Minunile care se întâmplă printre noi

Într-un tropar din Vecernia glasului al șaptelea găsim o frază de o deosebită frumusețe duhovnicească:

„Unde vrea Dumnezeu, se biruiește rânduiala firii.”

Aceasta ne spune că Dumnezeu, cel care a făcut universul cu toate legile fizice, poate să le suspende atunci când vrea. De ce ? Pentru că poate. Nu ne este dat nouă să înțelegem când și cum.

Aceste „suspendări” ale mersului natural al lucrurilor le numim minuni. Hristos a făcut multe minuni în timpul vieții Sale pământești. A umblat pe mare, a vindecat mulți oameni bolnavi, pe unii i-a și înviat, a înmulțit pâinile în pustie și a hrănit cu ele mii de bărbați. Dar El face minuni și în viața noastră de zi cu zi, ca sfințirea apei în agheasmă prin cuvintele preotului sau preschimbarea pâinii și a vinului în Trupul și sângele Lui. Așa e, ne-am obișnuit cu ele, dar asta nu le face mai puțin minunate.

Minunile creștine autentice, ca și săvârșitorii lor, poartă pecetea discreției. Nu trâmbițează și nu pun afișe prin oraș cu „Iisus vindecă astăzi la Sala Polivalentă la ora 5”.

În general, prefer să primesc veștile despre minuni cu un dram de sare, adică să le cercetez mai întâi. Nu orice imagine rotundă apărută pe un trunchi de copac este chipul Domnului sau al părintelui Arsenie Boca. Nu orice portofel dat pe la racla unui sfânt și vândut apoi la mica publicitate este purtător de vindecări.

Nevoia de minuni, ca o condiție pentru a crede, este pentru cel slab în credință. „Fă o minune, ca să credem în Tine”, îl somau iudeii pe Hristos.

Am auzit de multe ridicări din patul de boală a unor oameni cărora medicul nu le mai dădea prea multe zile de trăit. Dar acești oameni erau departe. Nu îi cunoșteam. Nu îmi erau rude ori prieteni, așa că minunea aceea discretă ce se petrecuse cu ei nu mă afecta direct. Mă impresionau doar atât cât te poate impresiona o simplă știre din ziar.

Mai cred că nu e nevoie de un obiect special sau o slujbă anume ca să se întâmple o minune. Sfintele moaște sau icoanele făcătoare de minuni sunt purtătoare ale puterii sfinților, pe care ei o au de la Dumnezeu. Fericit este cel care se închină la moaștele și icoanele sfinților. Dar un credincios poate să simtă alinare sau chiar vindecare doar participând la Sfânta Liturghie. Sau la Maslu.  Chiar dacă a mai fost de zeci de ori la aceeași slujbă și la aceeași biserică. Pur și simplu, Dumnezeu poate să decidă ca acea Liturghie să fie vindecătoare și nu celelalte dinaintea ei.

Mi s-a întâmplat, însă, de două ori, în ultimii doi ani, cu doi prieteni apropiați, să văd marea putere a lui Dumnezeu, manifestată printr-o succesiune de evenimente pe care nu le pot cataloga decât ca minuni.

Părintele meu s-a întors anul trecut de la Sfântul Munte cu un „brâu” al Maicii Domnului. Acesta este o simplă panglică, subțire ca o cordeluță, care fost atinsă de Brâul real al Maicii Domnului, care se află într-o mănăstire de la Athos. Se dau sute, poate mii de astfel de brâulețe pelerinilor în fiecare an. Credința este că ele aduc fertilitate femeilor care nu pot face copii. Părintele ne-a adus și nouă unul, iar noi l-am pus deoparte, așa cum pui o carte în bibliotecă. Avem copii, nu am avut probleme cu nașterea lor și am considerat că, pentru moment, nu e necesar.

În acea perioadă, ne întâlnisem cu un cuplu de prieteni pe care îi lăsasem în țară în urmă cu vreo cincisprezece ani. Între timp, veniseră și ei în Montreal, fără să știm unii de alții vreme de vreo opt ani. Într-o zi, mi-au găsit numele pe situl bisericii noastre, m-au recunoscut și ne-au făcut surpriza să vină și să ne reîntâlnim ca niște adevărați fii rătăcitori. Cu îmbrățișări, bucurii și tot ce trebuie.

Din vorbă în vorbă, aflăm că nu au copii, deși sunt căsătoriți de când erau în țară. Tot din vorbă în vorbă, ne-am adus aminte de brâulețul adus de la Muntele Athos. L-am dăruit lor și viața și-a văzut de cursul ei molcom în următoarele luni.

Astăzi, prietenii noștri sunt părinții unui bebeluș frumos ca un înger și nu am putut să îmi rețin o lacrimă de bucurie în colțul ochiului atunci când am pus lucrurile cap la cap și am înțeles ce se întâmplase.

Un alt cuplu de prieteni avea o problemă asemănătoare. După nașterea primului copil, mama avea dificultăți în a păstra o nouă sarcină. Pierduse deja două și își doreau mult cel de-al doilea copil. I-am chemat la Sfântul Maslu. Mai de insistențele noastre, mai în lipsă de altă opțiune mai bună, au venit. O dată, de două ori. Au fost apoi și în țară pentru un tratament de specialitate. La câteva luni după tratament,  continuând și seria de Sfinte Masluri atunci când puteau, au avut bucuria unei noi sarcini, care s-a încăpățânat să reziste până la capăt și să le aducă cel de-al doilea copil.

Aici, un sceptic poate spune că tratamentul medical a fost cel care a ajutat, nu slujbele. Creadă fiecare ce-o vrea. Dar știu că, din punct de vedere medical, nu orice tratament de sarcină are succes. Și mai știu ce-a zis Nicolae Steinhardt:

„Ce face atunci credinciosul ? Se roagă la Dumnezeu ca să îl ajute și să binecuvinteze tratamentul.” (Jurnalul Fericirii).

Cine a ajutat mai mult ? Dumnezeu sau medicina ? Poate nu voi afla niciodată. Dar credința mea în minuni rămâne neschimbată. „Duhul suflă încotro vrea” (Ioan 3, 8) spune Hristos. Vindecă pe cine vrea, când vrea și cum vrea. Iar acest „cum vrea” poate să fie și cu ajutorul altor oameni, inclusiv al medicilor.

Nu suntem nici habotnici care refuză o transfuzie de sânge, argumentând un verset obscur din Vechiul Testament. Dar nu suntem nici atei autosuficienți, care nu mai au loc pentru harul divin în raftul lor cu medicamente.

În ceea ce-i privește pe prietenii mei, succesiunea evenimentelor a fost aceasta: dacă nu aș fi emigrat în Montreal, nu ne-am mai fi întâlnit. Dacă nu aș fi fost la biserica noastră, nu ne-am fi întâlnit, poate, pentru o bună bucată de vreme. Dacă nu ar fi fost brâulețul de la Sfântul Munte sau slujba Maslului, ei nu ar fi putut trăi minunea nașterii de prunci. Și alți câțiva de „dacă”.

Așa arată minunile uneori: ca o succesiune de aparente coincidențe, în care o întâmplare dintr-un șir nu are legătură cu cealaltă, dar, puse împreună, duc la un deznodământ fericit. Unii le zic coincidențe. Dar noi le spunem lucrarea lui Dumnezeu. Providență.

„Coincidența este modul lui Dumnezeu de a rămâne anonim” (Albert Einstein).

De a lăsa să creadă în minuni doar pe cei care sunt dispuși să o facă. Să nu silească pe nimeni. Să nu bage minunea pe gât nimănui, pentru a le forța credința.

Nici pe departe nu cred că eu aș fi fost factorul decisiv în aceste vindecări. Dimpotrivă. Dacă nu ne-am fi întâlnit noi cu prietenii noștri, Dumnezeu ar fi găsit alte căi pentru a face acele minuni în viața lor. Ar fi găsit alți prieteni, altă biserică, poate. Dar mă bucur că s-a întâmplat așa. Mă bucur că am făcut parte dintr-un angrenaj pus la cale de Dumnezeu, care a adus bucurie prietenilor mei. Și ce bucurie mai mare ca aceasta: prunci buni spre folos.

Aceasta este credința: nu să faci tu lucruri mari, ci să lași pe Dumnezeu să facă, prin tine, lucruri mari. Sau mici, nu contează.

Iar aceste lucruri s-au întâmplat chiar în biserica unde slujesc. Discret, fără fast și fără reclamă. Semn că minunile încă se întâmplă printre noi.