Minunea din drumul Damascului

Publicat în revista SOLIA a Episcopiei Ortodoxe Române din America, Spring 2023

Drumul Damascului, undeva în prima treime a secolului I.

Saul, rabin energic și devotat, călătorește spre orașul sirian, cu un scop clar: trebuie să depisteze si să investigheze pe adepții celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o sectă periculoasă și de aceea, misiunea lui e una în folosul comunității evreiești. Sau, cel puțin, așa i s-a spus de către Sinedriu, forul superior iudaic.

Ce nu știe însă Saul este că, pe acest drum, viața lui se va schimba. Radical. Călătoria lui va deveni, brusc, una inițiatică. Același Iisus îi apare ziua în amiaza mare și… îi vorbeste. Doar lui: “Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”

Saul apare pentru prima dată în cartea Faptele Apostolilor, unde este prezent la uciderea Sfântului Arhidiacon Ștefan. Este menționat sumar, dar rolul lui era mai important decât ne lasă să credem o lectură sumară. Nu se afla acolo dintr-o întâmplare, iar Ștefan nu era prima lui victimă. Saul, ca doctor în teologie iudaică, primise însărcinarea de a găsi din secta nazarinenilor (ucenicii încă nu erau numiți creștini) pe aceia care furaseră trupul Învățătorului lor din mormânt ca să susțină și să propovăduiască ideea că Acesta a înviat.

 Părintele profesor Gala Galaction s-a preocupat mult de evoluția interioară a lui Saul din Tars, devenit apostolul Pavel și de convertirea lui de pe drumul Damascului. A făcut din subiectul acesta teza lui de licență în Teologie și una din problemele care l-au preocupat toată viața lui de dascăl de teologie și scriitor.

De fapt, spune părintele profesor, aparițiile Mântuitorului după Înviere nu au fost singurele importante în încredințarea Dumnezeiri Lui, ci și aflarea mormântului gol. Păzit de soldați romani, trupul nu avea cum să fie furat și să dea naștere apoi unei isterii de masă.  Descoperit gol, a avut aceeași impresie puternică asupra apostolilor precum au avut-o aparițiile Lui de după. Poate cineva s-ar fi gândit că nu e El, sau că au o vedenie. Dar lipsa trupului din mormânt era palpabilă, neafectată de interpretări sau păreri. Nu mai era și gata!

După uciderea lui Ștefan, care a marcat poate prima persecuție organizată împotriva creștinilor, cei mai mulți dintre cei credincioși și convertiți se refugiază în Iudeea și Samaria. „Saul făcea prăpăd în Biserică, intra prin case, lua cu sila pe bărbaţi şi pe femei şi-i arunca în temniţă” (Fapte 8,3). Doar Sfinții Apostoli rămân în Ierusalim, ascunși de câțiva prieteni devotați, printre care Iosif din Arimateea și Nicodim. Trăiesc în umbră o vreme, ținându-se departe de aparițiile publice.

Asta l-a măcinat pe Saul și l-a transformat mai târziu în apostol: cum puteau niște oameni simpli să creadă atât de fierbinte într-o Înviere pe care el o credea bazată pe o înșelăciune de mase ? Din fericire, Saul, deși iudeu, era un om integru. Nu s-a mulțumit să se întoarcă la Sinedriu cu niște concluzii incomplete și circumstanțiale. Dorea să găsească dovada cea mai solidă: trupul substituit din mormânt. Dar nici aici nu îi era ușor. Mormântul Domnului nu fusese păzit nici de ucenicii Lui, nici de iudei, ci de soldați romani.

Anchetând și torturând pe toți cei bănuiți, Saul se tortura și el pe dinăuntru, pentru că nu găsea nimic împotriva lor. Toate dovezile adunate în mai bine de un an de investigații dovedeau că faptul Învierii fusese real, dar el nu își permitea să creadă în el.

De aceea, Saul pleacă la Damasc, că să facă alte investigații și anchete. Auzise că Apostolii s-ar fi refugiat aici. El nu  vroia să ancheteze pe cei care știau de Înviere din predica apostolică, îi văzuse deja, nu aveau cunoștință despre vreun furt al trupului, pentru că nu fuseseră nici la mormânt ci primiseră vestea Învierii de la ucenici și de la cele câteva femei purtătoare de mir. Saul nădăjduia să ajungă la sursă: la apostolii înșiși. I-ar fi întrebat cine a furat trupul lui Iisus din mormânt și unde l-au îngropat după aceea.

Dar nu mai apucă, deoarece Hristos îi apare, nu în vedenie, ci aievea și îi schimbă viața cu desăvârșire.

La fel se preocupă Gala Galaction de cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești ?”.  Cu sensul greșit de Mă persecuți, venit de la varianta latină. Dar părintele duce cuvântul acesta atât de important prin ebraica veche și aramaică (vorbită în vremea aceea) și sensul e mai degrabă de „Mă urmărești”, „te ții după Mine”. Așa cum, în Vechiul Testament, oștile evreilor fugăriseră pe filisteni, urmărindu-i până au părăsit țara lor.

O traducere bună nu e nici aceea de mă cauți, că asta ar însemna să vii după cineva pe care nu l-ai văzut încă, despre care nu știi mare lucru. Saul Îl știa pe Hristos Cel presupus înviat, dar refuza că creadă. Spera să demaște acel plan al discipolilor care Îi furaseră trupul și își fundamentau credința pe o înșelătorie. Dar, ca investigator al Sinedriului, nu a întâlnit, cel puțin în Ierusalim, decât oameni simpli, cu o credință vie și sinceră, care nu se putea întemeia pe un fals al Învierii sau pe vedenii, ci pe un fapt real.

Căutarea lui Saul se dovedește a fi o aflare, o acceptare. El pare să strige ca tatăl copilului din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Ca el va mărturisi Blaise Pascal, secole mai târziu: „nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit.”. La fel și Eugen Ionescu: „În cine cred ? În Iisus Hristos, sper!”. Iar Nicolae Steinhardt va spune atât de frumos, în Jurnalul Fericirii: „Chiar dacă ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.”