În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă. (Luca, XV, 7)
Duminica de astăzi este dedicată unui păcătos. În fiecare an, fiul risipitor are cinstea de a fi pomenit în întreaga Biserică. A fost un erou ? Nu. Un inventator ? Un cărturar ? Un conducător ? Nu. Nu a fost nici măcar real. A fost un personaj dintr-o parabolă a Mântuitorului. Și atunci, de ce îl sărbătorim în fiecare an ?
Să vedem…
Fiul risipitor și-a cerut partea lui de avere și a plecat să o cheltuie într-o țară depărtată. A vrut independență, a vrut să asculte de voința lui, nu de a tatălui lui. Neascultarea a fost primul păcat al omenirii. Adam nu a ascultat de porunca lui Dumnezeu și a pierdut paradisul. De aceea, pentru călugări, tăierea voii și ascultarea necondiționată sunt importante. Nici nu a așteptat să moară tatăl lui, cum era firesc, ca să le împartă averea. Și-a luat ceea ce credea că i se cuvine și s-a dus în altă țară. Nu doar în alt oraș. Departe de casa și familia lui. Se plictisea probabil cu viața simplă, liniștită. Voia altceva. Ceva ieșit din comun. Voia să experimenteze trăiri noi. Să mănânce mâncăruri noi. Să cânte și să joace pe muzică nouă. Să aibă distracții și prieteni noi.
Dar de câte ori lucrurile simple nu ne-au dat cele mai mari satisfacții ? Nu avem nevoie să trăim pe propria piele păcatul ca să știm că el trebuie evitat. Nu trebuie să fii pește ca să înțelegi ce e acela un acvariu.
După ce a risipit toată averea, „s-a făcut foamete mare în țara aceea…” Ajunsese la faliment material, moral și spiritual. Atât de jos, încât ar fi mâncat, de foame, și mâncarea porcilor pe care îi îngrijea. Și apoi s-a întâmplat ceva minunat:
„Dar, venindu-și în fire … S-a ridicat”
Momentul cel mai frumos, al deciziei, al lucidității spirituale. Tânărul a spus: până aici ! Ajunge cu păcatul !
Acesta este motivul pentru care îl sărbătorim astăzi pe fiul risipitor : Momentul când „și-a venit în fire”. A avut CURAJ. A avut îndoieli dacă tatăl său îl va ierta sau nu ? S-a codit ? Probabil. Ar fi putut cădea în deznădejde, dar nu a făcut-o. Pentru că nu există păcat așa de mare pe care Tatăl să nu îl poată ierta.
Încă departe fiind, tatăl a alergat înaintea lui. Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră. Scurtează distanța dintre noi. Totul depinde de momentul deciziei. Ce frumos îi spune tatăl: pierdut era și s-a aflat, mort era și a înviat. Nu doar că s-a întors de departe. Ci că s-a întors din moarte la viață. Tatăl nu îl pedepsește, deși ar fi meritat-o. Ar fi putut să îl primească în casa lui, dar să îl trateze ca pe un rob. Să îl învețe minte. Ar fi fost îndreptățit, ca părinte.
Dar nu de o dreptate rece avea nevoie fiul, ci de o bunătate caldă. Părintească. Tatăl ar fi putut fi drept, corect față de celălalt fiu, care îi fusese credincios. Dar a ales să fie bun. Pentru că, în ciuda faptelor lui reproșabile, fiul cel mic a avut pocăință. Și nu de pedeapsă are nevoie un păcătos, ci de îndreptare.
Nu întâmplător, duminica aceasta vine după cea a vameșului și a fariseului. Fariseul era, după regulile legii iudaice, un om drept. Chiar postea, dădea zeciuială și venea la templu. Era drept. Dar îi lipsea iertarea, bunătatea. Se uita cu dispreț la păcătosul de vameș, în loc să îi întindă o mână de ajutor.
Nicolae Steinhardt: „Când Dumnezeu pierde un suflet, e așa de trist, că nici îngerii nu Îi sunt de consolare.” Toți oamenii greșim. Câștigă însă cel care are curajul să se ridice. Orice întoarcere de pe drumul păcatului este posibilă.
În cer va fi mai multă bucurie pentru un păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de drepţi, care n-au nevoie de pocăinţă.
Nicolae Marinescu 