Săptămâna Patimilor şi o cugetare despre Pilat

A trecut Săptămâna Patimilor, cu deniile din fiecare zi. Obositoare, pentru că fiecare denie venea după o zi de lucru. Dar și mângâietoare.

Era liniște în biserică. Am putut cânta troparele în voie, după pofta inimii. Iată, mirele vine, Când slăviții ucenici, Doamne, femeia ceea ce căzuse. Joi seara, lectura de la amvon a celor douăsprezece Evenghelii a fost caldă, calmă și energizantă. Sper din toată inima ca și cei prezenți să fi trăit desfășurarea acestei Denii, care este nu altceva decât o cateheză a patimilor Domnului.

Prohodul, adică slujba înmormântării Domnului este a doua zi, vineri. Așa că părinții Bisericii s-au gândit ca joi să pună cap la cap toate acele texte evanghelice care vorbesc despre patimi. Cina cea de taină, cuvântarea de despărțire a lui Hristos care ocupă patru capitole superbe din Evanghelia după Ioan, vânzarea, prinderea și perindarea Lui de la Ana la Caiafa și la Pilat.

Mi se pare că Pilat era un om citit, deschis la minte. El Îl întreabă pe Iisus ce este adevărul, Îi spune că ar putea să Îl elibereze, dar că nu ar fi frumos să ia o decizie care să îi supere pe iudei. Îl arată pe Iisus mulțimilor cu vorbele Ecce homo, Iată omul. Dar nu s-a găsit nimeni care să fie de acord cu el. Influențați probabil de agitatorii locali, cum se întâmplă la unele manifestații, gloata l-a vrut pe Baraba.

Așa că Pilat nu a avut de ales. A ales voința mulțimii. Poate de aceea numele lui a fost păstrat în Crez. El a încercat cât îi permitea puterea politică să Îl elibereze pe Hristos. Nu știm dacă și credea în El. Dar sunt convins că Îl plăcea într-un fel și că nu Îi găsea o vină, cu atât mai mult una demnă de pedeapsa capitală.

Părinte, deschide-mi cartea !

Îmi povestea un părinte cum, odată, la biserică, s-a apropiat de el o doamnă și, timidă, l-a întrebat dacă ar putea să îi deschidă cartea. Părintele, știind la ce se referă, s-a dus în altar și i-a adus un Liturghier, un Molitfelnic, o Psaltire și un Acatistier.

– Sigur că da, doamnă, pe care din ele vreți să v-o deschid ?

Doamna, convinsă că părintele nu a înțeles ce dorea, i-a șoptit complice:

– Știți, părinte, … cartea.

– Scumpă doamnă, am aici mai multe cărți, una mai frumoasă decât alta. Spuneți-mi pe care vreți să v-o deschid și mi-ar face mare plăcere să o fac.

Doamna, descumpănită și oarecum dezamăgită, a plecat, gândindu-se că părintele „nu se pricepe la chestii din astea.”

Dar mă gândesc că, sincer, ne cam pricepem la „chestii din astea”. Ne cunoaștem cărțile de cult din scoarță în scoarță și, cu fiecare Liturghie, parastas ori Botez, le deschidem și citim din ele cu timp și fără timp, nădăjduind că cineva va pricepe și va iubi cele scrise acolo.

Există însă oameni care așteaptă de la rugăciuni rezultate imediate, ca de la un instalator sau un electrician care le face o treabă prin casă. Ca acel avocat care l-a dat în judecată pe episcopul Argeșului că i-a făcut o sfeștanie în casă și aceasta nu și-a făcut efectul, pentru că mobilele încă scârțâie.

Pentru așa oameni, există portofelele date pe la racla cuviosului Arsenie Boca și vândute la suprapreț la mica publicitate. Sau vrăjitoarele de magie albă (dacă poate exista așa ceva, e o contradicție în termeni: „cu domnul demonilor scoate pe demoni”). Sau rugăciuni ale Sfântului Anton găsite în cutia poștală, multiplicate de patruzeci de ori și date mai departe. Sau bilețele înghesuite în rama icoanei, ca să aibă mai mult efect.

Ortodoxia e modernă, asta e părerea mea. Dar adevărata ortodoxie nu se găsește pe bloguri, ori în rețete magice de sfințenie, ori în portofele făcătoare de minuni. Ortodoxia adevărată se găsește în modesta ta biserică de cartier, cu popa ăla simplu, care nu grăiește magistral, ori cu dascălul care poate nu a făcut o școală de teologie.

Dar și acolo, ca și într-o mare catedrală, Hristos este prezent în Sfânta Împărtășanie. Și în cărți. Chiar dacă nu știe nimeni să le deschidă „cum trebuie”.

Eli, Eli, lama sabahtani ?

Am petrecut fiecare seară din Săptămâna Mare la denii.

Cred că cel mai mult m-a hrănit denia de Joi seara, din două motive: unu, nu e la fel de populară ca Denia Prohodului de vineri seara și doi, lungile texte din evanghelii, despre Sfintele Patimi, își fac ușor loc în sensibilitatea mea. A fost liniște, o liniște meditativă și toți cei prezenți s-au ales în seara aceea cu o credință solidă auzind despre cuvântarea de despărțire, prinderea, batjocura, lovirile și răstignirea lui Hristos.

Salvador Dali – „Răstignirea”

M-a venit rândul, printre altele, la citirea evangheliei unde, însetat și în aparență părăsit de toți, Iisus strigă: – Eli, Eli, lama sabahtani ! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?) Citind, mi-am imaginat cadrul acela al Golgotei. L-am văzut singur în toată lumea, înconjurat doar de întunericul păcatelor omenirii întregi. Primește urmările unei condiții care nu era a lui, ci a noastră. Învierea nu se vede, încă. Nori vineți de furtună, vânt turbat și multă, multă dezolare, ca într-o icoană pe care am privit-o cândva.

Joi, deși Îl vedeam mergând spre patimi, știam că avea să învieze. A știut-o și El, înainte de facerea lumii. Dar nu i-a fost răstignirea ușoară. Suferința Lui pe Cruce a fost reală, strigătul sfâșietor, trădarea alor Săi dureroasă ca brazdele cuielor.

Spunea părintele Galeriu mai demult: în opera Fiului lui Dumnezeu nu Învierea a fost faptul miraculos, neașteptat, ieșit din comun. Era firesc ca El să învieze, ca Unul ce este veșnic viu, Viața însăși și creatorul vieții. Uimitoare la El a fost moartea. El putea să nu moară niciodată, dar a ales să o facă. Pentru că altfel nu ne putea mântui, dacă nu murea în numele și în locul nostru.

Să luăm aminte…

Fluturele

Maslu, seara, în catedrală Obosit, părintele m-a desemnat să predic. Am improvizat repede, în acordul ultimelor rugăciuni, un cuvânt plecând de la imnul dragostei, din 1 Corinteni, capitolul 13, textul celui de-al doilea apostol al slujbei. Un fragment de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și poetică. Numele celei dintâi dintre virtuți este repetat ca în ritmurile molcoame ale unui imn acatist în cinstea Fecioarei.

Dar, deși e dragoste, Dumnezeu îngăduie suferințele pentru a ne întări. Sufletul și trupul au nevoie să fie vindecate împreună, pentru că tot împreună se și îmbolnăvesc. Iar slujba Maslului tocmai asta face: încearcă să vindece și pe unul și pe celălalt. Și acolo, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi avem o meteahnă, un angrenaj care nu funcționează cum trebuie, o suferință, un neajuns, o lipsă, oricât de mică.

Și am încheiat cu o proaspătă lectură din Rotonda plopilor aprinși, anume exemplul cu fluturele care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a rămas, astfel, cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Iar învățătura cu care am încheiat era aceasta:

Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit.

Și mai am un cuvânt care mi-a răsărit în minte: Nu vă doresc să întineriți, pentru că știu că nu ăsta e mersul firesc al lucrurilor. Vă doresc, în schimb, să îmbătrâniți frumos.

România mea

M-am tot gândit…

Când mă întreabă un concetățean montrealez (care nu e neapărat descendent din francezi ori englezi, poate fi din Peru ori din Algeria): mon ami, cum e în România ? Ce îi spun ?

Discuții ca asta am avut și o să mai am. Și nici un străin, fie el tunisian, vietnamez sau columbian, nu are răbdare să asculte o întreagă istorie în volume, deși, sincer, nu s-ar plictisi cu pomelnicul domnitorilor sau al părinților din patericul românesc.

Însă, dacă aș fi nevoit să rezum în câteva cuvinte țara din care vin , i-aș recomanda trei lucruri omului meu:

1.Să asculte Rapsodia Română de George Enescu
2.Să mănânce sarmale
3.Să vină de Sfântul Nicolae la Catedrala Buna Vestire din Montreal, printre români.

Pentru că nu poți afla despre români decât aflându-te printre ei, vorbind, ciocnind, râzând și, la nevoie, plângând cu ei.

Pescari de oameni

Aseară, pe la șase, bunul meu prieten m-a chemat la pescuit.

Nu aveam altceva de făcut (isprăvisem ceva de citit din Filocalie) așa că că l-am însoțit sub podul Papineau, într-un ochi de apă bun de pescuit și ne-am pus, vreo trei ore, răbdarea la încercare. Nimic. Duminica, chiar și peștii au zi de odihnă. M-a învitat, într-o doară, să mergem a doua zi, dis-de-dimineață, „mai încolo, la Couteau du Lac, că acolo trage”.

Tot cu jumătate de gură i-am promis că o să merg. Chiar aș fi vrut să merg, dar sincer, să te trezești, în vacanță, la cinci dimineața, nu e tocmai definiția mea de vacanță de vară. Și totuși, m-am trezit fără ceas deșteptător. Motivația ține loc de multe. Chiar și de somn. La șase fără zece eram la el și apoi la drum.

Couteau du Lac e un sat la vreo patruzeci de minute de Montreal. Se află pe malul fluviului Sfântul Laurențiu și, sincer, e o bijuterie. Liniște, natură și mult pește.

Am prins burbot (un soi de păstrăv) și doi crapi mari. Interesent, peștii mici au fost prinși în larg, pe când crapii i-am prins la doi metri de mal. Cu multă răbdare și multe râme sacrificate. Vicleni pești!

Și mă gândeam la evanghelia cu apostolii care petrecuseră o noapte întreagă și nu prinseseră nimic. Dimineața, a venit Mântuitorul (pe care pescarii încă nu Îl cunoșteau) și i-a îndemnat să mai arunce mreaja încă o dată. După douăsprezece ore de zi, mie nu îmi mai trebuia altceva decât o răcoritoare și un fotoliu. Dar ei trudiseară toată noaptea degeaba. Și a doua zi, frustrați, L-au văzut pe Acel necunoscut, care, nitam-nisam, le-a cerut să mai iasă o dată în larg ca să își arunce mrejele.

Au prins mult pește, și scripturile au avut grijă să confirme acest lucru. Dar ne rămâne doar să bănuim răbdarea și rezistența psihică a viitorilor apostoli, care nu pescuiau de plăcere, ca mine astăzi, ci pentru a-și hrăni familiile.

O zi oarecare de duminică la Montreal

Ziua de azi a stat sub semnul spiritului. După liturghia duminicală, am avut un botez și o lansare de carte. Domnul George Filip și-a prezentat cel mai recent volum de poezii, „Șamanul”. E drept, datorită botezului, care s-a desfășurat în paralel, am întârziat la eveniment și toate exemplarele se epuizaseră. Dar i-am cumpărat volumul anterior, „Dragă Maria”, ce cuprinde poezii de dragoste.

Pe prima pagină mi-a scris o dedicație: să devin un scriitor citit în comunitatea română din Montreal. Și a mai adăugat: „Băi băiete, dumneata ai stofă, dar îți trebuie exercițiu.”

Mi-am însușit îndemnul. Omul știe ce spune. O să fur meseria asta de la el, așa cum de la Victor Roșca învăț gazetărie. Sunt niște oameni grozavi la Buna Vestire, începând cu părintele Liviu Alexandrescu și familia lui.

Venind acasă, un somn bun de după-amiază și lectura în familie a volumului de poezii au completat agenda. Așa că am avut de toate: spiritualitate, literatură și odihnă. Nu-i rău pentru o zi de duminică a unui român la Montreal.

În temniță am fost și ați venit la Mine

La Matei, capitolul 25, la judecata de apoi, Hristos îi fericește pe oamenii care i-au cercetat pe semenii lor aflați în temniță.

De unde această grijă față de cei care, oricum, nu sunt acolo degeaba, ci și-au făcut-o cu mâna lor? Din toate faptele bune de pe pămând ori din cer, textul acesta dă importanță vizitei pușcăriașilor. Să avem grijă de ei ? De parcă ei au avut grijă de cei pe care i-au jefuit, bătut sau ucis? De ce această faptă bună, de a cerceta pe deținuți, e așezată așa de sus pe scara valorilor?

Tehnic vorbind, pe îndemnul la grija față de cei din închisori se bazează capelanatul din penitenciare.

În sens mai larg – și aici vine clarificarea textului evanghelic – în închisori pot fi considerați și cei care suferă de un viciu sau altul. Cei care sunt „robi” ai păcatului. Cei care investesc mult timp și energie în satisfacerea unor plăceri vinovate. Oameni care își așteaptă încă eliberarea. Oameni care au ei nevoie de ajutorul semenilor. Au nevoie să fie „cercetați” în închisoarea păcatelor lor.

Nu zice doar să îi vizităm. Ci și să îi cercetăm. Adică să facem mai mult de atât: să îi sprijinim în detenția lor. Să co-pătimim. Să îi facem să înțeleagă că, oricât de greu le-ar fi, nu sunt singuri. Nu ne zice nici să încercăm să îi scoatem de acolo. Adică să nu gândim conceptual, pe termen lung și să pierdem din vedere omul și clipa de față. Omul ăsta are nevoie de prezența mea, de zâmbetul meu, de sfatul meu ACUM, nu peste doi trei ani, când va fi eliberat. Pentru că eliberarea nu depinde de noi. Ies când le vine vremea. Termenul. Pe care numai Dumnezeu îl știe. Și cu cât e patima mai veche, cu atât ies, săracii, mai greu din ea. De noi depinde, în schimb, pachețelul cu spirijin moral pe care li-l putem oferi zilnic.

Și ne iartă nouă … datoriile noastre

Și ne iartă nouă datoriile noastre…

Traducerea modernă a Bibliei spune „greșelile”. Biblia de la București a folosit cuvântul „datoriile”.

Nu mă îndoiesc de calitățile traducătorilor Bibliei moderne. Sunt sigur că „greșeli” e mai aproape de originalul grecesc. Dar îmi place o cugetare teologică asupra alternativei medievale, adică a cuvântului „datoriile”.

Textul pare să se refere la păcatele pe care le-am făcut și pentru care ne cerem iertare. Dar se referă și la faptele bune pe care nu le-am făcut, deși eram dator să le facem.

Poți face păcate doar deschizând gura. Păcatele cu vorba. Dar poți face păcate și prin tăcerea ta. Atunci când ai fi putut să oprești o nedreptate asupra aproapelui tău, dar ai tăcut, sub masca unei false smerenii, sau a timidității, sau a unui „bă, eu nu mă bag!”

Data viitoare, la inventarierea faptelor, pe lângă ceea ce am săvârșit rău, să punem pe listă și ceea ce am fi putut săvârși bine, dar din anumite motive, nu s-a materializat. Și nu mă gândesc la lucruri mari. Ci la cele mici. Un salut. O vorbă bună. Un zâmbet. O încurajare.

Și altele asemenea…

Bucătarul lui Dumnezeu

Citesc în continuare din Scara. Un paragraf frumos m-a făcut să mă opresc și să îl notez. E din Cuvântul al 4-lea, despre ascultare:

Nu voi înceta a vă povesti minunata virtute a bucătarului acelora de acolo (al unei mănăstiri). Văzându-l pururea meditând și vărsând lacrimi întru slujba sa, l-am rugat a-mi spune și mie cum s-a învrednicit de un așa har. Silit de mine, îmi răspunse: Niciodată, zise, n-am cugetat a sluji oamenilor, ci lui Dumnezeu. Și mă socoteam nevrednic să obțin liniștea, având mereu înaintea ochilor minții vederea focului și a flăcărilor viitoare.

Bucătarul acela se raporta la Dumnezeu. Făcea slujba lui, așa neînsemnată în aparență, ca și cum cocea pâine pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Asta îi dădea liniște duhovnicească și hărnicie. Și sunt sigur că din mâinile lui ieșea o pâine gustoasă.

Până acum în lectura mea, capitolul al patrulea are cîteva exemple de oameni cu virtutea ascultării, pe care autorul, Sfântul Ioan Scărarul, i-a întâlnit în peregrinările sale. Arhidiaconul Macedoniu a cerut să i se prelungească pedeapsa, chiar nedreaptă, pentru că îi făcea bine la suflet să se știe defăimat și pus la colț. Monahul Isidor a stat șapte ani la poarta mănăstirii pentru smerenia lui. Apoi a murit și s-a mântuit. Și altele…