Darul lacrimilor

Adam nu știa să plângă.

În paradis, nici nu ar fi avut de ce. Ducea o viață perfectă, fără dureri, necazuri, întristări sau alte stări sufletești care îl fac pe om să uzeze de lacrimi.

Dar lucrurile s-au schimbat după ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din frumoasa grădină. Atunci, ori de câte ori privea albastrul senin a primăverii, verdele crud al codrilor sau galbenul copt al câmpurilor, simțea că toate îl mustră pentru păcatul lui. Toate îi aminteau de paradisul pierdut și îl învinuiau pentru greșeala ce-o făcuse.

Istovit de mustrări, Adam îi ceru lui Dumnezeu să îi ia vederea, sau măcar să îi împăienjenească ochii, ca să nu mai vadă cerul, florile, norii, sau zâmbetele Evei.
Dar Dumnezeu, milostiv, nu îi luă vederea. Îi dărui, în schimb, darul lacrimilor. (1)

Și de atunci au început oamenii a plânge.

De ce plângem ? La ce folosesc lacrimile ? Sunt ele doar o supapă care lasă să refuleze din noi preaplinul sentimentelor ? Sau sunt mai mult decât atât ?

Copiii se nasc pe lume plângând. Se spune că acesta este un reflex rămas de la Adam. Ca și cum, prin fiecare copil ce se naște, protopărintele retrăiește pierderea purității originare. Ca și cum nașterea în lume echivalează cu un nou exil din paradis.

În formidabila sa epopee poetică numită Canonul Mare – pe care o așez fără rezerve în rândul capodoperelor literaturii universale – Sfântul Andrei Criteanul spune, în primele versuri:

„De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor.”

Plânsul creștin nu este un produs al disperării ori al deznădejdii. Lacrimile credincioșilor sunt roade ale pocăinței care duce la eliberarea de păcate și la bucurie. Lacrimile deretică sufletul, îl ușurează și îl primenesc.

Nu avem porunca plânsului în Decalog. Dar avem îndemnul din cea de-a doua Fericire: „Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.” Este, prin urmare, o chemare a lui Hristos pentru cei care doresc un nivel mai mare de sfințenie. Trecuți prin smerenie, care este obiectul primei Fericiri, dobândim darul lacrimilor și mergem apoi mai sus, la blândețe („Fericiți cei blânzi”) și la celelalte virtuți.

Cei care au luat lacrimile și au făcut din ele o unealtă de mântuire accesibilă tuturor au fost sfinții:

Am încercat să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Lacrimile sunt urmele lor”

spune filosoful Emil Cioran (2). Și în adevăr: sfinții au luat această facultate a sufletului și au dus-o la desăvârșire. Au transformat-o într-un dar. Nu puțini sfinți se rugau stăruitor la Dumnezeu ca să dobândească „darul lacrimilor”, ca pe o mare virtute care le cheamă și le protejează pe celelalte.

Nu e o rușine sau un semn de slăbiciune pentru un creștin să plângă, atunci când simte nevoia. Darul lacrimilor nu ne face plângăcioși ori smiorcăiți. Sfinții au plâns pentru păcatele lor chiar și atunci când nu aveau păcate. Au trimis la Dumnezeu, odată cu rugăciunile lor, lacrimi pentru păcatele întregii omeniri. Rugăciunea, însoțită de lacrimi de umilință, ajunge la Dumnezeu pe ușa din față. Primește tratament preferențial. Nu face anticameră.

Plânsul creștin nu este semn de disperare. Plânsul creștin este optimist. Lacrimile preschimbă durerea în acceptare și acceptarea în nădejde. Iar nădejdea aduce pace în suflet. Pe un creștin, trecutul nu îl apasă, prezentul nu îl sperie, iar viitorul nu îl neliniștește. Pe un creștin, darul lacrimilor nu îl face acru sau arogant, ci dimpotrivă: bun, blând, deschis, receptiv, iertător și plăcut.

Sfântul Simeon Noul Teolog spune că precum plânsul nou-născutului la ieşirea din pântecele mamei sale arată că este viu, tot așa și pentru omul credincios, prezența lacrimilor la rugăciune e un indiciu că sufletul lui e încă viu, iar credința nu i s-a atrofiat.

Pentru un creștin, darul lacrimilor, fie ele de pocăință sau de bucurie, nu înlătură optimismul, buna cuviință și nici chiar simțul umorului. Bartolomeu Anania spunea că simțul umorului, în sensul de a nu lua nimic în tragic şi de a primi totul cu seninătate, ca de la Dumnezeu, poate fi considerat o virtute.

Cel Ce se află deasupra scării timpului și nimicniciilor omenești este Hristos, Care nu uită că și El a fost om pe pământ. A trăit într-o perioadă dificilă a istoriei, a fost înconjurat de apostoli, dar și de farisei, a fost iubit de prieteni, dar și trădat de conaționali, însă S-a rugat cu lacrimi și pentru unii și pentru ceilalți.

Hristos ne spune: „Bucurați-vă!” și ne asigură, peste veacuri, că „bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi”.

(1) Poezia „Lacrimile”, de Lucian Blaga
(2) Emil Cioran – „Lacrimi și sfinți”

Publicat în revista SOLIA a Episcopiei Ortodoxe Române din America, nr. 1 / 2018