Stai la mine, Doamne, a-nserat,
luna se prăvale pe-o colină,
și de-oi vrea, în noaptea ce-o să vină,
eu Ți-oi da o pâine și un pat.
Nu pleca în lume, deocamdată,
e-ntuneric și-i pustiu pământul,
sec și fără dor ne e cuvântul.
Oamenii nu sunt ce-au fost odată.
Odihnește-Te, mai bine, până-n zori.
Corbi se zbat acum prin cimitire.
E și mâine timp de răstignire,
iar eu tot aici Te-aștept, de-ar fi să mori.
N-ai cârtit când Te-a trimis Bătrânul
să Te-arăți în lume-ntâia oară.
Lupta cu noi înșine nu e ușoară.
Pentru ce-ai primit ieslea și fânul ?
Nu-mi răspunde, știu: din dor de oameni
vei primi și cuie și stigmate,
scuipături și câte și mai toate,
ca să mântuiești păgâni și fameni.
Vor tăcea arhanghelii din liră
când Te-or străjui la prohodire,
și când nimenea din omenire
nu va ști de taina ce-o primiră.
Îmi e greu să-Ți spun a nu Te duce.
Patimile lumii-mi zic că-i bine,
căci la adevăr nimeni nu vine
dacă n-a trecut întâi prin cruce.
Dar când, obosit și-nfometat,
prin lume umblarea-Ți va fi gata,
să Te-abați la mine-n drum spre Tata
și Ți-oi da o pâine și un pat.
Nicolae Marinescu 