O cabană pe care am fotografiat-o în 2006, la Muntele Băișorii, în județul Cluj.
Nu știu cine o folosea. Se găsea într-un sat mic, numit Muntele Băișorii.
Nu avea curte, nu avea acareturi, nu avea nimic.
Dar, în mintea mea, căsuța aceea modestă era sălașul de creație al unui scriitor.

Un text despre sfinți

O însemnare retroactivă: am citit Apostolul, ca de obicei, la Liturghie. Cred că era la Liturghia din 18 decembrie. A fost un text care mi-a adus aminte de perioada de la Antim (pentru că l-am analizat atunci cu băieții de la cor):

„Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.” (Evrei, cap. 11)

Este vorba despre statutul multor sfinți în lume. Puțin înțeleși și deloc apreciați, ei au primit premiile post-mortem: de la oameni, prin faptul că li s-a recunscut în sfârșit valoarea; de la Dumnezeu, prin cununa sfințeniei.

A fost de multe ori nevoie să plece din lumea aceasta, pentru ca lumea să își dea seama ce a pierdut.

Vă așteptăm să ne rugăm împreună la Sfânta Mănăstire Antim !

Cuvinte despre post, cu părintele Mihail

 In incinta medievala a Manastirii Antim, timpul are o conotatie aparte. La fel si postul. Cu binecuvantarea parintelui arhimandrit Sofian, staretul asezamantului monahal, am purtat, in pragul Postului Mare, o discutie „de taina” cu parintele ieromonah Mihail Stanciu despre semnificatia acestui ritual ortodox.

 

Post trupesc si exercitiul virtutilor

– Parinte, spuneti-mi, va rog, ce inseamna postul pentru crestinul ortodox ? Este el doar o lista de interdictii alimentare ?

– Postul, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, este o infranare de la anumite mancaruri, pe o anumita perioada, in vederea cresterii duhovnicesti, adica in vederea educarii vointei in acord cu voia lui Dumnezeu si, mai ales, in vederea strunirii trupului de la pornirile sale patimase. Aceasta infranare este nu doar o interdictie la anumite alimente sau doar un regim alimentar, ci este si o porunca dumnezeiasca cu un bogat continut teologic, porunca ce ne ajuta sa crestem spiritual. Postul trupesc trebuie dublat – altfel nu are nici o valoare religioasa – cu exercitiul virtutilor: cu milostenia, cu rugaciunea, fie singur in camera ta de taina, fie in biserica si cu marturisirea pacatelor.

Aici, iata, ajungem la o alta utilitate a postului si anume: el premerge spovedaniei, acest dialog intim al tau cu preotul duhovnic, cand iti deschizi sufletul in fata lui Hristos, recunoscandu-te supus greselii si cerand puterea de a te indrepta.

Totodata, infranarea de la mancare si de la rautati arata ca si trupul este menit sfintirii, alaturi de suflet: „Nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu?… Slaviti pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. Vi, 19-20). Prin urmare, postul este si o forma de cinstire, de jertfa adusa lui Dumnezeu. Nu postim, insa, pentru a-L forta pe Dumnezeu sa ne faca toate hatarurile – de multe ori, bunuri sau situatii trecatoare – asa cum fac multi crestini „evlaviosi”: pentru dusmani, pentru vraji, pentru castig la bani.

De asemenea, nu trebuie, atunci cand postim, sa si aratam acest lucru. Foarte frumos spune Mantuitorul in predica de pe munte:

„Cand postiti, nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc… Tu insa cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau care este in ascuns si Tatal tau care vede in ascuns, iti va rasplati tie” (Matei Vi, 16-18).

As vrea sa mai mentionez un lucru: este trist faptul ca Occidentul a pierdut mult din dimensiunea postului si a nevointei, ajungand la o religie foarte comoda, despartita de traditia Sfintilor Parinti. La polul opus, credintele pagane orientale trateaza postul ca pe o performanta a mandriei omenesti, care insa nu duce la Dumnezeu.

Imparte painea ta cu cel flamand 

– Care sunt foloasele postului? Ce schimbari concrete simte postitorul in fiinta lui ?

– Am vazut ca postul, prin aceasta infranare de la anumite mancaruri si prin deschiderea spre savarsirea faptelor bune, reprezinta o „aerisire” spirituala, o curatire sufleteasca si trupeasca. Postul nu-l tinem numai pentru noi, ci ne deschidem si comuniunii cu ceilalti. Haideti sa vedeti ce clar spune prorocul Isaia: „Imparte painea ta cu cel flamand, adaposteste in casa pe cel sarman, pe cel gol imbraca-l si nu te ascunde de cel de un neam cu tine… Atunci vei striga si Domnul te va auzi; la strigatul tau El va zice: Iata-ma!” (Isaia Lviii, 7-9). Restul comentariilor sunt de prisos.

– Are vreo valoare, macar medicala, postul exclusiv trupesc sau, in termeni neologici, regimul vegetarian ?

– Are, fireste, o valoare medicala si biologica, in sensul curativ. Dar, postul propriu-zis, asa cum este el vazut in Ortodoxie, nu este acelasi lucru cu acest regim dietetic sau vegetarian care astazi este la moda. Am vazut ca postul, la noi, la ortodocsi, este o redescoperire a infranarii de la rautati si savarsirii faptelor bune. Toate – pentru Dumnezeu si cel de alaturi.

– In ce masura trebuie sa se schimbe viata intima a sotilor in timpul postului?

– E o problema delicata si din acest motiv, Biserica nu da niste dispozitii precise. Iata de ce: si viata intima, apropierea trupeasca a barbatului si a femeii, e supusa – de comun acord – acestei infranari din vremea postului, in scopul accentuarii vietii de rugaciune. Un lucru este foarte important: oricum am lua-o, dragostea este mai mare decat postul si ceea ce sotii – de comun acord, repet – hotarasc sa faca pentru viata de familie, este binecuvantat de Dumnezeu. Asta, bineinteles, daca se urmareste o crestere spirituala prin post si rugaciune. Spune Sfantul Apostol Pavel: „Sa nu va lipsiti unul de altul, decat cu buna invoiala pentru un timp, ca sa va indeletniciti cu postul si cu rugaciunea si iarasi sa fiti impreuna” (I Cor. VII, 5).

Totul insa trebuie sa fie facut dupa puterea fiecaruia si cu binecuvantarea duhovnicului. Biserica nu condamna actul impreunarii trupesti care are ca rod aducerea la viata a copiilor, ci impreunarea patimasa, redusa la o placere inferioara (desfranarea) si avortul.

De aceea, sotii – de comun acord – hotarasc cand sa conlucreze cu Dumnezeu pentru a aduce la viata o noua persoana, ca rod al iubirii dintre ei. Este si aici o crestere spirituala, o crestere in iubire, pe careDumnezeu o binecuvanteaza prin copii.

– In ce masura se ingemaneaza postul cu rugaciunea ?

– Postul – trupesc, dar si ca schimbare a atitudinii, a intregii noastre vieti cotidiene, in consens cu voia divina – face ca inima sa ne devina mai sensibila la durerile celorlalti si, implicit, la situatia noastra de oameni pacatosi. Si atunci, rugaciunea o putem adresa lui Dumnezeu, intr-o stare de cainta mai accentuata. Atunci cand postesti, iti dai seama ca nu-ti este permis orice si inima iti devine mai receptiva la harul Duhului Sfant.

„Cusutu-mi-a haina de piele pacatul”

– Prin ce se deosebeste Postul Mare care, iata, sta sa inceapa, de celelalte posturi ? Ce contine el deosebit, in plan liturgic ?

– In cultul public al Bisericii, in perioada Postului Mare, constiinta pacatoseniei personale si cea a nevoii de ajutor din partea lui Dumnezeu se ingemaneaza cel mai bine. In prima saptamana avem rugaciunea Canonului celui Mare al Sfantului Andrei Criteanul si, de obicei, regimul nostru de hrana este mai aspru: postim pana seara, dupa slujba acestei piese imnografice, care este de-a dreptul unica. Mai postim astfel si in ultima saptamana a Postului, cand incercam sa traim impreuna cu Mantuitorul Iisus Hristos patimile Lui, drumul Crucii. Incercam, mai bine zis, sa ne facem partasi la Jertfa Lui, pentru ca si el sa ne faca partasi la Invierea Lui.

– Ce inseamna pentru Sfintia Voastra si pentru intreaga obste a manastirii Canonul cel Mare? Exista o traditie a lui aici, la Antim?

– Noi, aici, am mostenit, ca in intreaga Biserica, sa facem, in fiecare seara, de luni pana joi, in prima saptamana a Postului Mare, slujba deosebit de frumoasa a Canonului celui Mare, compozitia Sfantului Andrei Criteanul, din secolul al Vi-lea. Aceasta rugaciune, aceasta cantare, mai exact, multe strofe, separate de refrenul „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma”, are ca tema dominanta pocainta.

Textele din canon urmaresc, practic, intreaga istorie a mantuirii. Inspirate integral din Sfanta Scriptura, cantarile cuprind de la caderea lui Adam in pacat pana la restaurarea adusa de Mantuitorul Iisus Hristos, pe care noi o traim impreuna cu El prin pocainta si prin Sfintele Taine. Iata, spre exemplu, o strofa:

„Pierdutu-mi-am frumusetea cea dintai zidita si podoaba mea si acum zac gol si ma rusinez./ Cusutu-mi-a haina de piele pacatul, golindu-ma de haina cea dintai, tesuta de Dumnezeu”. Iar pentru perioada de dupa venirea lui Hristos, spune: „Desteapta-te, o, suflete al meu, ia seama faptelor tale pe care le-ai facut si adu-le la vedere./ Varsa picaturi de lacrimi, spune cu indrazneala cugetele tale lui Hristos si teindrepteaza”.

Gasim referiri la multi care s-au pocait si au fost primiti de Mantuitorul: vamesul si fariseul, femeia desfranata… Mai sunt, de asemenea, rugaciuni sub forma de refrene adaugate ulterior, adresate Sfantului Andrei Criteanul si Sfintei Maria Egipteanca.

– Ce doriti sa transmiteti, in incheiere, cititorilor revistei „Formula As”?

– As dori sa le transmit, ca cititori, dar si ca enoriasi, invitatia de a ne fi alaturi la Sfanta Manastire Antim pentru a ne ruga impreuna, prin acest Canon Mare. Parintii slujitori, corul studentilor teologi, parintele profesor Petre David, predicatorul nostru, toti, impreuna cu credinciosii, suntem ca o familie si va asteptam cu drag. Post roditor si Dumnezeu sa va binecuvanteze!

Publicat în Formula As, nr. 402, martie, 2000

Vor mai fi pe lume sfinți

rt1Interviu cu istoricul Răzvan Theodorescu, realizat pentru revista LUMEA Magazin, în anul 2000

 

N.M.: Cum comentați vorbele lui Andre Malraux, „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc” ?

R.T.: Celebra spusă a lui Malraux ascunde mai mult adevăr decât am fi tentați să credem la o primă impresie. Într-o lume sfâșiată de contradicții spirituale – nu mai vorbesc de  cele materiale, politice, militare – omul are o singură salvare: credința. Cât de multă dreptate a avut Malraux o arată Europa fostă ateistă și fostă comunistă în care religia, spiritualitatea religioasă, a cunoscut în ultimii zece ani o revigorare neobișnuită, în forme ortodoxe, catolice sau protestante.

Să ne gândim apoi la lumea islamului și toate acestea ne pot face să credem că cel puțin Eurasia va fi într-adevăr lumea unei noi civilizații religioase, dar nu în accepțiunea Evului Mediu, ci o civilizație impregnată de spiritualitate și care va avea alături o componentă seculară foarte importantă. Religia, confesiunea, vor fi cele care vor da o coloratură aparte evoluției civilizației.

Aș spune că celebra frază a politologiei americane, aceea a Sindromului Țării Înrudite – se înțelege, înrudită religios – s-a verificat strălucit în cazul destrămării Iugoslaviei. Acolo nu a fost vorba de interesele unor mari puteri, ci – așa cum spunea la un moment dat un deputat sloven – de faptul că, la sfârșitul secolului XX, în Iugoslavia se întâlneau Roma, Mecca și Bizanțul. E un fel de a înțelege de ce Vaticanul, Germania și Austria au sărit în sprijinul Croației și Sloveniei – țări catolice – , de ce Elțîn a sărit în ajutorul Serbiei lui Miloșevici și mai ales de ce țări musulmane șiite sau sunite – Irak, Turcia sau Arabia Saudită – în al Bosniei. Cred că o explicație mai clară nu putea fi găsită.

N.M.: În antichitate și evul mediu creștin cei mai mulți sfinți erau la origine oameni simpli. Cum credeți că va arăta sfântul acestui secol ?

R.T.: Cred că într-adevăr simplitatea și lipsa de complicații scolastice – o simplitate care este aceea a bunului simț și care evident se educă, dar rămâne fundamental mentalitatea omului simplu – este aceea care poate să ducă la un model de urmat de tipul celui al sfinților.

Nu știu cum va arăta sfântul acestui secol, dar dacă ne gândim la catolica Maica Tereza sau la cazurile unor sihaștri ortodocși din ultimul deceniu, putem spune că ei au fost oameni simpli, cu o viață extrem de simplă și tocmai de aceea au putut să devină modele pentru oamenii simpli, care constituie majoritatea covârșitoare a globului pământesc. Îmi este foarte greu să îmi imaginez un profesor universitar sau un mare artist care, prin exemplul vieții sale, să devină spre bătrânețe un model de urmat.

Noi, intelectualii, nu venim direct din lumea aceasta a credincioșilor, chiar dacă strămoșii noștri asta au fost; suntem prea individualiști, prea complicați, prea sofisticați pentru a putea fi modele morale pentru cei mulți. Noi putem fi modele, dar pentru cei din preajma noastră.

N.M.: În ultimii ani au început să se țină și la noi anumite sărbători de import, cum este Halloween. Cum credeți că vor influența acestea specificul nostru național și spiritual ?

R.T.: Cred că nu vor influența în nici un fel specificul nostru național și spiritual; este pur și simplu o modă întreținută de mass-media, care însă nu va prinde. Sigur, s-ar putea afirma că au mai fost și alte asemenea mode venite din occident care au prins, dar ele sunt legate de niște sărbători naționale. De pildă, pomul de Crăciun apare în spațiul românesc din lumea occidentală la sfârșitul secolului al XIX-lea. Dar la noi exista deja tradiția bradului împodobit de la sărbătorile funerare și maritale, deci el venea pe un teren propice.

Halloween-ul și toate lucrurile acestea vin însă pe un teren absolut neafin cu obiceiurile americane și cred că ele nu vor avea un ecou prea mare.

 

Publicat în revista LUMEA Magazin

fotografia nu-mi aparține

Un posibil sfânt român al acestui sfârșit de secol

Articol publicat în anul 1999, în revista Formula AS
 

Trupul preotului Ilie Lăcătușu (+1983) a fost deshumat anul trecut. Era neputrezit și emana un miros puternic de mir. În istoria Bisericii, o singură categorie de oameni au avut acest dar: sfinții

O viață de credință, slujire și gratii

prlPărintele Ilie Lăcătușu s-a născut la 8 decembrie 1909 în satul Crăpăturile din județul Vâlcea. A fost al doilea copil – din cei șapte – al soților Marin și Maria Lăcătușu, tărani simpli, dar cu credință în Dumnezeu. Tatăl său era cântăreț bisericesc, ceea ce a dus la apropierea copilului de Biserică încă de la o vârstă fragedă. Urmându-și chemarea interioară, după terminarea școlii în satul natal, se înscrie la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Valcea (1925-1930) pe care îl absolvă cu Diploma de Virtute. Urmează apoi Facultatea de Teologie din București, între anii 1930-1934.

La 5 iulie 1931 se căsătorește cu învățătoarea Ecaterina Popescu. Este hirotonit preot, în septembrie 1934, și i se încredințează parohia Oșica de Jos, raionul Caracal, iar mai apoi sătul Buicesti – Vâlcea.Ani de zile, viața părintelui se va scurge liniștită, el ocupându-se cu râvnă de misiunea sa, având și grija familiei, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.

Dar, în 1952, un val de arestari în rândurile preoților face ca Ilie Lăcătușu să ajungă într-o colonie de muncă, la Canal. Un an mai tarziu, din cauza înrăutățirii stării de sănătate, este mutat la Targu-Ocna. Trebuie spus că, în comparație cu închisoarea de la Pitești, unde reeducarea a produs multe victime, la Târgu-Ocna viața religioasă a atins cele mai înalte culmi. Aici și-a trăit ultimele zile Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Pentru părintele Ilie, aceasta va fi o perioadă de intensă rodire spirituală.

In 1954 este eliberat, dar în 1959, prigoana comunistă înăsprindu-se din nou, părintele este din nou arestat și condamnat la muncă silnică în colonia Periprava din Deltă. Starea sănătății i se înrăutățește din ce în ce mai mult. Intre 1964-1965 are domiciliu forțat la Bolintin, unde este obligat să lucreze ca zidar. Va avea posibilitatea să slujească din nou abia în 1965, în satele Gărdesti – Teleorman și Răsuceni – Ilfov. Se pensionează în 1978. Încetează din viață la 22 iulie 1983, după ce pe patul de spital îi rugase pe cei dragi ca, daca soția sa va muri peste 15 ani, să fie înmormântată alături de el.

La deshumare, o surpriză de proporții

lacatusu1Înmormântarea soției a avut loc pe 29 septembrie 1998 (profeție?). Cu această ocazie, cei prezenți s-au aflat în fața unui fapt neașteptat: trupul părintelui era întreg, neputrezit, asemenea unui trup îmbălsămat. Mai mult decât atât, el emana un miros plăcut, asemănător mirosului de mir. Dându-și seama că se pot afla în fața unui sfânt, dar și pentru a nu cădea într-o idolatrie nefondată, rudele au lăsat timp de mai multe săptămâni trupul în contact cu aerul. Nu s-a întâmplat nimic, fapt pentru care au înaintat un memoriu Arhiepiscopiei Bucureștilor, prin care atrăgeau atenția asupra descoperirii.

Câteva luni mai târziu, difuzarea pe postul național de televiziune a filmului documentar „Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomîzgă, a înștiințat opinia publică despre incredibila descoperire. Fără a trage o concluzie anume,
imaginile prezentau un trup perfect întreg, uscat și usor (7-8 kg), de culoarea alunei, iar calmul de pe chip părea că tăadează liniștea interioară de dinainte de moarte.

Cultul local și opinia publică

Cazul părintelui Ilie Lăcătușu a stârnit o vie și firească senzație în mass-media, dar și în lumea ecleziala din Romania. În jurul Mănăstirii Petru-Vodă, al cărei staret este cunoscutul duhovnic Iustin Parvu, exista deja un cult discret al preotului mărturisitor, ba acesta a fost și pictat pe un perete exterior al bisericii din această așezare monahală. Mai multe asociații cunoscute: Frătia Ortodoxă Română, Asociația Creștinilor Ortodocși Români, Grupul „Scara”, Asociația „Cristiana”, Liga Tineretului Ortodox Roman, Fundatia „Anastasia”, Asociatia Română a Foștilor Detinuți Politici și Luptători Anticomuniști și Liga Studenților au alcatuit un memoriu prin care se cerea Sfântului Sinod deschiderea unui dosar de canonizare pentru părintele Ilie Lăcătușu (aceasta ar însemna trecerea lui în rândul sfinților Bisericii Ortodoxe Române, în calendar și în slujbe).

Ce spun rânduielile bisericești?

parintele-ilie-lacatusu
Până ce Sfântul Sinod, forul suprem în conducerea BOR, se va pronunța oficial asupra sfințeniei părintelui Lăcătușu, se cer precizate motivele care pot determina un corp neînsufletit să nu putrezească după punerea în mormânt. Acestea sunt: frigul (in cazul când înhumarea are loc iarna), o salinitate ridicată a solului său o compozitie biologică specială a trupului. In primele două cazuri, expunerea la aer ar duce la putrezirea trupului, dar, precum am vazut, acest lucru nu s-a întamplat. O compozitie biologică specială înseamnă fie păcate mari în timpul vieții, fie sfințenie.

Pravila, acel regulament de ordine interioară al Bisericii, precizează: dacă trupul neputrezit are culoarea neagră, se datoreaza unor mari pacate. Daca partea dorsală a trupului este putrezită, se datorează unui blestem preoțesc sau arhieresc. Dacă mortul are degetele chircite, unghiile și părul crescute foarte mult în groapă, se datorează celei mai grele pedepse bisericești: anatema (excomunicarea). Alte caracteristici ale acestor trupuri: sunt deformate și urâte, miros greu și provoacă spaimă privitorilor.

Cu tot spiritul critic, nici una dintre aceste atribute n-a putut sta în dreptul numelui preotului Ilie Lăcătușu, mai ales dacă se tine cont de un amănunt mai puțin cunoscut: Preasfințitul Părinte Teodosie Snagoveanul a oficiat o slujbă de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar fi putut împiedica trupul preotului să putrezească. Vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor a recunoscut că se află în fața unui caz clar de sfințenie, dar a adaugat că o procedură de canonizare presupune cercetarea tuturor marturiilor necesare unui astfel de moment. Astfel de ceremonii s-au mai făcut in 1955 și 1992, când au fost trecuți în rândul sfinților, printre alții, domnitorii Stefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu cu fiii săi.

Ce urmează?

plicoanaO explicatie teologică a neputrezirii unui trup după moartea purtătorului său sună cam așa: partea spirituală a unei persoane formează, împreună cu partea materială, un tot unitar. De aceea, trăsăturile de caracter se imprimă asupra chipului și a constitutiei fizice în ansamblu. La fel și nivelul de viată spirituală atins. Iar atunci când sufletul se află într-o așa de intimă legatură cu Dumnezeu, cum se întâmplă în cazul sfinților, însuși biologicul trupului este transfigurat de har iar decesul îl afectează numai parțial.

Părintele Ilie Lăcătușu este, probabil, ultimul intrat în cercul „prietenilor” lui Dumnezeu. Își mai asteaptă însă rândul un Argatu sau un Ilie Cleopa. În fața unor oameni ca aceștia, care apar la fel de rar ca o eclipsă de soare, cuvintele se retrag cu respect și lasă loc tăcerii grăitoare.

Cum spune un text liturgic ortodox: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…”.

A fi creştin astăzi

O viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate. Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile.

Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi…scriau.

coloaneAcum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt.

Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: Un necunoscut publică pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate.

Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Chiar dacă au iubit singurătatea, atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi aşa au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine.

Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel.
Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

Sfinţenia – mai interesantă decât păcatul

galeriu2Se zice că parintele Galeriu, pe când era tânăr preot, văzând biserica mai mult goală, a recurs la următoarea stratagemă: la una din liturghii, la momentul predicii, a luat o figură sobră şi foarte gânditoare şi le-a spus celor prezenţi: Fraţilor, aseară, când mă rugam, m-am pomenit, cu cine credeţi, cu necuratul, care mi-a zis că marţi, la ora 5 după-amiază, o să vină la noi la biserică. Bineînţeles că nu am mai închis un ochi toată noaptea. Cum să fie una ca asta, să vină diavolul în persoană în biserica noastră. Aşa ceva nu am mai pomenit…

Şi a lungit-o părintele aşa toată predica, arătându-şi în acelaşi timp teama şi nedumerirea. Oamenii, unii credeau şi îşi făceau cruci, alţii dădeau din cap cu neîncredere.

Treaba părea să rămână o simplă poveste de adormit copiii, dacă marţi, la ora cinci fără un sfert biserica nu ar fi fost plină ochi de oameni. Mai mult curioşi decât credincioşi, toţi erau sub efectul freneziei de a-l vedea pe dracu în carne şi oase (vorba vine…). Părintele ieşea, la intervale bine calculate, din altar, cu o figură îngândurată, privea ceasul din perete, apoi pe cel de la mână, apoi iar pe cel din perete… Şi intra în altar, oftând apăsat.

Când ceasul a arătat 5 fix, tensiunea era la paroxism, dar nimeni nu scotea un sunet. O femeie a leşinat, un copil a început să plângă, câteva babe se închinau în continuu.
Cinci şi cinci…
Cinci şi zece…

Pe la şi douăzeci, părintele a ieşit din altar şi le-a zis: – Fraţilor, după cum vedeţi, dracul tot neserios a rămas. Nu numai că nu a fost punctual, dar se pare că nu mai vine deloc. Dar ştiţi ceva? Dacă tot aţi venit în număr aşa de mare să îl vedeţi pe necuratul, ce-ar fi să veniţi şi duminică să îl vedeţi pe Dumnezeu ? Şi vă asigur eu că El se ţine de promisiune. Ştiu asta pentru că mă întâlnesc cu El în fiecare duminică. Ce ziceţi ?

Unii au plecat bombănind cum că au fost păcăliţi. Alţii au ieşit ruşinaţi. Unii dintre ei s-au întors duminică, alţii nu. Cert este că toţi au învăţat, poate, o lecţie.

Şi asta mă duce cu gândul la nişte rânduri ale părintelui Ion Buga. Păcatul, relele, sunt interesante. Atrag. Sunt bine colorate. La fel ca lada cu lighioane din Fata babei şi fata moşneagului. Ambalajul face toţi banii. Chiar dacă produsul din interior e malefic şi nu hrăneşte sufletul, ba chiar îl otrăveşte.

Și totuși, am curajul și maturitatea să spun că sfințenia e mai interesantă decât păcatul.

Publicat în revista SOLIA, martie-aprilie 2013