Publicat în revista SOLIA a Episcopiei Ortodoxe Române din America
Cântam Vecernia într-o seară și am ajuns la stihurile de la „Doamne, strigat-am”. Unul din ele, scos din Psalmul 140, spune așa: „Certa-mă-va dreptul cu milă și mă va mustra, iar untdelemnul păcătoșilor să nu ungă capul meu.” (Ps. 140, 5)
Am citit și cântat versetul acesta de sute de ori dar, vorba mitropolitului Antonie Plămădeală, descoperim mereu „tâlcuri noi la texte vechi”.
Ce vrea să spună psalmistul ?
Primesc mai degrabă mustrarea unui prieten, decât lauda unui dușman. Pretenul îți spune uneori adevăruri incomode, pe când omul profitor sau invidios îți poate aduce laude din interes ori pentru propria lui imagine: „nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el” (Mihai Eminescu – Scrisoarea I).
Mai bună este o critică sinceră decât o laudă mincinoasă ori ipocrită. Mai mult iubesc toiagul Bunului Păstor decât osanalele celui rău voitor.
Nu oricine te mustră îți vrea răul și nu oricine te laudă îți vrea binele.
O mustrare iubitoare unge sufletul și te ferește de păcat ori de o părere prea bună despre tine.
Ai grijă cine te înalță pe un pedestal: s-ar putea să o facă doar ca să se bucure când o să cazi de acolo !
In Viaţa Cuviosului Simeon Stâlpnicul ni se pune în față pericolul laudelor primite fără smerenie. Pe când Sfântul se afla încă ucenic în ale vieţii duhovniceşti, diavolul a încercat să-l ispitească prin laude. I s-a arătat nevoitorului în chip de înger luminat şi l-a încredinţat că pentru vieţuirea lui sfântă Dumnezeu a hotărât să îl ia de viu la cer, la fel ca pe Prorocul Ilie. Cuviosul Simeon, mai întâi s-a mirat, dar apoi a ieşit din chilie, urmându-l pe ispititor. Un car strălucitor de foc, la care erau înhămaţi cai înaripaţi, aştepta deja la ușă. Doar că, îndată ce sihastrul a pus primul picior în car, şi-a făcut semnul crucii după obişnuinţa călugărească, şi diavolul a pierit în fum cu car cu tot.
Lauda e ca vinul: când e puțină, veselește inima omului și o motivează, dar când e gustată fără măsură, îmbată și întunecă judecata.
Se spune că părintele Arsenie Boca, pe când se afla în ucenicie la Muntele Athos, ar fi dat de un duhovnic aspru, care i-a zis: „Mă, tu nu eşti în stare de nimic! Nici la măturat nu eşti bun!”, la care tânărul şi-a spus în sinea lui: „Aici e de mine, eu la ăsta rămân!”.
Însă mustrarea, făcută fără discernământ și nu pornită din iubire, nu mai îndreaptă sufletul pe calea virtuților ci îl zăpăcește, îl face închis în sine, morocănos și nesimțitor.
Lauda dă mândrie, aroganță și autosuficiență. Îl depărtează pe Dumnezeu de la noi. Dacă nu mai ai nevoie de Mine, spune Domnul, la ce să-ți mai stau aproape ? Te stânjenesc. Mă simt în plus.
Un ucenic a venit odată la un pustnic și, din vorbă în vorbă, i-a zis acestuia: „Eu nu am nevoie de Dumnezeu, de vreme ce viața și sufletul meu sunt ca o coală albă de hârtie”. Iar pustnicul i-a răspuns: „Bine, bine, așa o fi, dar bagă de seamă să nu-și scrie diavolul numele pe ea !”
Autocritica, self-doubt, e constructivă. Dreapta socotință ori discernământul sunt de mare folos. Și atunci când ești tu cel care mustră sau laudă, dar și atunci când ești cel mustrat ori lăudat.
Lauda e dulce, critica e amară. Ca o doctorie. Cum zice versul din Miorița lui Bartolomeu Anania: ”Dar nu știi c-amarul / ne-nmulțește darul ?” Un părinte grijuliu mustră, dar și încurajează. Pune, adică, puțină miere peste doctoria amară. O face mai ușor de înghițit.
O laudă făcută la vremea ei e de folos. Motivează. Dar, ca și mierea, când e prea multă poate să strice stomacul și să provoace greață.
Ca să apreciezi la justa lor valoare și mustrarea dar și lauda, e bine să le înveți din cărți, dar mai bine e să le vezi armonios împreunate într-un om. Poate fi el un părinte, un dascăl sau altcineva cu autoritate. „Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp în viaţa lor un om în care să creadă, un om în stare să-i pasioneze până la a le modifica viaţa. E un noroc pe care merită să-l plăteşti cu toate entuziasmele, oricât ar părea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii străinilor.” (Scriitorul Mihail Sebastian despre profesorul Nae Ionescu)
Există în jurul nostru modele de viață autentice. Oameni care trăiesc curat și frumos din convingere, nu ca să fie văzuți de alții. Dar există și multe modele comerciale. Promovate pe social-media și devenite „virale” peste noapte. Nu acelea merită căutate, căci pot fi efemere ca puful de păpădie. Merită căutate și urmate acelea care mustră, ceartă, încurajează și laudă cu iubire părintească sau frățească. Acestea sunt adevărații influenceri duhovniceșticare ne pot primeni sufletele pentru o viață creștină autentică.
Nicolae Marinescu 