Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși. (Matei 22,14)
Acesta este nucleul evangheliei de astăzi, ideea centrală a ei.
Am slujit zilele trecute cu Prea Sfințitul Părinte Andrei, vicarul episcopiei noastre, la o altă biserică din Montreal și, Doamne, ce frumos era! De ce ? Pentru că este prezent arhiereul, care îl reprezintă pe Hristos. Au fost prezenți preoți din tot orașul, iar întâmplarea a făcut să fim exact doisprezece, după numărul apostolilor. Și întotdeauna, în cei douăzeci și trei de ani de diaconie, timp în care am săvârșit Liturghia cu mulți episcopi, ba chiar și cu patriarh, există această emoție când te afli în prezența episcopului. Pentru că el este imaginea lui Hristos. Și întotdeauna când te afli lângă Hristos, stai cu sobrietate, cu seriozitate. Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, spune un text liturgic ortodox.
Acesta este și subiectul Evangheliei de astăzi. Un împărat a făcut nuntă fiului său. Spuneți-mi dacă s-ar putea un eveniment mai de amploare și de bucurie în viața unei țări, ca nunta fiului împăratului ei. Tot poporul, cu mic cu mare, este dator să se bucure, pentru că împăratul este cel care are grijă de ei. A trimis, spune evanghelia, pe slugile sale ca să îi cheme pe cei invitați, pe cei care se aflau pe lista oficială a nuntașilor. Ne închipuim că erau oameni importanți din cetate: demnitari, militari, oameni de vază, care erau de aceeași noblețe și poziție socială cu a împăratului și a fiului său.
Dar aceștia nu au vrut să vină.
A trimis împăratul alte slugi, ca să le spună celor chemați: iată, am pregătit totul, veniți la nuntă. Suntem siguri că invitațiile au fost date nu de pe o zi pe alta, ci din vreme, ca toți să își pregătească hainele, podoabele, sau să își lase ziua liberă ca să poată participa la nuntă. Ca să nu apară lucruri neprevăzute. În ultimul moment, la fel ca în cealaltă parabolă, a celor poftiți la cină – tot din timp și aceștia – și invitații la nuntă au început să refuze, invocând pricini mărunte. Parcă îi auzim și pe ei, ca și pe cei chemați la cină: mi-am luat o pereche de boi și mă duc să îi încerc, mi-am luat femeie și nu pot să vin, am cumpărat o țarină și mă duc să o văd.
Trimite, spuneam, împăratul, un al doilea rând de slugi, ca să insiste pe lângă invitați: „Iată, bucatele sunt gata, totul e pregătit, masa e întinsă, veniți la nuntă!”. Ne închipuim ce cheltuială de bani și ce desfășurare de bucătari, servitori și muzicanți se făcuse acolo. Doar nu era o nuntă oarecare, ci nunta moștenitorului tronului. Dar ei, fără să țină seama, s-au dus: „unul la țarina lui, altul la neguțătoria lui”. Alții, auziți, „au pus mâna pe slugi și le-au batjocorit”. Nu numai că nu au răspuns invitației suveranului, dar și-au bătut joc de trimișii lui. Demnitari ai țării se poartă atât de nepoliticos cu trimișii celui care le dăduse, poate, slujbele, onorurile militare, sau titlurile nobiliare.
Și auzind împăratul acestea, s-a umplut de mânie.
Ne mai mirăm de ce ?
„Și trimițînd oștile sale” – a trimis, iată, armata, de data asta – ”i-a nimicit pe ucigașii aceia, iar cetății lor i-a dat foc”. Aceasta a fost răzbunarea împăratului, în care Il vedem, ca într-o metaforă, chiar pe Dumnezeu, Care se supără atunci când i-am refuzat toate bunătățile și I-am întors spatele, ba chiar i-am batjocorit și pe slujitorii Lui. Are motive să se supere Dumnezeu pe noi. Dar nu ca oamenii se supără Dumnezeu, vom vedea, ci se supără ca un părinte.
Împăratul a spus spoi către slugi: bine, dacă în cetetea aceasta nu mi-au onorat invitația, mergeți peste tot, la răspântii de drumuri, prin piețe și pe câți îi veți găsi, luații și aduceți-i la nuntă. Dacă cei invitați nu au găsit de cuviință să vină, îi vom aduce atunci pe cei neinvitați, care poate se vor bucura de nunta fiului meu mai mult decât aceia. Și vedem aici un simbolism, poporul evreu, care nu a răspuns chemării mesianice. Când Mesia, Mântuitorul Hristos S-a arătat între ei, au spus: cine e, e din Nazaret, îl cunoaștem, îi cunoaștem și părinții. Nu e El Mesia, salvatorul lumii. Și L-au refuzat. Noi, creștinii, suntem cei aduși la nunta fiului împăratului, după ce invitații cei dintâi l-au refuzat. Ne-a chemat împăratul nu după vrednicia noastră, ci pentru că voia ca să participe cât mai multă lume de bucuria lui.
Și, ieșind slugile, i-au adus pe cei găsiți pe drumuri și prin piețe și i-au pus la masă. Aici, intrând împăratul printre ei – și ni-l imaginăm pe suveran plimbându-se atent printre mese, ca să îi vadă pe neașteptații nuntași – îl vede pe unul care nu era îmbrăcat cu haine de nuntă. Îi spune: „prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuuntă?” Acela însă a tăcut. „Și a zis împăratul: legați-l de picioare și de mâini și aruncați-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților.”
Și încheie apoi împăratul:
Că mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși.
La prima vedere, atitudinea împăratului este surprinzătoare. Omul nu fusese invitat la nuntă, fusese luat, la propriu, de pe stradă. Nu avea cum să fie îmbrăcat în haine de nuntă. De ce, dar, s-a legat împăratul de hainele lui ?
Întrebarea împăratului este una cu tâlc. Ce vrea să spună: că întotdeauna trebuie să fim pregătiți. Nu cu haine noi și scumpe. Nu de hainele exterioare este vorba în tâlcuirea evangheliei. Ci întotdeauna să fim pregătiți să fim chemați de împărat. Înțelegeți nuanța ? Oriunde ne-am afla, să avem trezvia, cum o numesc părinții, starea aceea a sufletului care este gata să fie chemat în orice moment de Dumnezeu. Oriunde ne-am afla: în autobuz, la coadă la magazin, la serviciu, sau acasă. Să avem în noi această atitudine că suntem în permanent contact cu Dumnezeu, că Dumnezeu ne poate adresa un salut, ne poate chema la El, sau ne poate aduce în față pe un alt om care are nevoie de noi. Ne poate cere ajutorul, cumva. Avem nevoie să fim tot timpul cu ochii și urechile deschise. Gata să recunoaștem glasul Lui și să Îi răspundem.
Fiul de împărat este, bineînțeles, icoana Mântuitorului Hristos, pe Care putem să Îl onorăm cu prezența, sau să Îl refuzăm. Poporul ales L-a refuzat, iar Vechiul Testament s-a desăvârșit în cel nou. Cei veniți la nuntă suntem noi, creștinii. Să nu ne lăsăm, însă, seduși de ideea că suntem creștini și ortodocși, iar prin asta avem mântuirea asigurată. Că certificatul de botez este de ajuns. S-ar putea să fim surprinși. Nu știu, nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, dacă, la judecata de apoi, pe certificatele de botez ale tuturor celor mântuiți va scrie „ortodox”. Sau dacă vom găsi printre ei oameni la care nu ne așteptam: necreștini, oameni pe care îi socoteam necredincioși, oameni de altă credință sau limbă decât a noastră. Asta pentru că Dumnezeu are alte socoteli când alege oamenii pe care îi mântuiește. Îi alege pe cei care au o credință firească, a bunului simț, care fac din fire, oriunde s-ar afla, lurcuri bune. Nu doar atunci când își propun: astăzi o să fiu bun, o să fac o faptă bună.
Trebuie să izvorască din noi binele chiar și atunci când ne întâlnim cu un necunoscut și îi adresăm un salut, ori un zâmbet. Zâmbetul, sau măcar o privire binevoitoare, este un limbaj universal. Și nu uităm că trăim într-o țară cu limbi, culturi și religii diverse. Un zâmbet, o față luminoasă poate să fie cartea noastră de vizită. Chiar dacă nu afirmăm de la început, sus și tare, că suntem creștini. Mai trist ar fi invers: să ne batem cu pumnul în piept că suntem creștini, dar cu faptele să arătăm opusul, că suntem triști, mohorâți și astfel să Îl arătăm pe Hristos ca pe un Dumnezeu al oamenilor triști. Nu, Dumnezeu este al bucuriei, al copilului din noi. Și, aș încheia repetând îndemnul Evangheliei de astăzi: Mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși. Să avem grijă, pentru că Dumnezeu ne cheamă în fiecare zi la nunta Fiului Său și să fim pregătiți cu hainele sufletului curate și primenite.
Amin.
Nicolae Marinescu 