Un cuvânt despre rugăciune

E un text la Utrenia glasului al VII-lea: Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ? (Sfântului Petru Damaschin.)

Mă duce cu gândul la starea omului care se roagă la Dumnezeu pentru a cere ceva. Și devine frustrat atunci când nu primește, sau primește altceva. Și, de cele mai multe ori, uită să mulțumească.

Dar, a ne trezi dimineața și a mulțumi pentru lucrurile simple pe care le avem în viață, e la fel de tonifiant ca o cafea bună. Faptul că ne-am trezit, că soarele a ieșit din nori, că avem și azi putere de muncă sau că mai avem o zi în care putem îndrepta greșeli ale trecutului, astea sunt motive de mulțumire și, deci, de rugăciune.

Rugăciunea nu înseamnă să cer eu ceva de la Dumnezeu. Ci să ascult ce cere Dumnezeu de la mine.

Filocalie și pedofilie

O Liturghie hrănitoare astăzi la biserică. Doamna care avea parastas vorbea cu alte doamne și făceau zgomot, dar eu cântăm în continuare. Mulți oameni în vârstă sunt lipsiți de minime cunoștințe catehetice, pentru că altfel nu s-ar apuca să taie castraveții atunci când are loc Epicleza. Poate că următoarea mea predică o să fie una catehetică.

Pe când citeam psalmul 50, m-am dus cu gândul la prospețimea și tonusul de după o Liturghie din timpul studenției. Fie la Sfânta Ecaterina, fie cu Marcela la Ciurel, fie la Antim. După slujbă, ieșeam din biserică și respiram adânc, privind cerul amiezii. Era frumusețea aceea simplă. Sau simplitatea aceea frumoasă.

Și, apropo de frumusețe: părintele a vorbit în predică despre Filocalie. Colecția de scrieri ale Sfinților Părinți care arată „cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Definiția e a părintelui Stăniloaie, autorul colecției. Numele ei vine de la două cuvinte grecești: philos și calos. Adică „iubire de frumos”. Multe cuvinte au o origine asemănătoare: hidrofil = iubitor de apă, arghirofil = iubitor de bani, columbofil = caruia îi plac porumbeii, etc…

Aș mai adăuga pedofil = care iubește copiii. Un cuvânt normal (cu toții suntem pedofili, pentru că ne iubim copiii) dar care s-a degradat din cauza păcatelor omenești și a devenit denumire a unei patimi. Astfel că simpla lui auzire ne oripilează.

Filocalia, însă, are cele două cuvinte grecești așezate invers. Iubire de frumos s-ar traduce Calofilie. Corect ar fi să spunem că filocalie înseamnă frumusețea iubirii. Iubirea spirituală, dumnezeiască.

Decât singur în rai, mai bine în iad cu prietenii

Vorba asta mi-a spus-o Vero, prin clasa a X-a, voind să mă tachineze. Atunci mă puneam singur în prima variantă, dar nu știam să argumentez prea mult alegerea. Oricum, nu am discutat prea mult despre asta. Eram adolescenți.

Mi-am adus-o aminte, însă, zilele astea.

Nu e chiar ce pare. Nu există, cel puțin în ortodoxie, o alegere ca asta.

În primul rând, „singur” și „rai” nu merg împreună. Raiul e esența însăși a comuniunii. Nimeni nu e singur în rai. La fel, nimeni nu ajunge singur în rai. O mântuire de unul singur, egoistă, e utopică. Marii sihaștri creștini au ales să viețuiască singuri, dar în rugăciunile lor se rugau tainic pentru întreaga lume.

În al doilea rând, dacă ții la prieteni atât de mult încât ai merge și în iad de dragul lor, împlinești cel mai frumos deziderat creștin: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,13). Lepădarea de sine, delicatețea de a nu răni pe celălalt nici cu cel mai mic cuvând ori lucru rău, ambele duc la o țintă sigură: nu numai că nu vei merge în iad (deși ai fi fost in stare, din iubire), dar îi poți trage și pe prieteni după tine, prin prietenia ta.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care se agățase de o ceapă cu care un înger o trăgea spre rai. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul. Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Cred că dilema care ni se pune în față e aceasta: decât singur, mai bine cu prietenii. De alegerea fiecăruia dintre noi depinde, în bună parte, raiul sau iadul.

Drumul Damascului

Drumul Damascului, undeva, la jumătatea secolului I.

Saul, rabin energic și devotat, călătorește spre orașul sirian, cu un scop clar. Trebuie să depisteze și să elimine pe adepții celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o sectă periculoasă și, de aceea, misiunea lui e una în folosul comunității evreiești.

Ce nu știe însă Saul este că, pe acest drum, viața lui se va schimba. Radical. Călătoria lui va deveni, brusc, una inițiatică. Același Iisus îi apare într-o viziune, ziua în amiaza mare și… îi vorbește doar lui: „Saule, de ce mă prigonești?”

Cuvintele lui Iisus Hristos au rămas în istorie. Dar, cine nu cunoaște istoria, este condamnat să o repete. Așa se face că drumul Damascului a devenit simbolul drumului convertirii. Al căutarii și al regăsirii de sine. Al găsirii răspunsurilor și al locului în lume. Drumul ridicării vălului care ne acoperea, până atunci, ochii.

Nu cred în convertirea (nu numai cea religioasă) rapidă și fără efort, stil “plug’n play”. Nici Sfântul Apostol Pavel (fost Saul) nu a ajuns în Damasc gata transformat în creștin, ci a trecut printr-o perioadă de frământări și căutari, așa cum îi șade bine unei minți puternice.

O credinţă din inerţie îl duce pe om la o moarte a gândirii analitice. Iar de aici la răcirea spirituală mai e puţin. Dumnezeu urăşte căldiceii. Adică pe oamenii care cred din inerţie ori din obicei.

Saul a fost un ateu convins. Dar, chiar și ca rabin, a avut mintea căutătoare. Nu era căldicel. De aceea a fost uşor să se convertească. O minte leneşă nu se poate converti cu adevărat.

De fapt, dacă stau să mă gândesc, drumul Damascului durează toată viața. Pentru că toată viața suntem înconjurați de întrebări. Depinde de fiecare DACĂ și UNDE căutăm răspunsurile.

A fi creştin astăzi

O viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate. Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile.

Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi…scriau.

Acum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt.

Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: un necunoscut publică pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate.

Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Chiar dacă au iubit singurătatea, atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi aşa au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine.

Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel.
Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

Raiul aşa cum îl vedem noi

Tuturor ne place să credem că dincolo de viaţa asta se află ceva. Întotdeauna ceva mai bun. Că altfel, mai rău, nu ar fi interesant pentru nimeni. Există variante oficiale ale Raiului, popularizate de Biserica creştină, dar există şi multe variante personale, fiecare cu originalitatea şi culoarea ei.

În linii mari, Raiul ar fi locul unde ajung, după moarte, oamenii buni. Şi nu e greu să îi identificăm. Sunt rude de-ale noastre, colegi de autobuz sau simpli trecători care zic că ai toate motivele să rabzi aici sărăcia sau nedreptatea, pentru că, oricum, dincolo tu vei fi răsplătit iar duşmanii tăi pedepsiţi. Speranţa că dincolo va fi mai bine este modul lor de a rezista în condiţii grele. Sau poate este modul lor de a îşi motiva neimplicarea. Dacă viaţa asta nu e decât pregătire pentru viaţa viitoare, la ce să ne obosim prea tare să realizăm ceva în ea…

Am întâlnit şi eu astfel de oameni buni. Mi-a displăcut însă un detaliu ar viziunii lor. Cruzimea, sau mai degrabă satisfacţia cu care îşi imaginau suferinţele oamenilor răi în “focul iadului”. Chiar dacă acei oameni consideraţi răi erau unii vecini cu care aveau dispute acutizate sau chiar rude mai îndepărtate.

Am întâlnit, însă, şi oameni cu o puternică credinţă în raiul de dincolo, ca şi în iadul aferent, dar care nu se grăbeau să considere că primul concetăţean care le face probleme este demn de chinurile focului. Şi făceau asta pentru că aveau puterea de a ierta. Sau măcar de a trece cu vederea. Îi putem recunoaşte uşor: zâmbesc des, sunt deschişi şi îmbătrânesc frumos.

Să acceptăm totuşi că în rai vor ajunge mai mulţi oameni decât le place unor semeni de-ai noştri să creadă (bine că accesul în rai nu este decis de un om!). Ce urmează, în cazul ăsta? Şi aici există viziuni diverse. Clasică este cea cu norişori pufoşi, îngeraşi, oameni care zâmbesc într-una, manâncă fructe şi beau sucuri naturale, uitându-se la leii şi mieii care zburdă împreună. Nimic despre computere, despre trenuri pe pernă magnetică sau despre internet. Nimic despre cercetători sau artişti. Şi, iarăşi, nimic despre ziarul de dimineaţă sau sărbătorile de iarnă.

Personal, cred cu tărie că existenţa mea ca om nu se rezumă la o viaţă pur materială. Suntem făcuţi pentru mai mult de atât. Dar mai vreau să cred şi că paradisul începe în primul rând în noi şi abia apoi un loc în spaţiu şi timp (sau în absenţa acestora).