În temniță am fost și ați venit la Mine

La Matei, capitolul 25, la judecata de apoi, Hristos îi fericește pe oamenii care i-au cercetat pe semenii lor aflați în temniță.

De unde această grijă față de cei care, oricum, nu sunt acolo degeaba, ci și-au făcut-o cu mâna lor? Din toate faptele bune de pe pămând ori din cer, textul acesta dă importanță vizitei pușcăriașilor. Să avem grijă de ei ? De parcă ei au avut grijă de cei pe care i-au jefuit, bătut sau ucis? De ce această faptă bună, de a cerceta pe deținuți, e așezată așa de sus pe scara valorilor?

Tehnic vorbind, pe îndemnul la grija față de cei din închisori se bazează capelanatul din penitenciare.

În sens mai larg – și aici vine clarificarea textului evanghelic – în închisori pot fi considerați și cei care suferă de un viciu sau altul. Cei care sunt „robi” ai păcatului. Cei care investesc mult timp și energie în satisfacerea unor plăceri vinovate.  Oameni care își așteaptă încă eliberarea. Oameni care au ei nevoie de ajutorul semenilor. Au nevoie să fie „cercetați” în închisoarea păcatelor lor.

Nu zice doar să îi vizităm. Ci și să îi cercetăm. Adică să facem mai mult de atât: să îi sprijinim în detenția lor. Să co-pătimim. Să îi facem să înțeleagă că, oricât de greu le-ar fi, nu sunt singuri. Nu ne zice nici să încercăm să  îi scoatem de acolo. Adică să nu gândim conceptual, pe termen lung și să pierdem din vedere omul și clipa de față. Omul ăsta are nevoie de prezența mea, de zâmbetul meu, de sfatul meu ACUM, nu peste doi trei ani, când va fi eliberat. Pentru că eliberarea nu depinde de noi. Ies când le vine vremea. Termenul. Pe care numai Dumnezeu îl știe. Și cu cât e patima mai veche, cu atât ies, săracii, mai greu din ea. De noi depinde, în schimb, pachețelul cu spirijin moral pe care li-l putem oferi zilnic.