Cea dintâi poruncă

Duminica a 25-a după Rusalii – Pilda samarineanului milostiv – Luca X, 25-37

Orice ură, orice aversiune, orice ținere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înțelegere, bunăvoință, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul grației și gingășiei unui menuet de Mozart… este un păcat și o spurcăciune; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreț, orice rea dispoziție este de la diavol și strică totul. (N. Steinhardt)

Venind pe pământ, Hristos nu a intenționat „să strice legea și proorocii”, adică să desființeze preceptele Vechiului Testament, ci să le împlinească. Să le „plinească”, spunem uneori, adică să le facă pline, să le desăvârșească, să le aducă la scopul lor ultim.

Mai multe texte be arată că legea mozaică a fost călăuză, sau „pedagog spre Hristos” (Galateni 3,24). Între aceste texte, Predica de pe Munte este cel mai cunoscut. Aici, „să nu ucizi” înseamnă mai mult decât uciderea trupească; se referă și la rănirea și uciderea sufletească. „Să nu fii desfrânat” devine „să nu poftești nici măcar cu ochii sau cu mintea la o femeie străină”, și tot așa.

Textul evanghelic de astăzi este un exemplu de împlinire a legii vechi în Legea cea nouă. Întrebat fiind de un învățător de lege iudeu care este cea mai mare poruncă din lege, Domnul îi răspunde clar, negru pe alb:

„Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată virtutea ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Luca 10,27)

Vă mărturisesc că această poruncă nu există în Decalog. Sunt două locuri în Vechiul Testament unde putem găsi cele zece porunci: la Ieșire, capitolul 20 și, repetate, la Deuteronom, capitolul 5.

La Levitic, capitolul 19, se fac unele tâlcuiri ale poruncilor și apare îndemnul de a iubi pe aproapele, dar este un caz izolat. Decalogul, așa cum a fost dat lui Moise pe munte, nu cuprinde porunca de a iubi pe Dumnezeu și pe aproapele.

De ce?

Această poruncă ar fi fost prea generală pentru evreii de atunci. Ei nu puteau pricepe ideea de iubire așa cum o înțelegem astăzi. Nu lucrau cu concepte. Ei aveau porunci concrete, de genul: să nu seceri toată holda, ci să mai lași și pentru străini, să nu juri strâmb, să plătești lucrătorii în aceeași zi, să nu clevetești, să nu te răzbuni singur, și altele (Levitic, cap. 19)

Acesta este motivul pentru care învățătorul de lege îi pune lui Iisus întrebarea respectivă. Nu pentru că nu știa scripturile ci pentru că voia să afle detaliul cel mai important: cine este aproapele nostru ? Evreii rigoriști erau în stare să cugete lucruri de genul : aproapele meu este vecinul aflat la maximum trei case depărtare de a mea. Pe cel ce locuiește la o depărtare mai mare de trei case, nu mai am nici o obligație de a-l considera aproapele meu. Aveau acest rigorism în ei. Erau, ca să folosim un cuvânt biblic, îndărătnici. Degeaba le spune Mântuitorul în repetate rânduri că toți oamenii sunt frați și trebuie iubiți la fel, indiferent dacă sunt rude sau nu, apropiați sau nu, iudei sau samarineni.

Răspunsul pe care Hristos îl dă fariseului este cea mai frumoasă definiție pe care o poate da cineva religiei creștine: să iubești. Să iubești pe Dumnezeu și pe oamenii pe care El i-a creat. Și, mai ales, să dai această iubire din tot sufletul tău și fără rețineri.

Spuneam că această poruncă nu apare între cele zece pe care le cunoaștem. De fapt, ea rezumă Decalogul, îl cuprinde în ea.

Nu poți să te închini la idoli, dacă iubești pe Dumnezeu.

Nu poți să nu-ți respect părinții, dacă iubești pe aproapele tău.

Nu poți să muncești duminica, dacă iubești pe Dumnezeu.

Nu poți să furi ori să ucizi, ori să fii desfrânat, dacă îți iubești semenul.

Iată cum fiecare poruncă din Decalog este inclusă în cea a iubirii.

Pilda samarineanului ne spune că noi suntem omul jefuit și bătut de tâlhari, iar aproapele nostru este oricine ne ajută. Dar, făcând această asociere, nu cădem oare în legea crudă a talionului, care spune că doar pe cel care te ajută să îl ajuți și tu ? Nicidecum. Adevărata simbolistică a pildei este aceasta: samarineanul este orice om care ajută pe un altul aflat în nevoie, fără să se uite la fața lui, la limba lui sau la obârșia lui. Îmi vine în minte o istorioară adevărată, pe care am auzit-o de a părintele Arsenie Papacioc: mergând el pe drum, a întâlnit un cerșetor, care i-a cerut ceva de pomană. Părintele s-a căutat de niște bănuți ori ceva de-ale gurii, dar n-a găsit nimic. Așa că i-a zis cerșetorului: – Frate, bani sau altceva nu am, dar, uite, îți întind o mână caldă. Foarte fericit și plăcut surprins, omul i-a zis: – Părinte, nimeni nu mi-a mai dat așa ceva până acum! Și i-a strâns mâna.

În sens spiritual, omul căzut între tâlhari este orice om căzut în păcate, și care are nevoie de ajutor. Nu există un „aproape” anume. Orice om căruia i-am întins mâna, sau pe care l-am privit în ochi, devine, prin aceasta, aproapele nostru.

E drept, nu este ușor să iubești pe toată lumea, mai ales că sunt oameni care ar putea să ne facă rău. Spune o vorbă bătrânească: „Iubește-ți vrăjmașul, dar încuie ușa când pleci de acasă”. Să fim, adică, prevăzători, dar să nu încetăm să îi avem pe toți omenii în sfera iubirii noastre. O fărâmă de conștiință există în fiecare om și îl poate readuce pe o cale bună.

E păcat ca pe cerul senin al sufletului nostru să se adune norii de furtună ai urii. Dacă avem sufletul greu sau nu ne găsim liniștea, să iertăm. Din toată inima, din toată puterea. Și să uităm răul ce ni s-a făcut. Iar după iertare și uitare, să dăm slavă lui Dumnezeu.

Nu pot să închei fără cuvântul aceluiași duhovnic, părintele Arsenie Papacioc:

„Iubiți. Iubiți mult. Iubiți frumos. Iubiți rana și pe cei care vă fac rana.”

Sf Ioan cel Milostiv al Alexandriei:

”Să nu osândim pe nimeni, chiar dacă au greșit cu adevărat. Fiecare să își vadă de păcatele sale, nu pe cele străine.”