(Predică la duminica a 21-a după Rusalii, Pilda semănătorului, Luca 8, 5-15)
Pilda semănătorului este una dintre cele mai cunoscute cuvântări ale Mântuitorului. Ea se învață chiar și de către cei mici în manualele de religie. Este cu atât mai frumoasă cu cât Mântuitorul Însuși a explicat-o imediat ce a rostit-o în fața ascultătorilor.
Hristos a spus pilda aceasta aflându-se în barca lui Simon, înainte de a-i cere acestuia să o mâne mai la adânc și să pescuiască, așa cum a auzit citindu-se în duminica a 18-a după Rusalii.
Pilda vorbește despre cele patru feluri de destinatari ai cuvântului evanghelic, comparați cu patru feluri de pământ care au primit aceleași semințe dar au adus roade diferite.
Una a căzut lângă drum și a fost călcată cu picioarele și păsările cerului au mâncat-o.
Aceștia sunt oamenii care, după spusele Mântuitorului, aud, dar nu înțeleg. Cei care nu sunt atenți la mesajul creștin, sau cei cărora nu le pasă. Sunt acei oameni care consideră că învățăturile din evanghelie nu li se adresează lor, ori sunt prea greu de acceptat, pentru că le contrazic fundamental convingerile.
Nu întâmplător spune că semințele au căzut lângă drum. Sau lângă cale. Hristos se numește pe Sine Calea, Adevărul și Viața (Ioan 14,6). Cine se abate de la Hristos se abate de la singura cale spre Împărăția cerurilor.
Mai pot fi simbolizați și cei care sunt împiedicați de alții să răsară, de unde imaginea păsărilor care mănâncă semințele abia căzute pe caldarâm. Aceste semințe sunt singurele care nu apucă nici măcar să răsară. Nu au nici o șansă să aducă roade.
De ce semănătorul lasă aceste semințe să cadă lângă drum ? Pare că dă dovadă de neglijență. Le scapă din mâini și nu le aruncă acolo cu intenție. Sunt semințe irosite. Dar explicația este aceasta: tuturor oamenilor li se dă aceeași șansă să primească semințele credinței și să aducă roade, fiecare după putere. Nimeni nu este ignorat de Dumnezeu, pe Care Îl vedem simbolizat în persoana semănătorului.
Alta a căzut pe piatră, și, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală.
Această sămânță a căzut chiar pe drum, care era de multe ori pietruit, dar care, prin natura lui, este și bătătorit de atâtea tălpi care îl calcă. Ne putem imagina cum sămânța răsare printre crăpăturile pietrelor, așa cum crește uneori pe coama munților sau în locuri stâncoase.
Aceasta sămânță sunt oamenii care se entuziasmează ușor. Prea ușor. Primesc cu bucurie cuvântul, dar nu își temperează avântul, nu așteaptă să crească o rădăcină. Graba strică treaba, spune românul, iar această tentație este cu atât mai valabilă în vremurile moderne când totul este făcut repede. Vremurile grăbite, de fast-food, care ne fac să simțim că nu avem timp. Peste tot, vedem tentații de genul: cum să realizezi ceva în trei etape ușoare, cum să fii fericit cu un abonament sau o pastilă.
Tinerii sunt mai ales expuși la acest entuziast fără răbdare și trebuie să ținem cont de asta. E bine ca tinerii să aibă un părinte duhovnicesc care să le tempereze și să le îndrume entuziasmul pe o cale bună, ca îi ferească de excese, de capcanele vitezei, care, mai ales în viața duhovnicească, sunt dăunătoare. Să învețe, de exemplu, că o rugăciune scurtă, dar făcută consecvent, în fiecare zi, e mai folositoare decât o sută sau o mie de mătănii făcute într-un singur hei-rup duhovnicesc.
Tot această sămânță îi mai simbolizează și pe acei credincioși de Paște și de Crăciun. Oameni care vin, poate cu plăcere, de două ori pe an la Liturghie, dar nu își asumă rolul de membri activi ai unei comunități, nu intră în pulsul ei liturgic.
Alta a căzut între spini și spinii, crescând cu ea, au înăbușit-o.
Această sămânță, căzută în pământ care avea potențial de a o face să răsară, a fost, cum spunea Andrei Pleșu, sabotată de provocările pestrițe ale lumii. Odată cu planta cea bună, au răsărit și spinii, care, ca orice buruiană, cresc pur și simplu, fără să îi semene cineva. Spinii simbolizează aici grijile lumii, patimile, poftele, plăcerile vieții, dorul excesiv după lucrurile materiale efemere.
La Heruvic, suntem îndemnați ca toată grija cea lumească acum să o lepădăm. Să nu încercăm să plăcem și lui Dumnezeu și oamenilor. Mai ales într-o societate axată atât de mult pe consum, unde, peste tot în jurul nostru, se promovează falsa fericire a bunurilor, printr-un torent de publicitate cum lumea nu a mai văzut și unde prioritățile ajung cu susul în jos.
Bunurile materiale, hrana, casa, mașina și celelalte au beneficiul de a ne asigura o stabilitate, un oarecare confort, dar nu pot înlocui fericirea. Fericirea e altceva, e o stare a spiritului.
Alta a căzut pe pământul cel bun și, crescând, a făcut rod însutit.
Cine se mulțumește cu puțin, acela are cel mai mult. Nici o posesiune materială nu poate umple golul lăsat în suflet de păcate, sau de lipsa unui ideal dincolo de lumea aceasta. Angoasa existențială a omului modern vine tocmai de la acest gol pe care societatea încearcă să îl umple cu placebo-uri, cu înlocuitori materiali ai sensului vieții, care este, prin definiție, imaterial.
Românul spune despre omul harnic, care câștigă prin muncă cinstită pâine pentru familie, că este gospodar. Un cuvânt care conține în el cuvântul gospodi, adică Doamne, în limbile slave. Un om gospodar, așadar, este un om harnic, care Îi lasă și lui Dumnezeu loc în viața și în eforturile sale. Este un om care, ca și sămânța din parabolă, rodește întru răbdare și, ca în pilda smochinului, face alte semințe. Roadele aduse de el compensează pierderile celor căzute aiurea și nerodite. El garantează recolta de anul viitor.
Oamenii care, ca și pământul cel bun din pilda de astăzi, cresc și fac roade, aduc folos și altora. Faptele noastre nu rămân izolate în istorie. Ele se proiectează în veșnicie. Părinții aduc roade prin copiii pe care i-au crescut, dascălii, prin ucenicii pe care i-au format, preoții, prin fiii duhovnicești, meșterii, prin ucenicii pe care i-au instruit.
Iubiți credincioși,
Mântuirea nu e un act individual. Nimeni nu se mântuiește de unul singur. La judecata de apoi, așa cum apare la sfârșitul evangheliei după Matei, avem un singur criteriu: am hrănit pe cel înfometat ? am dat să bea celui însetat ? am primit pe cel străin ? am îmbrăcat pe cel gol ? am cercetat pe cel bolnav ? De răspunsul pe care vom putea să îl dăm depinde viața noastră veșnică.
Ni se cere un singur lucru: mila, ca expresie a iubirii de aproapele. Poate Dumnezeu va trece cu vederea dacă nu I-am cântat în laude și în cântări duhovnicești cât e ziua de lungă, dar nu va tolera faptul că i-am întors spatele aproapelui nostru aflat în nevoie. Fără să îl judecăm, fără să îi criticăm faptele. Mulți oameni sunt răi din pricina altora, din pricina unor vechi suferințe sau traume sufletești, nu dintr-o alegere conștientă.
De aceea stăruie Hristos să nu judecăm pe aproapele. Pentru că noi nu vedem adâncul sufletului, ci doar purtările exterioare. Care pot fi de moment. Și aș încheia prin cuvintele sincere ale unui om care nu a fost nici sfânt, nici teolog. Actorul Robin Williams, pe care noi îl știm mereu vesel în fața camerei, dar care, în spatele ei, s-a luptat cu dependența de alcool și substanțe o bună bucată de vreme:
Fiecare om pe care îl întâlnești duce o luptă despre care tu nu știi nimic. Fii bun. Totdeauna.
( Rostită la biserica Înălțarea Domnului, Montreal, 12 octombrie 2025)
Nicolae Marinescu 