Un sfânt american mai puțin cunoscut românilor: Sfântul Herman (Gherman) din Alaska

publicat în revista Candela de Montreal, decembrie 2014

Viața

Pe 13 decembrie, ortodocșii de pe continentul american îl sărbătoresc pe Sfântul Herman din Alaska, creștinătorul nativilor inuiți și aleuți din Alaska. Este socotit de mulți drept sfântul protector al Americii de Nord și este primul sfânt canonizat de biserica ortodoxă pe pământ american.

hermanHerman (1750 – 1836) a fost un călugăr ortodox rus, misionar în Alaska, pe atunci provincie rusească. S-a format ca monah în mănăstirea sfântului Serafim de Sarov, iar mai apoi a fost tuns în monahism în mănăstirea Valaam, în 1782. Înainte de a intra în viața monahală, a slujit în armată, cu numele laic de Igor Ivanovici Popov.

S-a nevoit în tradiția isihastă a marelui Paisie Velicicovschi. Deși era iubit de frații lui din obște, Herman a fost atras de viața pustnicească. L-a refuzat în două rânduri pe mitropolitul lui, când acesta i-a propus să îl hirotonească preot și să îl trimită într-o misiune ortodoxă în China.

În 1741, rușii au descoperit Alaska și au început astfel o colonizare rusească a teritoriului. La început, rușii organizau expediții pentru vânătoarea de nutrii, ale căror blănuri le vindeau chinezilor, pe malul lacului Baikal. A luat naștere o adevărată goană după blănuri. Exploratorii-vânători au călătorit prin Alaska și insulele Aleutine, uneori luptându-se, alteori căsătorindu-se cu popoarele autohtone. Mulți dintre ei s-au stabilit aici.

Prima așezare stabilă a fost în insula Kodiak, unde au fondat o companie ruso-americană de schimb de blănuri și o școală pentru autohtoni, pe care i-au convertit la ortodoxie.

Reprezentanții companiei au cerut sinodului Bisericii Rusiei să îi trimită preoți pentru o misiune ortodoxă în Kodiak. Așa au ajuns, zece părinți de la mănăstirea Valaam, între care și monahul Herman, să înceapă activitatea misionară ortodoxă aici.

Condițiile erau grele. Autohtonii erau de multe ori pouși la munci grele, pe condiții de vreme rea, femeile erau de multe ori abuzate, iar coloniștii abuzau de alcool. Nici monahilor nu li s-au dat proviziile promise de companie. Dar s-au descurcat cum au putut, reușind să boteze mai mult de șapte mii de localnici, să construiască o biserică și o mănăstire. Herman era iconomul (administratorul) și bucătarul comunității monahale.

Încet-încet, monahii devin apărătorii drepturilor autohtonilor din Kodiak. Ajuns conducător al obștii în 1807, Herman era iubit de localnici, menținând totuși o balanță echilibrată și în relațiile cu compania de blănuri. Era învățător la școala misiunii, unde îi învăța pe localnici scrisul și cititul, precum și catehismul ortodox.

Insula pinului (Spruce Island)

spruceTânjind după viața pustnicească, Herman se retrage, câțiva ani mai târziu în insula Pinului (Spruce Island), aflată aproape de Kodiak. Aici întemeiază o sihăstrie numită Noul Valaam, în amintirea mănăstirii lui de metanie. În ciuda sălbăticiei locurilor și a iernilor grele, cuviosul și-a găsit pe această insulă un loc propice rugăciunii. Purta haine simple și dormea pe o bancă acoperită cu blană de ren. Era vizitat uneori de localnicii aleuți, care veneau la el să le dea sfat părintesc. Unii s-au mutat pe insulă ca să fie mai aproape de părintele lor și i-au devenit acestuia ucenici. Herman avea grijă de ei, le împăca disputele și le lua apărarea în fața tratamentelor uneori inumane la care îi supunea compania ruso-americană de blănuri.

Și-a încheiat viața pământească în aceeași Spruce Island, la 15 noiembrie 1836. Dintr-o eroare, s-a crezut inițial că data morții ar fi fost 13 decembrie, astfel că, în calendarul ortodox american, ambele zile sunt închinate Sfântului Herman din Alaska. Sfântul mai este sărbătorit și în Duminica Sfinților Români și Americani, a doua după Rusalii.

Canonizarea

Sfântul Herman a fost canonizat la 9 august 1970, concomitent în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei și în Biserica Ortodoxă Americană (OCA). Episcopia noastră de la Vatra este parte a acesteia din urmă, astfel că Sfântul Herman este și un sfânt al românilor de pe continentul american.

Moaștele sfântului Herman se află în Catedrala Învierii din Kodiak. Spruce Island este și el un loc de pelerinaj pentru credincioși. Aici se află schitul Sfântul Mihail, care are nu mai puțin de … 3 călugări.

Monahii trăiesc din pescuit, ciuperci sau diverse alimente de la pelerini, au o barcă din aluminiu (aici automobilul este prea puţin utilizabil, din moment ce nu sunt străzi), folosesc curent electric doar uneori (când panourile solare au … soare) şi, cel mai important, se roagă într-un autentic duh ortodox. Mica biserică de lemn este încălzită de o sobă.

În ciuda condițiilor naturale vitrege, sau poate tocmai datorită lor, părinţii duc o muncă de pionierat, la fel ca însuși Sfântul Herman, încreştinătorul acestor locuri.

monahi

De la Sfântul Nicolae la Moș Crăciun: o călătorie prin istorie

V-ați întrebat vreodată cine este cu adevărat Moș Crăciun ? E un sfânt? Un bătrân din povești ? Sau poate și una și alta ? Vom vedea cum Moșul este, la origine, Sfântul Nicolae, trecut prin istorie bizantină, tradiții scandinave și marketing american.

Sfântul Nicolae

Sfântul Nicolae (6 decembrie) este fără îndoială unul din sfinții cei mai populari ai Bisericii, atât ai celei răsăritene, ortodoxe, cât și al celei apusene. Este, totodată, sfântul preferat al copiilor, ca cel care le aduce, pe ascuns, daruri.

sfnicolaeTrăitor în a doua jumătate a secolului al III-ea și prima jumătate a secolului al IV-lea, Sfântul Nicolae a fost episcop cetății Mira, din provincia Lichia (în sud-vestul Turciei de azi). În această calitate, a participat la primul Sinod Ecumenic de la Constantinopol, din anul 325, alături de alte mari nume ale Bisericii universale: Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie de Nazianz sau Teologul, Sfântul Alexandru al Alexandriei și Sfântul Împărat Constantin cel Mare.
Crezul pe care îl rostim astăzi la fiecare Liturghie și care este un rezumat al credinței ortodoxe despre Sfânta Treime și Biserică, este un produs al acestui sinod. Iar Sfântul Nicolae a contribuit și el la redactarea lui.

Sfântul Nicolae a fost un om al faptelor și al discreției. Se cunosc episoade de mărinimie care i-au creionat imaginea de făcător de bine și aducător de daruri pe ascuns.
Într-o zi, când încă nu era episcop, a strâns în fața casei lui pe toți săracii și oropsiții din ținut și le-a împărțit averea moștenită de la părinți, după cuvintele Mântuitorului: „Vinde toate câte ai și împarte săracilor și vei avea comoară în ceruri.”

Altă dată, a aflat despre un tată a trei fete care voia să le vândă pe acestea din cauza sărăciei. Sfântul le-a dus pe ascuns trei pungi cu bani și fetele au avut astfel zestre și s-au putut mărita după datină. Se spune că, la cea dea treia, Sfântul Nicolae s-a urcat pe acoperiș și a dat drumul săculețului prin hornul casei, într-o șosetă pusă la uscat, de unde a apărut obiceiul agățării șosetelor de șemineu.niklaus

Datorită cruciaților din Bari (Italia), moaștele Sfântului Nicolae au ajuns în Italia, în secolul al XI-lea. În perioada medievală, în țările scandinave, faima sa de episcop sfânt a lăsat locul imaginii unui bătrân care făcea daruri copiilor. Germanii îi spuneau Nikolaus, olandezii îi spuneau Sinterklaas, care, odată cu emigrările spre continentul american, a devenit Santa Claus. El era sărbătorit încă la 6 decembrie.

Moș Crăciun

Numele lui Moș Crăciun, sau Father Christmas, datează din secolul al XVI-lea, în Anglia și era o personificare a spiritului de bucurie al Crăciunului, sub forma unui om îmbrăcat în veșminte verzi, cu bordură de lână albă. Tot englezilor li se atribuie și mutarea sărbătorii Sfântului Nicolae pe 25 decembrie, pentru a coincide cu cea a Crăciunului. Astfel, numele olandez al Sfântului Nicolae și cel englez al lui Father Christmas se unesc în cel de Santa Claus.

clausPe continentul american, la sârșitul secolului al XIX-lea, Santa Claus devine tot mai popular, dar și mai rotofei, datorită unor cărți pentru copii care îl reprezentau ca pe un bătrânel bucolic cu obraji rumeni care locuiește la Polul Nord și care aduce daruri copiilor cu sania lui, trasă de șapte reni, în noaptea de 24/25 decembrie. Își pierde înfățișarea de episcop și o capătă pe aceea a unui marinar olandez cu barbă albă și lulea, îmbrăcat într-o haină verde de iarnă.

Un rol important în răspândirea și mercantilizarea faimei lui Moș Crăciun, l-a avut în anii ‘30 compania Coca-Cola, căreia i se atribuie schimbarea culorii hainelor moșului în roșu, pentru a se asorta cu cea a firmei.

Așadar, în cine să credem ?

A trecut ceva vreme între Sfântul Ierarh Nicolae care ajuta pe ascuns oamenii în nevoie, și Moșul de astăzi, care îndeamnă la shopping, în numele Crăciunului. Bătrânelul cu barbă albă e mai popular decât oricând. Între noi fie vorba, chiar și chinezii îl așteaptă pe Moș Crăciun, deși ei, nefiind creștini, nu îl au pe Sfântul Nicolae în calendar și nici nu sărbătoresc Nașterea Domnului.

Nu putem să NU îl primim în Moș Crăciun. A-l refuza pe Moș Crăciun ar fi, în primul rând, un gest de cruzime față de copiii noștri. Îl putem considera o personificare a spiritului Crăciunului. Îl putem considera o expresie a dărniciei și a jertfelniciei. Un personaj care e mereu jovial și care ne îndeamnă să fim la fel.

santaDar, pentru numele Domnului, nu putem separa darurile și barba lui albă de Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, ea însăși cel mai mare dar făcut pământenilor. Nu putem vorbi, laic și ateu, despre „sărbătorile de iarnă”, ci despre „sărbătorile Nașterii Domnului”. Venirea pe pământ a pruncului din Betleem este adevăratul motiv de bucurie.

Așa că, atunci când vine Moșul, pe lângă paharul de lapte și prăjiturica aferentă, adăugați o rugăciune de mulțumire către Mântuitorul, Cel Care a binevoit să se întrupeze pentru noi și una către Sfântul Nicolae, cel care, „îndreptător credinței și chip blândețelor” fiind, a servit ca model pentru Santa Claus.

publicat în revista Candela de Montreal, octombrie-noiembrie 2014

O oază de ortodoxie românească în inima Canadei

publicat în Formula As, nr. 1110, martie 2014
 

Departe de România, undeva în pădurile canadiene, se află o oază de ortodoxie de-a noastră. Părintele Cyrille Bradette, deși e canadian, a înființat mănăstirea „Protection de la mere de Dieu” (Acoperământul Maicii Domnului) și a pus-o sub oblăduirea episcopiei românești de aici. Nu-i de mirare că enoriașii lui sunt în mare parte, români.

DSC_0257

Iarna pe uliță

Mașina înaintează încet, dar sigur, pe drumul proaspăt deszăpezit. Și au fost niște zăpezi „ca altădată”. Imperiale. Un altădată în stil canadian. Ar fi impropriu să-l numim drum de munte, deoarece zona seamănă mai mult cu dealurile Prahovei, dar pădurea deasă, ca o taiga siberiană, face peisajul să pară „ca-n munții noștri”. De parte și de alta, copacii sunt acoperiți în urma celor trei zile necontenite de ninsoare cernută, ca o făină.

Afară, seninul e relativ, dar frigul absolut. -22 și suntem la prânzișor, cum ar spune cronicarul. Șerpuim o vreme printre copaci, fără GPS, doar cu o hartă imprimată de pe internet. Când suntem aproape siguri că am trecut de punctul de referință, ajungem în sfârșit la o răspântie de drumuri, unde, mai la deal, se află mănăstirea. O biserică mică de lemn, cu turlă pe acoperiș, o construcție din bârne zdravene, care adăpostește chiliile și câteva încăperi pentru oaspeți și, în sfârșit, o a treia cabană, cu fabrica de lumânări (aici se fac lumânările pentru parohiile românești din zona Montrealului).

DSC_0260

Părintele Cyrille (Chiril, am spune pe românește) Bradette ne aștepta în camera de zi pentru discuția teologică despre Sfânta Liturghie. În încăperea călduroasă și primitoare se mai află încă trei familii de români și canișul mănăstirii, care se atașează imediat de copiii românilor. Atmosfera e informală, destinsă. Așteptăm, discutând una-alta, poate mai sosește cineva. Mă uit în jur. Interiorul de lemn se asortează surprinzător de bine cu mica bibliotecă și cu televizorul cu plasmă. E modern și totuși arată a mănăstire ortodoxă.

Scurt istoric

Mănăstirea „Protection de la Mere de Dieu” se află în Lachute, la vreo sută de kilometri nord de Montreal, în provincia Quebec. A fost înființată în octombrie 2004, ca mănăstire de călugări sub jurisdicția canonică a Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Americii de nord și Canadei. Se vrea o mănăstire otrodoxă de expresie franceză, deschisă creștinilor din orice confesiuni care doresc aprofundarea credinței în contact cu spiritualitatea creștină orientală, așa cum e trăită de ortodocși.

Are o obște monahală de trei viețuitori, iar stareț este ieromonahul Cyrille Bradette. Prea Sfințitul Ioan Cassian, Episcopul-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Americii și Canadei, mai poposește uneori pe aici, când activitatea pastorală îl aduce în zonă.

DSC_0275

Părintele stareț a fost profesor și deține un masterat în educație la Université du Québéc à Montréal. Disertația de master și-a făcut-o pe marginea iconografiei celor 12 sărbători majore ale Bisericii Ortodoxe. Pentru ridicarea mănăstirii, părintele și-a investit toate economiile lui, inclusiv casa. Nu obișnuiește să facă colectă de bani în timpul slujbei și nici să îi lase pe cei prezenți să plece cu burta goală. Îi pune la masă, de îndată ce s-a terminat Liturghia. Se găsesc mereu voluntari pentru curățenie sau bucătărie, iar părintele face de toate, cot la cot cu ei.

Sfânta Liturghie – retrăire a vieții lui Hristos

Fiindcă nu mai apare nimeni, ne așezăm. Părintele în capul mesei, iar noi, ca ucenicii, de o parte și de alta. Vorbim despre Proscomidie. Acea pregătire pentru Liturghie, pe care preotul o săvârșește singur, în altar. Miezul de prescură care va deveni mai târziu Trupul Domnului se numește Agneț iar limba franceză are pentru el agneau, care, ca și originalul latinesc agnus, înseamnă miel. Cu referire la cuvintele profetului Isaia: „Ca un miel de junghiere S-a adus.” Apoi, alături de Agneț, se află, pe Sfântul Disc, mici fărâmituri de prescură, câte una pentru fiecare nume de credincios pe care preotul îl pomenește, fie din pomelnice scrise, fie din memorie, fie ei vii ori adormiți. Astfel că, la jertfa liturgică participă toți cei prezenți, ca și cum s-ar afla la picioarele Crucii și părtași la patimile și Învierea Domnului.

DSC_0276

Ieșirea preotului cu Evanghelia simbolizează începutul propovăduirii Lui Hristos printre oameni. La bonne nouvelle. Vestea cea bună. Pentru ca, mai apoi, ieșirea cu Cinstitele Daruri, să simbolizeze drumul Lui spre Patimi. Pâinea și vinul se vor transforma în chip nevăzut în Trupul și Sângele Mântuitorului, așa cum s-a întâmplat, odinioară, la Cina cea de Taină. Și îl văd pe părintele Cyrille cum, luminându-se la față, ne spune că, luând parte la Liturghie, luăm, de fapt, parte la Cina cea de Taină, alături de cei 12 apostoli. Nu degeaba rostim Crezul înainte de Sfințirea Darurilor. Mărturisim unitatea în credință și astfel uniți, ne apropiem de Dumnezeu. Nimeni nu se mântuiește singur. Nici măcar pustnicii. Pentru că, în singurătatea lor, ei sunt mai aproape de lume decât noi, cei ce viețuim în tumultul orașului.

Bătrân la trup, tânăr în suflet

Și continuă părintele Cyrille așa preț de vreo oră, explicând rostul unor ritualuri ortodoxe legate de Sfânta Liturghie. O consideră un fel de punere în scenă, o retrăire (și nu doar o comemorare) a întregii opere mântuitoare a lui Hristos.

DSC_0273

În timp ce vorbește, mă uit în jur: un brad împodobit cu figurine de soldăței toboșari, dar și de țărăncuțe românce; icoana Maicii Domnului cu maramă de in. Am venit pentru o conferință, dar în loc de orator și auditoriu, am găsit un părinte vorbind ucenicilor lui. Și-a pregătit din timp discursul, dar e mulțumit când îl abatem de la șirul gândurilor cu câte o întrebare. Cățelul mănăstirii trece, curios, pe la fiecare, apoi sare în poala starețului. Șezi frumos, Musette! Dar să vedeți cum m-am dus la ruși. Și pomenește despre o întâmplare la biserica rusă din Montréal, unde a slujit în urmă cu câțiva ani. Ca să facă impresie bună, a învățat textele din Liturghie în rusește, cu tot cu accent. Toți l-au crezut rus de-al lor, iar la sfârșitul slujbei l-au asaltat cu întrebări și i-au cerut sfaturi. A trebuit să le spună politicos, prin translator, că e de fapt, quebecos.

Fața părintelui e deopotrivă luminată de un entuziasm tineresc, împletit cu o vorbă ponderată, ca a călugărului care nu se grăbește să vorbească, ci cumpănește mai întâi.

Pe la vremea prânzului, părintele Cyrille ne pune la masă. Își dă culionul de pe cap și se încinge cu un șorț cu motive maramureșene. Româncele, săritoare, îi dau o mână de ajutor și mai apoi ne așezăm cu toții la masa din camera unde vorbirăm, care acum s-a transformat în trapeză. Tatăl nostru, pe românește, spus de părintele Cyrille și … poftă bună.

În loc de rămas bun

DSC_0280Am plecat spre seară, când monahii se pregăteau de vecernie.

Mănăstirea și împrejurimile sunt, iarna, de o izolare aproape isihastă. Troienile fac, se pare, casă bună cu rugăciunea ortodoxă, fie ea pe franțuzește sau pe românește. Toamna, însă, de hramul mănăstirii, două lucruri mi s-au întipărit temeinic pe retină. Unul sunt oamenii, clerici și credincioși, care vin la onomastica așezământului, chiar dacă distanțele care îi separă sunt de-a dreptul … canadiene. Celălalt, e pădurea. Frunzele copacilor sunt colorate, concomitent, în roșu, verde, roz, cărămiziu și galben. Un spectacol de culoare pentru care Quebecul e renumit. Iar hramul, Acoperământul Maicii Domnului (1 octombrie) se întâmplă chiar în mijlocul acestui sezon de pictură a naturii.

Știu monahii ortodocși unde să își dureze altar de rugăciune !

Un posibil sfânt român al acestui sfârșit de secol

Articol publicat în anul 1999, în revista Formula AS
 

Trupul preotului Ilie Lăcătușu (+1983) a fost deshumat anul trecut. Era neputrezit și emana un miros puternic de mir. În istoria Bisericii, o singură categorie de oameni au avut acest dar: sfinții

O viață de credință, slujire și gratii

prlPărintele Ilie Lăcătușu s-a născut la 8 decembrie 1909 în satul Crăpăturile din județul Vâlcea. A fost al doilea copil – din cei șapte – al soților Marin și Maria Lăcătușu, tărani simpli, dar cu credință în Dumnezeu. Tatăl său era cântăreț bisericesc, ceea ce a dus la apropierea copilului de Biserică încă de la o vârstă fragedă. Urmându-și chemarea interioară, după terminarea școlii în satul natal, se înscrie la Seminarul Teologic „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-Valcea (1925-1930) pe care îl absolvă cu Diploma de Virtute. Urmează apoi Facultatea de Teologie din București, între anii 1930-1934.

La 5 iulie 1931 se căsătorește cu învățătoarea Ecaterina Popescu. Este hirotonit preot, în septembrie 1934, și i se încredințează parohia Oșica de Jos, raionul Caracal, iar mai apoi sătul Buicesti – Vâlcea.Ani de zile, viața părintelui se va scurge liniștită, el ocupându-se cu râvnă de misiunea sa, având și grija familiei, binecuvântată de Dumnezeu cu cinci copii.

Dar, în 1952, un val de arestari în rândurile preoților face ca Ilie Lăcătușu să ajungă într-o colonie de muncă, la Canal. Un an mai tarziu, din cauza înrăutățirii stării de sănătate, este mutat la Targu-Ocna. Trebuie spus că, în comparație cu închisoarea de la Pitești, unde reeducarea a produs multe victime, la Târgu-Ocna viața religioasă a atins cele mai înalte culmi. Aici și-a trăit ultimele zile Valeriu Gafencu, supranumit „sfântul închisorilor”. Pentru părintele Ilie, aceasta va fi o perioadă de intensă rodire spirituală.

In 1954 este eliberat, dar în 1959, prigoana comunistă înăsprindu-se din nou, părintele este din nou arestat și condamnat la muncă silnică în colonia Periprava din Deltă. Starea sănătății i se înrăutățește din ce în ce mai mult. Intre 1964-1965 are domiciliu forțat la Bolintin, unde este obligat să lucreze ca zidar. Va avea posibilitatea să slujească din nou abia în 1965, în satele Gărdesti – Teleorman și Răsuceni – Ilfov. Se pensionează în 1978. Încetează din viață la 22 iulie 1983, după ce pe patul de spital îi rugase pe cei dragi ca, daca soția sa va muri peste 15 ani, să fie înmormântată alături de el.

La deshumare, o surpriză de proporții

lacatusu1Înmormântarea soției a avut loc pe 29 septembrie 1998 (profeție?). Cu această ocazie, cei prezenți s-au aflat în fața unui fapt neașteptat: trupul părintelui era întreg, neputrezit, asemenea unui trup îmbălsămat. Mai mult decât atât, el emana un miros plăcut, asemănător mirosului de mir. Dându-și seama că se pot afla în fața unui sfânt, dar și pentru a nu cădea într-o idolatrie nefondată, rudele au lăsat timp de mai multe săptămâni trupul în contact cu aerul. Nu s-a întâmplat nimic, fapt pentru care au înaintat un memoriu Arhiepiscopiei Bucureștilor, prin care atrăgeau atenția asupra descoperirii.

Câteva luni mai târziu, difuzarea pe postul național de televiziune a filmului documentar „Semne”, realizat de regizorul Cornel Ciomîzgă, a înștiințat opinia publică despre incredibila descoperire. Fără a trage o concluzie anume,
imaginile prezentau un trup perfect întreg, uscat și usor (7-8 kg), de culoarea alunei, iar calmul de pe chip părea că tăadează liniștea interioară de dinainte de moarte.

Cultul local și opinia publică

Cazul părintelui Ilie Lăcătușu a stârnit o vie și firească senzație în mass-media, dar și în lumea ecleziala din Romania. În jurul Mănăstirii Petru-Vodă, al cărei staret este cunoscutul duhovnic Iustin Parvu, exista deja un cult discret al preotului mărturisitor, ba acesta a fost și pictat pe un perete exterior al bisericii din această așezare monahală. Mai multe asociații cunoscute: Frătia Ortodoxă Română, Asociația Creștinilor Ortodocși Români, Grupul „Scara”, Asociația „Cristiana”, Liga Tineretului Ortodox Roman, Fundatia „Anastasia”, Asociatia Română a Foștilor Detinuți Politici și Luptători Anticomuniști și Liga Studenților au alcatuit un memoriu prin care se cerea Sfântului Sinod deschiderea unui dosar de canonizare pentru părintele Ilie Lăcătușu (aceasta ar însemna trecerea lui în rândul sfinților Bisericii Ortodoxe Române, în calendar și în slujbe).

Ce spun rânduielile bisericești?

parintele-ilie-lacatusu
Până ce Sfântul Sinod, forul suprem în conducerea BOR, se va pronunța oficial asupra sfințeniei părintelui Lăcătușu, se cer precizate motivele care pot determina un corp neînsufletit să nu putrezească după punerea în mormânt. Acestea sunt: frigul (in cazul când înhumarea are loc iarna), o salinitate ridicată a solului său o compozitie biologică specială a trupului. In primele două cazuri, expunerea la aer ar duce la putrezirea trupului, dar, precum am vazut, acest lucru nu s-a întamplat. O compozitie biologică specială înseamnă fie păcate mari în timpul vieții, fie sfințenie.

Pravila, acel regulament de ordine interioară al Bisericii, precizează: dacă trupul neputrezit are culoarea neagră, se datoreaza unor mari pacate. Daca partea dorsală a trupului este putrezită, se datorează unui blestem preoțesc sau arhieresc. Dacă mortul are degetele chircite, unghiile și părul crescute foarte mult în groapă, se datorează celei mai grele pedepse bisericești: anatema (excomunicarea). Alte caracteristici ale acestor trupuri: sunt deformate și urâte, miros greu și provoacă spaimă privitorilor.

Cu tot spiritul critic, nici una dintre aceste atribute n-a putut sta în dreptul numelui preotului Ilie Lăcătușu, mai ales dacă se tine cont de un amănunt mai puțin cunoscut: Preasfințitul Părinte Teodosie Snagoveanul a oficiat o slujbă de dezlegare pentru eventualele păcate mari sau anateme care ar fi putut împiedica trupul preotului să putrezească. Vicarul Arhiepiscopiei Bucureștilor a recunoscut că se află în fața unui caz clar de sfințenie, dar a adaugat că o procedură de canonizare presupune cercetarea tuturor marturiilor necesare unui astfel de moment. Astfel de ceremonii s-au mai făcut in 1955 și 1992, când au fost trecuți în rândul sfinților, printre alții, domnitorii Stefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu cu fiii săi.

Ce urmează?

plicoanaO explicatie teologică a neputrezirii unui trup după moartea purtătorului său sună cam așa: partea spirituală a unei persoane formează, împreună cu partea materială, un tot unitar. De aceea, trăsăturile de caracter se imprimă asupra chipului și a constitutiei fizice în ansamblu. La fel și nivelul de viată spirituală atins. Iar atunci când sufletul se află într-o așa de intimă legatură cu Dumnezeu, cum se întâmplă în cazul sfinților, însuși biologicul trupului este transfigurat de har iar decesul îl afectează numai parțial.

Părintele Ilie Lăcătușu este, probabil, ultimul intrat în cercul „prietenilor” lui Dumnezeu. Își mai asteaptă însă rândul un Argatu sau un Ilie Cleopa. În fața unor oameni ca aceștia, care apar la fel de rar ca o eclipsă de soare, cuvintele se retrag cu respect și lasă loc tăcerii grăitoare.

Cum spune un text liturgic ortodox: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte…”.