M-am întrebat de multe ori de ce porunca despre minciună nu este formulată direct, imperativ, ca cele dinaintea ei. Spunem „să nu ucizi” (porunca a 6-a), „să nu fii desfrânat” (porunca a 7-a), „să nu furi” (porunca a 8-a). Nu încape nici o neclaritate. În același ritm, porunca a noua ar fi trebuit să fie „să nu minți”. Dar, ea a fost dată lui Moise și, prin el, nouă, peste veacuri, sub această formă:
„Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.”
Care să fie motivul pentru care Dumnezeu, pe muntele Sinai, a grăit-o astfel ?
În forma ei, porunca nu pare să sancționeze orice minciună, adică orice ascundere a adevărului, ci numai pe aceea care afectează pe un semen de-al nostru. Pare, prin urmare, o poruncă incompletă, selectivă. Este oare cu putință să ascundem adevărul și să rămânem plăcuți Domnului ? Minciuna de orice fel aduce un prejudiciu, oricât de mic, unui semen de-al nostru, Sunt, însă, momente când ocolirea sau mascarea adevărului face un bine mai mare și astfel, scopul scuză mijloacele?
Un fost deținut politic mărturisește cum, anchetat de securitate, prin anii 50, a spus că nu îl cunoaște pe un anume cetățean X – deși îl cunoștea – pentru că altfel, respectivul ar fi fost și el arestat și torturat. Printr-o minciună, a salvat în felul acesta libertatea și, poate, viața unui om.
Să ne închipuim – dacă nu am trăit acest lucru aievea – că un om a avut o zi grea la serviciu. Este obosit și nervos. La sfârșitul zilei, soția îl întreabă, din obișnuință, cum a fost la lucru. Omul nostru ar putea să se descarce, să spună ce și cum, așa cum a mai făcut-o și în alte dăți. Dar, în seara aceea, el decide să abordeze altfel problema și îi spune soției: a fost o zi normală, fără evenimente neplăcute. Toate au fost bune și frumoase sub soare.
Tehnic vorbind, spune o minciună. Ziua lui nu a fost o plimbare în parc. Dar el s-a gândit la altceva: dacă îi spune soției ce s-a întâmplat cu adevărat, îi va transmite în felul acesta problemele lui și își vor petrece, poate, seara, într-o stare de tensiune. Dar o menajează. Printr-o mică minciună, realizează un bine mai mare: păstrează pacea în familie în seara aceea.
Putem duce acest raționament și mai departe. Nu putem aplica principiul fără discriminare. Suntem obligați să spunem adevărul, așa este, dar oare tot adevărul, oricui și în orice împrejurare? Aflăm despre un părinte al pustiei care, a văzut pe unul dintre ucenici greșind într-un lucru oarecare. Ceilalți l-au întrebat dacă știe ceva, dar el a tăgăduit. Ba mai mult: a luat asupra lui greșeala aceea. Bătrânul a mințit, astfel, de două ori. Însă fapta bună a iubirii a fost mai mare decât aceea a spunerii adevărului cu orice preț, iar ucenicul vinovat a învățat o lecție mai prețioasă din fapta părintelui său.
Minciună sau adevăr este socotit nu ceea ce spunem, ci ceea ce intenționăm să se înțeleagă. Nu ceea ce iese din gură, ci ceea ce iese din suflet.
Nicolae Steinhardt vorbește, în jurnalul său, despre o femeie care avea o slujnică foarte credincioasă, care, atunci când stăpâna sa nu voia să fie deranjată, trebuia să spună nedoritului vizitator că doamna nu este acasă. Fiindcă slujnica era credincioasă, a rugat-o pe stăpâna ei să nu o forțeze să mintă, iar aceasta a găsit următoarea formulă: stăpâna urma să iasă din casă în grădină, pe o ușă din spate, iar slujnica urma să spună celor care o căutau că „stăpâna nu este ÎN casă”. Bietul vizitator nu lua seama la o biată conjuncție, sau bănuia că slujnica nu prea știa să vorbească corect. Și … pleca. Astfel că stăpâna casei evita vizita, iar slujnica evita minciuna.
Povestea aceasta ne arată o altă stare de lucruri: putem spune, tehnic vorbind, un adevăr (stăpâna chiar nu se afla ÎN casă), dar intenția să fie una … mincinoasă. Ceea ce constituie minciună nu este ceea ce am spus. Este ceea ce, de la bun început, am intenționat să se înțeleagă.
Minciună poate fi și o exagerare a adevărului. Așa cum sunt, de pildă, exagerările dintr-un CV. Cineva spune: „Am desfășurat o bogată activitate în domeniul muzical”. Sună bine, dar e așa de vag, că miroase a minciună. Ce-a făcut, mai exact: a cântat, singur sau într-o formație, a dirijat o orchestră, a compus muzică sau doar a tăiat bilete la spectacole? E ambiguu și poate însemna orice. Sau poate tocmai asta este intenția autorului. Să impresioneze un eventual angajator, fără să îi spună (sau așa crede el) o minciună.
Minciuna, ca și adevărul, nu țin de cuvinte, ci de onestitatea celui care le folosește. Să nu ne ferim de a spune neadevărului minciună. Dar să nu uităm că mai presus de adevăr se află Adevărul, care este Mântuitorul nostru Iisus Hristos:
„Eu sunt Calea, Adevărul și Viața”(Ioan 14, 6)
Nicolae Marinescu 