În sânul lui Avraam

Evanghelia aceasta nu este despre bogați care nu se mântuiesc pentru ca sunt bogați și nici despre săraci care se mântuiesc pentru că sunt săraci. Nu e despre bogați și săraci în general, potrivit stării lor sociale. E despre bogații în nesimțire și despre săracii în nădejde. Faptele noastre nu rămân izolate în istorie. Ele se proiectează în veșnicie. Interesant că bogatului nu i se spune numele. Pe sărac însă îl numește Lazăr (El Azar = Dumnezeu ajută).

Chiar și câinii mâncau resturi de la masa bogatului. Dar Lazăr nici pe acestea nu le apuca. Dar el avea un nume. Nu era anonim ca bogatul. Spune Ecleziastul: „Mai de preț e un nume bun decât untdelemnul bine-mirositor”. Lazăr nu era un sărac oarecare. Era un sărac care avea răbdare și nădejde. Bogatul nu era vrednic de iad pentru că se îmbrăca în porfiră și vison sau pentru că avea de mâncare, ci pentru că făcea din ele centrul existenței lui.

Nu ni se spune dacă bogatul știa existența ori suferința lui Lazăr la ușa lui. Doar câinii știau. La final situația se inversează: acum, bogatul știe ce a primit săracul de la Avraam și știe și cum îl cheamă. Lazăr însă se bucură de Rai.  Avraam e cel care vorbește cu bogatul în numele lui Lazăr.

De asemenea, nu ni se spune nici cum agonisise bogatul averea lui. Poate că pe căi cinstite. Dar nu asta a fost greșeala lui. Greșeala lui a fost izolarea, închiderea. După moarte, el e cel singur, iar Lazăr e cu Moise și cu Avraam. Și Avraam, în al cărui sân merge Lazăr, fusese bogat. Dar fusese bogat în nădejde și dreptate față de Dumnezeu.

Lazăr era lângă bogat, dar bogatul nu era lângă Lazăr. Nesimțirea lui era mai mare decât cea a necuvântătoarelor. Câinii știau de Lazăr și îi lingeau bubele. Câinii nu îl lătrau sau sfâșiau pe Lazăr, pentru că ei simt un om bun. Animalele prieteni ai omului se găsesc la Sf. Ilie, Sf. Francisc din Assisi, Sf. Antonie cel Mare, Serafim de Sarov, care vorbea cu ursul. Omul sfânt reface în ființa lui, chipul omului așa cum trebuie să fie, așa cum era înainte de izgonirea din rai, atunci când el și animalele nu se aflau în dușmănie.

Să nu credem că omul sărac merge automat în rai, doar fiindcă e sărac, sau că bogatul merge automat în iad, doar fiindcă e bogat. Noi ne uităm la hainele din afară. Dumnezeu se uită la omul lăuntric. Spune Nicolae Steinhardt: „Nu orice sărac e Domnul deghizat”.

Poate ni se pare că a ajuta un sărac e greu. Dar săracul Lazăr nu cerea porție întreagă de mâncare. S-ar fi mulțumit și cu fărâmituri. Spune un proverb:

Dă-i unui om un pește și îl vei sătura pentru o zi. Învață-l să pescuiască și îl vrei hrăni pentru toată viața.

Mila este o expresie a iubirii. Iubirea de Dumnezeu și iubirea omului de lângă noi. Cea mai des folosită rugăciune a noastră este Doamne miluiește. O rostim de zeci de ori la fiecare slujbă. Miluiește = un cuvânt atât de românesc!

Românul numește banul „ochiul dracului”. Petre Țuțea contestă vorba asta, numind banul o scară. Poți să urci spre rai, sau poți să cobori spre iad. Îl compar mai degrabă cu un cuțit. Este și unealtă, dar poate fi și o armă. Depinde doar de bunele intenții, de discernământul celui care îl folosește.

Evanghelia de azi trasează concepția creștină despre moarte. Geniul morții, la Eminescu. Moartea, ca trecere, nu ca dispariție. Timpul, istoria, au apărut ca urmare a căderii în păcat. În rai, Adam și Eva trăiau într-un continuu prezent. Nu exista ieri, nu exista mâine. Exista doar AZI. Trecerea timpului, timpul liniar, a venit după izgonirea din Rai. Iar viața noastră pe pământ este doar șansa de a ne întoarce acolo unde ne este locul, acolo de unde am plecat, acolo unde ni se cade să fim: la Dumnezeu.

Evanghelia aceasta mai este și o evanghelie a libertății. Dumnezeu nu duce pe nimeni cu forța în rai. El stă la ușă și bate. E un gentleman. Dă din belșug celui care cere ceva de la el, dar nici nu bagă în traistă, și nici nu silește pe nimeni. Nici măcar să facă binele. Totul stă în libertatea noastră. Libertatea nu înseamnă să faci ce vrei. Libertatea înseamnă să faci ce e bine.

 În sfârșit, mai este și o evanghelie a curajului. Avem nevoie de asumarea răspunderii de creștin. De curajul de a spune „mai bine flămând cu Hristos, decât sătul fără El”. Mai bine mană în pustie, decât carne în robie. Orice compromis de la calea creștină e un pact cu diavolul. Nu există creștin cu jumătate de normă. Sau creștin de weekend. Hristos ne vrea pentru El. Nu vrea să ne împartă cu nimeni. Pentru că nimeni nu ne poate oferi ce ne oferă El.

Chiar dacă va învia cineva dintre morți, cum cerea bogatul, oamenii tot nu vor fi grabnici a crede că viața veșnică a sufletului e o chestiune care trebuie luată cu toată seriozitatea. Pentru că avem tendința să fim autosuficienți, confortabili în cercul nostru strâmt, prea influențați de profeți de ocazie ori obosiți de gălăgia de informație din jurul nostru.

„Au pe Moise și pe prooroci”, spune Dumnezeu bogatului. Tot ce se putea scrie pe marginea Evangheliilor s-a scris deja. Nu ne mai rămâne decât să le trăim. Să învățăm de la cei care le-au trăit și… să luăm aminte!