Și nu ne duce pe noi în ispită

Deunăzi, un om s-a apropiat de mine după slujbă și m-a întrebat dacă nu cumva formula de la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru e greșită. Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. Dracul ispitește. Atunci de ce spunem, în cea mai importantă rugăciune a noastră, „și nu ne duce pe noi în ispită” ?

Păi să vedem.
Ispitele sunt niște întreceri atletice. Niște teste. Niște ocazii de a face ceva neplăcut lui Dumnezeu. Dacă le acceptăm, ele devin păcate. În caz contrar, când le întoarcem capul și spunem nu, ele ne întăresc spiritual. Fără ispite, nu am putea fi vreodată conștienți de nivelul de viață sufletească din noi. În acest sens, ispitele acționează ca un barometru al vieții noastre spirituale.

Dar ispitele sunt ceea ce sunt: invitații la păcat. Iar Dumnezeu nu poate fi autorul lor. Dumnezeu ne invită la bine. Dracul este autorul ispitelor. Iar Dumnezeu le tolerează, când, dacă și unde vrea EL. O face spre a noastră întărire. Nu ai putea să verifici cât de solid e un baraj, dacă nu pui și apă în lac. Nu experimentezi cu adevărat postul, dacă nu ai tentația cărnii, prin care să îți călești refuzul.

Așa că omul meu a propus varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită”, care ar clarifica un pic problema. Adică, să cerem ca Dumnezeu să nu ne abandoneze, să nu ne lase singuri în ispită.

Soluția merge, dar e incompletă.

Întâi, nu aș încerca să „corectez” rugăciunea, pentru că autorul ei e nimeni altul decât Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și cred cu tărie că El știa ce spune, atunci când a compus-o. Am putea-o corecta doar dacă traducerea din original ar fi fost greșită. Dar isenikis imas (grecește) și ne nos inducas (latină) înseamnă același lucru: nu ne duce.

În al doilea rând, rugăciunea cere ca Dumnezeu să nu ne ispitească. Ca și Mântuitorul în Ghetsimani, zicem „Tată, de este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta”. Nu doar să nu ne abandoneze în clipa ispitei, dar să nu ne ispitească deloc. Recunoaștem astfel că ispita nu vine de capul ei, ci e direct dependentă de voința Domnului. Iar cel ce e deasupra ispitelor ne va da și mijloacele să ieșim din ele.

În al treilea rând, varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită” lasă să se înțeleagă că ispita e cu sens unic. Din afară către noi. Dar și noi putem deveni prilej de ispită pentru cineva de lângă noi. Putem „sminti” zice românul. Iar varianta uzuală, „nu ne duce” acoperă și acest înțeles. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească să fim prilej de ispită pentru aproapele nostru.

Recunosc, textul poate fi greșit înțeles la o lectură superficială. Însă m-aș feri să îl modific doar pentru că așa mi se pare mie. În schimb, aș spune de o mie de ori rugăciunea Tatăl nostru, sperând că Dumnezeu mă va ajuta să înțeleg cu inima, nu cu mintea și că mă va feri de ispita modernizării unui text care e mai vechi decât veacurile.

O Liturghie în zori

O liturghie în zori. Ca să-l parafrazez pe Eminescu, într-una din primele lui poezii.

Am slujit liturghia devreme, pentru oamenii care ar fi dorit să se spovedească și împărtășească în ultima zi a postului Crăciunului. Era 7:30, mijeau zorii, iar în biserică era liniște. Doar noi doi, slujitorii de la catedrala Bunavestire și … Maria. S-a trezit conștiincioasă și a vrut să mă însoțească.

Și m-am simțit ca în vremurile primare. Ca și cum era prima liturghie săvărșită vreodată pe pământ iar oamenii nu fuseseră creați încă. O pace și un firesc al lucrurilor de care mulți dintre noi am avut parte doar de câteva ori în viață, dar pe care le căutăm în fiecare zi.

Cugetări despre sfinți

Filipeni II,12: „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră.”

Mă întreb de ce nu scrie cu grijă sau cu luare-aminte, ci foarte grav, sobru: cu frică. Și îmi amintesc de câteva rânduri din Jurnalul Fericirii: deasupra intrării într-un sat de ticăloși stau doi drăcușori plictisiți. Deasupra intrării unei mănăstiri de călugări îmbunătățiți stau două mii și sunt foarte agitați.

Nu toți suntem la fel de mult ispitiți, ci pe măsura credinței fiecăruia. Pot spune că ispitele, ca număr și intensitate, sunt un fel de barometru al vieții noastre morale. Dacă suntem ispitiți, e semn cert că Dumnezeu nu ne-a uitat. Dar, sincer, acest gen de iubire divină ne apasă uneori greu pe umeri. E greu să faci fapte bune sau să-i zâmbești celui care te-a înjurat. E firesc să ți se pară greu, căci recunoscându-ți limitele, le poți depăși mai ușor. Nu e păcat să spui că e greu. Păcat este să te oprești după această constatare.

Nu cred că sfinții au fost niște meteori ori niște supraoameni. Au fost (și sunt) tot oameni obișnuiți, care râd, care se murdăresc pe barbă când mănâncă, care merg la veceu, care plâng la Sfânta Euharistie și care își pregătesc cu propriile mâini murături pentru iarnă. Au purtat ochelari, au sughițat sau au cântat fals, dacă nu erau prea dotați vocal. Harul sfințeniei nu te face bun la muzică, nu gonește boala dacă nu vrea Dumnezeu, nu te face mai deștept sau mai frumos. Harul te sfințește. Iar sfințenia e … altceva.

Părintele Efrem și avionul

Cred că eram în anul al treilea la facultate, când părintele Efrem, starețul mănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte a făcut o vizită la Facultatea de Teologie din București. A ținut o cuvântare în fața studenților. Amfiteatrul era plin. Părintele Răducă traducea din greacă în română.

La un moment dat, a vorbit despre simplitate în general și simplitatea viitorilor preoți, în special. Și despre smerenie. Cum erau simpli odinioară preoții de la sat, din Grecia și de la noi, cum mergeau prin parohie cu căruța, nu cu mașina, ca acum. Un cadru didactic din sală (cred că Domnul Gabor) l-a întrebat politicos, dar realist:

– Părinte, și ați venit tocmai din Grecia, cu avionul, ca să ne spuneți lucrul acesta ?

Întrebarea i-a amuzat și pe stareț și pe studenți, iar atmosfera a devenit dintr-o dată mai relaxată. Aproape familială. Ca între un părinte și ucenicii lui. Iar discuția care a urmat i-a lămurit pe toți unde îți permiți să fii simplu, și unde nu ai încotro, decât să accepți uneltele pe care ți le pune la dispoziție lumea modernă.

„Capra cu trei iezi” ca poveste de groază

Aseară am ascultat cu Maria povestea Capra cu trei iezi în varianta audio. Cred că e aceeași variantă pe care am ascultat-o și noi când eram copii. Un povestitor cu oleacă de acșent moldoviniesc îi dădea un plus de farmec.

Am rămas însă puțin trăznit auzind niște detalii demne de un film de groază: lupul, după ce îi mănâncă pe cei doi iezi mai mari,

„așază cele două capete cu dinții rânjiți în ferești, de ți se părea că râdeau; pe urmă unge toți păreții cu sânge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei, ș-apoi iese și-și caută de drum” (citat din textul original)

Ce trebuie să fie trăit mezinul după ce a ieșit din ascunzătoarea lui e o scenă scoasă parcă de filmul Saw, iar lupul pare un fel de Hannibal Lecter în variantă neaoșă. Adică nu s-a mulțumit dihania doar să îi mănânce pe cei doi iezi mai mari. A vrut să și dea o lecție. Să lase semne. Să își pună semnătura, ca vestiții criminali în serie.

A trebuit să beau câteva pahare de vin înainte de culcare ca să îmi alung din minte imaginile acelea cu scena crimei, ce părea zugrăvită în roșu de un pictor suprarealist la beție. Maria nu a avut nici o problemă, a adormit în brațele mele încă înainte de a ajunge la episodul cu capra piromană. Asta a fost altă scenă și alt pahar de vin.

Ce imaginație morbidă a detaliilor trebuie să fi avut Ion Creangă atunci când se așeza la masa de scris ! Și pe noi ne supără când se uită ăla micu’ la Transformers…

Crede și nu cerceta ?

Frumusețea studiului catehetic stă în aceea că privește în ansamblu toate celelalte discipline teologice. Este partea teologiei care se ocupă cu popularizarea acesteia, ieșind în întâmpinarea celor mai puțin cunoscători și instruindu-i. Deși este soră cu Omiletica (disciplina despre predici), Catehetica se deosebește de aceasta prin faptul că aduce informații și familiarizează publicul cu noțiuni și concepte religioase, pe când cealaltă cheamă la faptă creștină pe baza tocmai a acestor noțiuni.

Secolul nostru nu se mai mulțumește să creadă cu știință modestă despre Dumnezeu. Are nevoie să cerceteze ceea ce crede. Trăim, cum s-ar spune, un secol curios. Uneori, chiar cârcotaș. Iar teologii trebuie să iasă în întâmpinarea curiozității semenilor lor.
E drept, se poate ajunge la extrema de a cerceta doar cu mintea pe Dumnezeu, dar a „crede și a nu cerceta” este la fel de grav.

Cred că analfabetismul religios te tâmpește mai tare decât raționalismul.

Momentul Zaheu

Îmi stăruie de câțiva ani în minte o imagine: aceea a lui Zaheu și a Mântuitorului. Văd pe Hristos, înconjurat de mulțime, cum Își ridică ochii Săi mari și limpezi spre pomul lui Zaheu. Ce bucurie va fi fost pe vameșul convertit, când privirea aceea se adresa LUI, îi spunea o veste bună! E un moment de siguranță, de tinerețe duhovnicească, de îndrăzneală.

Cred că ceea ce a urmat – „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” – este prima spovedanie de tip creștin.

Fericirea e altă chestie

La radio, cineva vorbea despre cuplurile fără copii, care ar fi mai fericite decât cele cu copii. Nu mi-a plăcut abordarea. Confundă fericirea cu confortul și cu timpul liber. Așa e, noi o avem pe Maria și luăm multe decizii în funcție de ea. La fel, ne decidem petrecerea timpului tot împreună sau în funcție de ea. Dar asta nu are nici o treabă cu fericirea. Ori cu lipsa ei. Renunț la lectura unei cărți, sau o scurtez, ca să mă ocup de copil. În loc să mă uit la un film, ne uităm toți trei la desene animate. Chiar dacă am mai văzut deja desenul ăla de cinci ori. Renunțăm la unele plăceri ale noastre, pentru plăcerea copilului. Dar iarăși, asta nu are nimic a face cu fericirea. Nu pierdem fericire. Fericirea e altă chestie. Fericirea copilului devine și a noastră. Și viceversa.

Un cuplu fără copii își permite tabieturi. Vor să meargă la bibliotecă? Se duc la bibliotecă. Vor să nu facă nimic? Nu fac nimic. Nimeni altcineva nu le decide timpul, așa cum o face un copil. Dar asta nu îi face neapărat mai fericiți. Doar mai confortabili. Iar confortul nu e același lucru cu fericirea.

Un cuvânt greșit folosit este, în cazul de față, fericire. Iar al doilea, cuplu. Nu se spune cuplu. Se spune familie. Iar asta are rezonanțe multiple. Un cuplu pot fi și doi homosexuali. Dar ei nu pot fi o familie în sens cu adevărat creștin.

Același interlocutor la radio folosea expresia cuplu cu copii. Ca și cum ar exista așa ceva. Există familie. Adică în loc de persoane distincte care viețuiesc împreună, ai un grup coerent, care funcționează ca un întreg.

Poate că sunt de modă veche. Țin cu dinții de integritatea familiei. De asta nu pot concepe copilul ca pe ceva ce „mă încurcă” în drumul meu spre fericire. Pentru că ar fi o fericire egoistă.

Condamnați la Înviere

Părintele Ion Buga e autorul unei cărți cu titul „Condamnați la Înviere” și a unei serii de conferințe numite „Evanghelia – cartea bucuriei fără sfârșit”. Ce titluri ! Un om puternic în cuvânt. În cartea „Condamnaţi la înviere”, adună – sub un titlu declarat antinomic – o seamă de „exerciţii de răstignire a minţii”, inevitabile pentru cei care vor să treacă dincolo de „catapeteasma” înţelesurilor familiare ale unor evenimente minunate din istoria mântuirii.” Un îndemn la profunzime, aș zice.

Și mă vizitează o idee: ca să semeni semințe, trebuie să răscolești pământul. Nu poți planta fără să îl deranjezi. Să îl scurmi. Să îl întorci pe dos. Cam așa trebuie să fie și predica, cuvântul teologilor în general. Să răscolească puțin, ca să poată mântui. Altfel e comoditate și show protestant.

Poruncă nouă vă dau vouă

„Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul” (Ioan XIII, 34).

Te poți întrece în discuții și sofisme, poți deveni aprig apologet al frumuseților ortodoxe sau critic neîndurător al încălcării moralei. Dar când vine vorba să răspunzi cu iubire sau măcar cu gentilețe omului care te-a enervat deunăzi: abia aici începe greutatea. Și paradoxul. Cum, pe ăla să-l iubesc ?

Da, exact pe ăla. Mai ales pe ăla. A fost idiot? Tocmai de-aia să-l iubești. E ușoară și comodă ortodoxia? Înălțătoare și înfierbântătoare de suflet, da. Dar, comodă? Nu. Comoditatea căutați-o la protestanți. Noi nu vă oferim puf și livrare de har la domiciliu. Noi vă oferim oftări duhovnicești și căutări. Neliniștea cea bună. Nopți de nesomn și întrebări.

Noi nu vă oferim nimic gratuit. Totul costă. Vreți să primiți ? Trebuie să sacrificați ceva din ce aveți sau sunteți. Doamne, ăsta sunt, cu păcatele și modestele mele virtuți. Dar, „jumătate din tot ce am dau celorlalți, iar cealaltă jumătate, Ție”, cum ar fi spus vameșul Zaheu. Nu păstrez nimic pentru mine.

Pentru că eu nu am sens decât prin Tine și prin aproapele pe care îl miluiesc cu iubire. Oricât de nevrednic de iubire ar fi el.