În romanul Moromeții, Marin Preda ne descrie scena din poiana fierarului Iocan, un fel de congres ad-hoc al gospodarilor, unde câțiva se adunaseră la o vorbă de duh. Ilie Moromete dă citire ziarului „Dimineața” care publica discursul regelui Carol al II-lea. Între altele, Majestatea Sa spunea că, deși agricultura este ocupațiunea manuală principală a românului, aceasta nu este și „ocupațiunea lui principală mintală”.
Observația îl pune pe bietul Moromete pe gânduri.
Vorba suveranului mă duce cu gândul la parabola semănătorului din evanghelie. O parte din semințe au căzut pe drum și au fost îndată mâncate de păsări. A doua parte au căzut pe teren pietros și, pentru că nu aveau adâncime, au răsărit repede, dar tot repede s-au și uscat, pentru că nu aveau umezeală. A trea parte din semințe au căzut în pământ bun, au răsărit cu succes, dar odată cu ele, au răsărit și buruieni, care le-au înnăbușit.
La această a treia categorie pare să se refere vorba regelui. La oamenii care ară pământul sufletului, dar nu fac din asta o ocupație de primă importanță, nu investesc în ea îndeajuns timp și energie. Buruienile răsar, iar roadele nu sunt cele așteptate. Sunt agricultori din inerție.
Cine sunt acești oameni ?
Noi suntem.
Într-o măsură mai mică sau mai mare, numai de Dumnezeu știută, fiecare dintre noi avem buruienile noastre, care se cer smulse din rădăcină.
Suntem credincioși în fiecare zi a vieții noastre, sau doar vizitatori de duminică ai bisericii ? Facem din credință un fior care ne mlădiază tainic fiecare gând ori faptă ? Îi încredințăm lui Dumnezeu toate hotărârile noastre, sau îl consultăm numai când avem noi nevoie de El ?
Răspunsul se croiește în jurul parabolei semănătorului (Luca 8, 5-15): „Ieșit-a semănătorul să semene sămânța sa…”.
Semințele simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu, iar pământul e inima omului.
Unele semințe au căzut la marginea drumului.
Au fost călcate în picioare sau mâncate de păsări. Aceștia sunt oamenii care nu înțeleg, sau rămân indiferenți. La aceștia, ideea de credință strigă într-un suflet gol și își aude propriul ecou. Intră pe o ureche și iese pe cealaltă.
Alte semințe au căzut pe loc stâncos.
Au răsărit imediat, pentru că nu aveau adâncime. Dar, tot la fel de repede s-au și uscat. Sufletele superficiale, care, pentru moment se bucură că au înțeles ceva. Oameni care nu dublează religiozitatea de o cultură generală cât-de-cât. De aici se nasc bigoții, adepții lui crede și nu cerceta. Oamenii fără întrebări. Entuziaști, dar fără o fundație solidă.
A treia parte din semințe au căzut în pământ cu spini:
…cei care aud cuvântul, dar umblând cu grijile și cu bogăția și cu plăcerile vieții, se înăbușă și nu rodesc.
În natură, buruienile răsar pur și simplu. Nu au nevoie să fie semănate. Nu e necesar să facem ceva ca să iasă buruieni. E suficient să NU facem nimic. Buruienile sunt nimic altceva decât grijile, tentațiile, scuzele: viața e grea, lumea e rea, etc…
Textul acesta mă întreabă pe mine, ca și creștin, cât de serios sunt în credința mea: e doar o activitate de weekend, sau un mod de viață ? Sau, ca Moromete: este credința ocupațiunea mea mintală principală ?
Când eram student, am copiat dintr-o Filocalie lista cu toate păcatele și cu toate virtuțile. Mi-au ieșit patru pagini cu păcate și doar trei cu virtuți. De unde concluzia că păcatele sunt mai nuanțate. Răul e mai ușor de făcut, are o ofertă mai diversificată și o politică de marketing mai agresivă. Primul specialist în advertising a fost șarpele în paradis, care a convins-o pe Eva cu un ambalaj bine făcut.
Binele, în schimb, e mai direct, mai dintr-o bucată. Și cred că noi, românii avem această calitate, de a fi oameni dintr-o bucată, de a nu ne lăsa seduși de tentații ieftine.
Fata babei și fata moșneagului: adevărata bogăție se ascunde într-un ambalaj fără sclipici.
A patra categorie de semințe a căzut în pământ bun și a dat roade.
Oamenii cu suflet permeabil, care fac roade întru răbdare. Grâul nu se coace într-o zi. Nici omul nu se sfințește într-o zi. Cuvântul de ordine nu e performanța, ci perseverența.
Nicolae Marinescu 