Noaptea

Lumina-i stinsă pe pământ
Și dorurile se arată
Când noaptea stăruie molcom
Stranie și-nmiresmată.

Sălaș de rugi duhovnicești,
De gheață e și totuși caldă.
Pe străzi lumini de felinare
Și multă liniște ce scaldă.

De stai în loc, auzi tăcerea.
De treci la pas, nu vezi nimic.
Dar ochiu-nchis, lăuntru arde
Privind lumini pe cerul mic.

E amorțit tot universul
Și noaptea-n vis tremurătoare
E plămădită din neliniști
Și divă e și fată mare.

Probabil vor veni și zorii
Deasupra pomilor din sat
Dar noaptea încă zăbovește
Sărutul binecuvântat.

Numai poetul stă de veghe
Gândindu-se că Dumnezeu
Făcut-a noaptea din nevoia
De a vorbi cu gândul Său.

 

Publicată în revista Helis, Slobozia, dec. 2013, pag. 9

Dorinţă

O foaie albă, atâta îmi doresc
Şi-o inimă virgină-n pieptul meu,
Un suflet cald alături să iubesc
Şi-n ceruri să mi-L ştiu pe-acelaşi Dumnezeu.

Filocalie și pedofilie

O Liturghie hrănitoare astăzi la biserică. Doamna care avea parastas vorbea cu alte doamne și făceau zgomot, dar eu cântăm în continuare. Mulți oameni în vârstă sunt lipsiți de minime cunoștințe catehetice, pentru că altfel nu s-ar apuca să taie castraveții atunci când are loc Epicleza. Poate că următoarea mea predică o să fie una catehetică.

Pe când citeam psalmul 50, m-am dus cu gândul la prospețimea și tonusul de după o Liturghie din timpul studenției. Fie la Sfânta Ecaterina, fie cu Marcela la Ciurel, fie la Antim. După slujbă, ieșeam din biserică și respiram adânc, privind cerul amiezii. Era frumusețea aceea simplă. Sau simplitatea aceea frumoasă.

Și, apropo de frumusețe: părintele a vorbit în predică despre Filocalie. Colecția de scrieri ale Sfinților Părinți care arată „cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Definiția e a părintelui Stăniloaie, autorul colecției. Numele ei vine de la două cuvinte grecești: philos și calos. Adică „iubire de frumos”. Multe cuvinte au o origine asemănătoare: hidrofil = iubitor de apă, arghirofil = iubitor de bani, columbofil = caruia îi plac porumbeii, etc…

Aș mai adăuga pedofil = care iubește copiii. Un cuvânt normal (cu toții suntem pedofili, pentru că ne iubim copiii) dar care s-a degradat din cauza păcatelor omenești și a devenit denumire a unei patimi. Astfel că simpla lui auzire ne oripilează.

Filocalia, însă, are cele două cuvinte grecești așezate invers. Iubire de frumos s-ar traduce Calofilie. Corect ar fi să spunem că filocalie înseamnă frumusețea iubirii. Iubirea spirituală, dumnezeiască.

Peisaj de seară

Părintelui Dumitru Lazăr

 

E seară. S-au aprins luminile-n oraș.
În aur îmbrăcate-s aleile pustii.
Rar se mai aude vreun zgomot stins de pași
Și luna-abia răsare și orele-s târzii.

O liniște adâncă domnește peste toate
Și-ntr-însa toți copacii par heruvimi feerici.
O singură făptură, dorind singurătate,
Se roagă în altarul unei străvechi biserici.

Doar el și-al lumii Tată grăiesc unul spre altul
Simțiri de ei știute și lacrimi și suspine.
O pace îngerească coboară din înaltul
Divinul cer albastru, izvor de veșnic bine.

La umbra Crucii

Îmi amintesc de-acea crucificare
Ce-a mântuit o lume de povară
Și văd cum, prin a mea lucrare,
Te răstignesc, Stăpîne-a doua oară.

În fața Ta, iubirea mea cea mare,
Mă-nfățișez cu sufletul deschis
Ca să primesc nu dreaptă judecare
Ci nimbul Tău ce-n lume l-ai trimis.

Aduc spre Tine doar o rugăminte:
Viază-mă, Iisuse, ne-ncetat,
Primește-mă în cerurile sfinte
Și fură-mă din tot ce e păcat!

Coboară, Doamne, din tării puterea
Să port cu vii dorințe Crucea Ta,
Să-Ți mulțumesc cu lacrimi când durerea
Prin lacrimi mintea îmi va mângâia.

Deși cunosc de mic a Ta lucrare –
Căci fost-a univers copilăriei –
Eu totuși cer o inimă mai mare
Și-un simț mai viguros al armoniei.

Puterea Crucii Tale astăzi este
Nemeritat izvor de înălțări
Din praf spre continentele celeste
Și din banalul vieții spre cântări.

Bucură-te, Preacinstită Cruce,
Podoaba mea și soră după har,
Bucură-te, pom spre care fuge
Creștinu-n orice vreme de hotar,

Bucură-te, leac durerii prin durere,
Bucură-te, sabie de foc și scut,
Bucură-te, semn al cerui care cere,
Bucură-te, fier în trupul meu de lut,

Bucură-te, începutul mântuirii,
Bucură-te, al păcatului zăgaz,
Bucură-te, frate-n lupta firii,
Bucură-te, agonie și extaz,

Bucură-te, arma păcii-ntre popoare,
Bucură-te,-al raiului deschizător,
Bucură-te, Cruce, că ești păzitoare
Neclintită-a vieții tuturor.

Poezie premiată cu Premiul special pentru cea mai bună poezie dedicată Sfintei Cruci la Concursul de poezie „Daniel Turcea”, 1998

Avem nevoie

(Matei IX, 27-35 – Vindecarea celor doi orbi din Capernaum)

Avem nevoie să simțim.
Avem nevoie să iubim
Ca din orbirea ce ne-apasă
Iară și iară să ne izbăvim.
Ne-am săturat de peisaje dezolante
Și de urlete de lupi în pustiu.
Ne-ajunge-atâta suferință oarbă
În trupul de pământ cărămiziu.
Avem nevoie de o altă lume,
De raiul ce așteaptă-n noi
Dorințe curate,
Plăceri nevinovate
Și ochii să se vindece-amândoi.
Avem nevoie să strigăm deodată
Cu-ntreaga gură proaspăt vindecată:
Fiule-al lui David, miluiește-ne pe noi !

Plângerile lui Ieremia

Pe ruinele proaspete
Ale fostului oraş sfânt
Ieremia îşi poartă paşii
Spre ceea ce a fost cândva
Un templu.

Genunchii săi sărută, într-un extaz de durere
Lespezile sfărâmate,
Iar lacrimi fierbinţi şi peste măsură de sărate
Şiroiesc pe obrajii arşi de soare
Înăsprindu-i parcă şi mai tare.

E-atâta suferinţă-ntr-însul
Şi dor
După al său popor
Care-i acum departe,
Târât de lanţuri străine
În robia celor netăiaţi împrejur.

I-ar vrea înapoi.
Dar nu poate face nimic,
Afară numai de a-şi ridica ochii şi inima
Către cer
Şi a plânge…

Decât singur în rai, mai bine în iad cu prietenii

Vorba asta mi-a spus-o Vero, prin clasa a X-a, voind să mă tachineze. Atunci mă puneam singur în prima variantă, dar nu știam să argumentez prea mult alegerea. Oricum, nu am discutat prea mult despre asta. Eram adolescenți.

Mi-am adus-o aminte, însă, zilele astea.

Nu e chiar ce pare. Nu există, cel puțin în ortodoxie, o alegere ca asta.

În primul rând, „singur” și „rai” nu merg împreună. Raiul e esența însăși a comuniunii. Nimeni nu e singur în rai. La fel, nimeni nu ajunge singur în rai. O mântuire de unul singur, egoistă, e utopică. Marii sihaștri creștini au ales să viețuiască singuri, dar în rugăciunile lor se rugau tainic pentru întreaga lume.

În al doilea rând, dacă ții la prieteni atât de mult încât ai merge și în iad de dragul lor, împlinești cel mai frumos deziderat creștin: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,13). Lepădarea de sine, delicatețea de a nu răni pe celălalt nici cu cel mai mic cuvând ori lucru rău, ambele duc la o țintă sigură: nu numai că nu vei merge în iad (deși ai fi fost in stare, din iubire), dar îi poți trage și pe prieteni după tine, prin prietenia ta.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care se agățase de o ceapă cu care un înger o trăgea spre rai. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul. Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Cred că dilema care ni se pune în față e aceasta: decât singur, mai bine cu prietenii. De alegerea fiecăruia dintre noi depinde, în bună parte, raiul sau iadul.