(Cuvânt la Duminica Lăsatului Sec de Carne – a Înfricoșătoarei Judecăți)
„Când va veni Fiul Omului întru slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe tronul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Lui toate neamurile.”(Matei 25, 31-32)
Evanghelia de astăzi ne spune că timpul prezent e un timp de pregătire pentru un examen, ce va avea loc la sfârșitul istoriei. Viața pământească așa cum o știm se va încheia și va începe viața veșnică. Înfricoșătoarea Judecată este examenul. Timp de pregătire ne este viața întreagă.
În Evanghelia judecății de apoi vedem că nu mai este același Hristos care cinează cu vameșii sau vorbește cu desfrânatele, pentru că atunci era încă vreme de pocăință și pentru aceștia. Blândul Păstor este înlocuit cu Dreptul Judecător. Proba de examen e una singură, milostenia: Mi-ai dat să mănânc când am fost flămând, să beau când am fost însetat, M-ai primit când am fost străin, M-ai îmbrăcat când am fost gol, M-ai cercetat când am fost bolnav, ai venit la Mine când eram în temniță ?
La capătul tuturor faptelor bune stă iubirea semenului nostru aflat în nevoi, care este icoana Fiului lui Dumnezeu: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40)
Mântuitorul ne întreabă tranșant, ca odinioară pe Petru: „– Mă iubești tu pe Mine ?” (Ioan 21, 15) De răspunsul la această întrebare depinde fericirea noastră.
Evanghelia Judecății ne avertizează că Unul singur este Judecătorul și acela este Domnul Hristos. Noi nu avem dreptul și nici puterea să judecăm pe vreun om, să categorisim pe cineva drept bun sau rău. Și mult insistă Sfinții Părinți pe judecarea aproapelui ca pe un păcat greu, care poate să doboare din calea virtuții chiar și pe un om încercat. În Pateric, avem exemplul unui frate, care fusese mai trândav în nevoința călugărească. Pe patul morții însă, bătrânul lui avvă l-a văzut că se duce din viața aceasta vesel și cu bucurie și l-a întrebat: nu îți este frică ? viața ta nu a fost tocmai una model. El i-a răspuns: Nu am fost prea osărduitor la nevoință, așa e, însă de când m-am făcut monah, nu știu să fi judecat pe vreun om, sau să fi ținut pomenire de rău asupra cuiva. Deci i-a zis lui bătrânul: pace ție, fiule, că și fără osteneală te-ai mântuit !
Să recunoaștem, la o primă lectură, Evanghelia de azi ni se pare înfricoșată. Dar să nu vă lăsați iscodiți de spaimă sau de deznădejde. Mai înainte de a fi înfricoșată, Evanghelia judecății este una minunată. Așa am putea numi ziua de astăzi: Duminica Minunatei Judecăți. De ce este minunată ? Pentru cei drepți, judecata de apoi nu va fi o ședință gravă de tribunal, în care fiecare inculpat așteaptă tremurând o sentință a unui judecător care lovește amenințător cu ciocanul în birou. Pentru cei drepți – și ne rugăm ca fiecare dintre voi să fiți acolo – judecata va fi o festivitate de premiere, în care li se evidențiază faptele bune și li se dă recompensa supremă: viața veșnică.
Atât de importantă, dar și fragilă, este relația cu aproapele nostru, încât Sfântul Grigorie de Nazianz exclamă:
„De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt rușinos, și cu atât mai grozav, de orice cuvânt care a rănit pe cineva, chiar dacă acela este păcătos, că și pentru el S-a răstignit Domnul Hristos”.
Evanghelia de astăzi ne mai învață că drumul nostru spre Dumnezeu nu e solitar. Nimeni nu se mântuiește de unul singur. Împărăția cerurilor nu e individuală și egoistă, ci e ospăț, masă îmbelșugată și mulți împrejurul ei. E comunitate și comuniune. Nu ne mântuim izolați, ci prin oamenii din jurul nostru. Am putea spune că oamenii cu care interacționăm în fiecare zi, cunoscuți sau necunoscuți, drepți ori păcătoși, ne sunt dați spre mântuirea noastră. Cum spune colindul lui Radu Gyr: „Ni-i trimite Sfântul să ne-ncerce mila”.
Asemănăm judecata cu un examen. Dar nu este un examen individual, ci unul de echipă. Câștigă sau pierde echipa ai cărei membri se armonizează cel mai bine unul cu altul. Și fariseul era un jucător bun într-ale virtuții, dar nu avea un spirit de echipă, era individualist: „Îți mulțumesc, Doamne, că nu sunt ca ceilalți oameni…”
Și noi suntem o echipă. Uitați-vă în jur în biserică și vă veți vedea coechipierii. Comunitatea bisericii este cea cu ajutorul căreia ne mântuim.
Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care ajunsese în iad. Singura faptă bună din viața ei fusese o ceapă pe care o dăduse demult unei femei sărace. Îngerul ei s-a rugat de Dumnezeu dacă o poate ajuta cu ceva și și-a adus aminte de ceapa respectivă. A venit în iad, i-a întins femeii o ceapă și o trăgea încet afară din iazul cel de foc. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul, zicând: „- Pe mine vrea să mă scoată, nu pe voi! E ceapa mea, nu a voastră!” Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.
Ieri a fost zi de pomenire a morților, sau Moșii de Iarnă. Ni i-am pomenit pe cei adormiți din neamurile noastre, stămoși, moși părinți, frați, surori, fii și fiice. Pentru că și aceasta e o faptă de milostenie față de aproapele. Credința fermă a Bisericii este că nici o rugăciune pentru cei răposați nu e zadarnică. Dacă nu s-au mântuit în viața aceasta prin faptele lor, se pot încă mântui în viața de dincolo prin rugăciunile celor ce îi pomenesc.
Iar noi, cum să trăim ? „Aceasta este mântuirea, aceasta este Împărăția lui Dumnezeu: să fii astăzi mai bun decât ai fost ieri și să fii mâine mai bun decât ești astăzi.” (Bartolomeu Anania).
Făcând așa, vom avea „răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos” și vom auzi și noi glasul care ne va chema: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu de moșteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii”.
Nicolae Marinescu 